Hristos este axa timpului
In raport cu Dumnezeu, timpul isi modifica natura deschizandu-se vesniciei si facand posibila experierea duhovniceasca a eternitatii intr-o singura clipa, iar acest lucru este posibil datorita faptului ca timpul isi gaseste implinirea in vesnicie, ca timp teologic. Hristos este axa timpului. Daca inainte de intruparea Logosului timpul era orientat spre Hristos luand forma asteptarii mesianice, dupa intrupare, Hristos devine continutul adevarat al timpului si este, in acelasi timp, orientat spre finalitatea implinirii sale. Prin intrupare, Hristos nu desfiinteaza timpul istoric, ci il implineste si rascumpara, imprimandu-i o alta cronologie a evenimentelor ce sunt reprezentative pentru activitatea sa mesianica (Nasterea, Invierea etc), facand in acelasi timp posibila coabitarea unor persoane ce au trait in timpuri diferite, iar pe de alta parte, pregustarea vesniciei inca din timpul prezent.

Capacitatea de deschidere a timpului liturgic ne face contemporani cu evenimentul biblic relatat, trecand peste bariera succesiunilor temporale, astfel incat contemporani cu Hristos, Care se naste, moare si inviaza, noi devenim martori oculari, asistand la aceste evenimente care s-au intamplat o singura data in istorie, dar care umpland timpul se ofera in mod tainic fiecaruia, de fiecare data cand acestea sunt comemorate liturgic.

Astfel, calendarul sarbatorilor reevalueaza in mod sacru succesiunea temporala si face din fiecare clipa o oportunitate a intalnirii noastre cu Dumnezeu, potolind setea noastra dupa vesnicie inca din lumea aceasta.

Fagaduinta Mantuitorului facuta Apostolilor: ”Iata, Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor” (Matei 28, 20) a fost implinita liturgic de catre Biserica, prin modul in care a intocmit anul bisericesc, cu sarbatorile comemorative prezente in cele patru subdiviziuni temporale ale sale: ziua, saptamana, luna si anul. Succederea sarbatorilor intr-o anumita ordine anuala ofera posibilitatea comemorarii momentelor marcante ale mantuirii inscrise in marele timp hristic. Aceasta ordine a desfasurarii evenimentelor de-a lungul anului bisericesc incepe la 1 septembrie, fiind asimilata de Biserica pe filiera traditiei mozaice conform careia la aceasta data a avut loc o serie de evenimente biblice intre care amintim: crearea lumii, retragerea apelor Potopului, aducerea Tablelor Legii de catre Moise si intrarea evreilor in Canaan. Pe de alta parte, motivatia alegerii acestei date, ca inceput al anului bisericesc, este asezata in legatura cu momentul inceperii activitatii publice a Mantuitorului, atunci cand in sinagoga din Nazaret a citit cuvintele prorocului Isaia, anuntand ”anul milei Domnului” (Luca 4, 18-19). Cei 318 Sfinti Parinti de la Sinodul I Ecumenic oficializeaza si generalizeaza aceasta hotarare, in conformitate cu prescriptiile calendarului iudaic, conform caruia, dupa intoarcerea din pustiul Carantaniei, Mantuitorul a intrat in sinagoga din Nazaret in luna a VII-a, numita Tisri (Septembrie).

Cu Nasterea Maicii Domnului incepe timpul mantuirii
Fiecare inceput de an bisericesc ne deschide istoriei mantuirii care este continuta in cele trei perioade liturgice: Triodul, Penticostarul si Octoihul si care, pentru crestini, reprezinta posibilitatea simtirii duhovnicesti a prezentei reale a evenimentelor biblice prin harul Duhului Sfant in fiecare zi a vietii lor. Insiruirea ciclului de sarbatori hristice de-a lungul unui an nu face altceva decat sa reactualizeze liturgic activitatea Sa mesianica, facand astfel posibila experierea vietii in Hristos in timpul istoric actual de catre fiecare persoana umana, ca fiind la fel de reala inauntrul trupului eclezistic, asa cum a fost in timpul biblic. De asemenea, durata unui an bisericesc, de la 1 septembrie pana la 31 august, sintetizeaza intreaga lucrare soteriologica, de la crearea lumii si pana la Eshaton.

Ortodoxia identifica aceste trairi prin sarbatorile mariale, praznuite la inceputul si sfarsitul anului. Astfel, sarbatoarea inchinata nasterii Maicii Domnului face inceputul anului bisericesc care este si inceputul timpului mantuirii, deoarece ”cea plina de dar” a fost aleasa sa poarte in pantecele fecioresc pe Rascumparatorul si Sfintitorul timpului. Pe de alta parte, sarbatoarea inchinata Adormirii Maicii Domnului incheie timpul liturgic anual, adunand in sine semnificatiile liturgico-teologice sub imboldul maternitatii care ocroteste si naste. In acceptiunea teologica, moartea semnifica incetarea vietii pamantesti si nasterea in Imparatia lui Dumnezeu. Tot astfel, aceasta sarbatoare ne duce cu gandul la incheierea anului bisericesc care este si o pregatire pentru inceperea noului an, innoit si binecuvantat, ca o noua treapta ascendenta a unui timp ce epectatic se reinnoieste, primind inauntrul sau puterea germinativa a maternitatii Mariei, in acelasi timp Mama si Fecioara, Nascatoare a lui Dumnezeu, Cel ce umple si da sens timpului, sfintindu-l si conducandu-l spre eternitatea implinirii sale, spre marea intalnire cu Dumnezeu, Alfa si Omega.

Inceputul si sfarsitul anului bisericesc stau sub ocrotirea Maicii pentru ca sub binecuvantarea maternitatii sale primim puterea de a ne pregati pentru intelegerea timpului ca anticamera a vesniciei. Sarbatoarea inchinata Taierii capului Sfantului Ioan accentueaza intelesul acestor semnificatii, marturisind faptul ca asumarea metanoiei ca schimbare substantiala a modului de a gandi este conditia accederii in imparatia cerurilor si determina formarea constiintei escatologice ce anunta incheierea veacului acestuia si inceputul celui nou. Asezarea sarbatorii inchinate Inaltarii Sfintei Cruci in luna septembrie ne indica faptul ca efortul nostru spiritual in anul care a inceput trebuie sa contina implicit roadele crucii si ca sensul inaintarii spre indumnezeire este asumarea crucii personale, iar orizontalitatea si verticalitatea bratelor ei subliniaza necesitatea teandrica a efortului spiritual si in acelasi timp nevoia rastignirii personale ca lepadare de sine inaintea intalnirii cu Dumnezeu, Cel ce ne transfigureaza viata si timpul vietuirii.

Telul: instruirea si desavarsirea
Luna septembrie nu reprezinta doar inceputul anului bisericesc sau al Indictionului, ci, cu exceptia catorva state europene, reprezinta inceputul anului scolar. Acest fapt nu este intamplator, ci demonstreaza, cel putin in spatiul romanesc, unitatea si complementaritatea existente intre cele doua institutii, Biserica si Scoala. Aceasta complementaritate reiese din faptul ca amandoua au ca obiectiv formarea omului, Scoala ocupandu-se de instruirea, iar Biserica de mantuirea lui. Punctul comun intre cele doua institutii reiese din faptul ca Pedagogul prin excelenta este Logosul divin, iar castigarea vietii vesnice se realizeaza prin cunoasterea Adevaratului Dumnezeu (cf. Ioan 17,3). Asadar, izvorul cunoasterii este Dumnezeu Cuvantul. Chiar Hristos este cel care incredinteaza Apostolilor misiunea de a invata pe oameni.

Este cunoscut faptul ca in spatiul romanesc primele scoli atestate au izvorat din tinda bisericilor implinind dipticul numit cult si cultura, aceasta din urma fiind partasa la aceeasi istorie si fundament cultural si slujind alaturi de Biserica acelasi ideal al unitatii neamului ce s-a nascut din unitatea de credinta si de limba. Sute de ani, scolile manastiresti au fost exemplul cel mai elocvent al unitatii dintre Biserica si Scoala, ele fiind centre culturale in care ”limba dulcilor Cazanii” se maturiza fiind, alaturi de credinta ortodoxa, mijlocul prin care era hranita unitatea nationala a romanilor.

Omul reprezinta temeiul fundamental al simbiozei dintre cele doua institutii care consimt in efortul de a-l instrui si desavarsi, transmitandu-i o cunoastere autentica ce isi are adevaratul izvor in revelatie si isi gaseste implinirea in Dumnezeu Cuvantul intrupat. Numai intelegerea lui Hristos ca axa a cunoasterii, in jurul Caruia graviteaza orice cunoastere, poate genera tanarului o constiinta echilibrata si puterea intelegerii drepte si corecte a lumii si existentei. Fara Dumnezeu, orice act cognitiv ramane incomplet, fara sens si forta morala, o forma seaca incapabila de a atinge o finalitate cu adevarat inaltatoare. Educatia spiritului uman isi gaseste echilibrul doar prin raportare la Hristos, deoarece doar El are puterea convertirii spiritului uman la adevaratele valori spirituale.

Autonomizarea scolii in raport cu Biserica poate instrui tanarul spre o cunoastere a lumii exterioare, insa il lasa neputincios in fata patimilor si instinctelor, a fortelor irationale cu care se confrunta lumea sa interioara. De aceea spunem ca implinirea formarii spirituale a poporului roman este rezultatul complementaritatii celor doua institutii de-a lungul istoriei, iar cooperarea dintre ele s-a fundamentat pe intelegerea comuna a omului ca fiinta creata de Dumnezeu. Cele doua institutii au conlucrat dintotdeauna in ceea ce priveste formarea omului ca membru al societatii capabil sa discearna intre bine si rau, pacat si virtute, sa se integreze in macrocosmos gandind in acelasi timp la nemurire. Cooperarea dintre cele doua institutii, precum si nasterea culturii din ritmul divin al cultului este raspunsul pentru care Biserica si Scoala incep activitatea in aceeasi perioada a anului, iar in satele romanesti isi au edificiile intotdeauna unul langa celalalt, pentru ca amandoua sunt sedii ale spiritului si ale credintei. Si de la amvon, ca si de la catedra, lumina cunostintei inunda mintile si inimile ascultatorilor.

Confirmarea unitatii spirituale dintre Scoala si Biserica
Binecuvantarea inceputului de an scolar de catre Biserica este confirmarea unitatii spirituale dintre cele doua institutii care cultiva in sufletele auditoriului, ca si Semanatorul din parabola, Cuvantul lui Dumnezeu, care germineaza nascand Imparatia lui Dumnezeu inauntrul omului. Pe langa aceasta, proiectele derulate de Biserica pe plan national (”Alege Scoala!” si ”Hristos impartasit copiilor”) au scopul intaririi legaturii tinerilor cu parohia si al integrarii lor in comunitatea ecleziastica ce are ca fundament iubirea aproapelui si solidaritatea.

Depasirea contextului secularizant al societatii actuale poate fi realizata doar prin conlucrarea asidua dintre cele doua institutii in ceea ce priveste preocuparea comuna majora de educare a tanarului, avand in vedere faptul ca viitorul societatii este legat intim de calitatea actului didactic.

Fiecare an scolar este o treapta ce inalta tanarul spre maturizare si integritate intelectuala si morala. Asa cum fiecare an bisericesc reinnoieste in fiinta crestinului mesajul evanghelic al vietii in Hristos, tot asa fiecare an scolar inseamna un nou pas spre lumina intelegerii lumii, potentand capitalul intelectual si afectiv al fiecarui tanar in parte in perspectiva intelegerii si respectului fata de adevaratele valori fundamentale ale umanitatii.

PS Ioachim Bacauanul

.

• Batalia s-a incheiat, razboiul continua
  Publicat in : Editoriale