Biserica - după cum consemnează Sfântul Maxim Mărturisitorul - este tipul şi icoana întregii lumi . In teologia ortodoxă, termenul de Biserică se foloseşte fără distincţie, atât la singular, cât şi la plural. In ambele situaţii înseamnă acelaşi lucru. Biserica locală, în care se integrează credinciosul, nu este o Biserică aparte, separată, ci înfăţişarea Bisericii lui Hristos, una şi nedespărţită. Altfel spus, această Biserică una nu se epuizează în vreuna din multele Biserici locale, ci se prezintă în forma mulţimii de Biserici locale. Din punct de vedere ontologic, aşadar, Biserica lui Hristos este una; şi nu poate, cel puţin potrivit învăţăturii ortodoxe, să nu fie una, de vreme ce este Trupul lui Hristos, iar Hristos este Unul. In prezentarea ei istorică însă, această Biserică una se arată în forma mai multor Biserici locale, care sunt răspândite în întreaga lume.

Omul se apropie în mod empiric de Biserică, în forma unei Biserici locale concrete. Biserica una, sau unitatea Bisericii, este o problemă de credinţă. Acest sens îl are şi includerea atributului respectiv în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan: „Cred ... într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică". Creştinul ortodox crede că Biserica Ortodoxă este continuatoarea Bisericii una, sfântă, sobornicească şi apostolică.

Unitatea este o însuşire naturală a Bisericii. Adică, prin natura ei, Biserica este una. Dacă nu este una, atunci nu are nici puterea să unească oamenii, nu este Biserică. In Biserica una şi nedespărţită se realizează unitatea omenirii scindate şi se reface unitatea acesteia cu Dumnezeu. Dacă neascultarea de Dumnezeu a produs scindarea interioară a omului precum şi separarea de Dumnezeu şi de aproapele, ascultarea restaurează unitatea interioară a omului şi-l conduce pe acesta la refacerea comuniunii sale cu Dumnezeu şi cu aproapele. Aceasta se realizează prin Hristos în Biserică. Hristos împreună cu întreg Trupul său, Biserica , constituie această nouă realitate. Este realitatea pe care o creează iubirea lui Dumnezeu prin venirea lui Hristos: „Ca Iubirea cu care M-ai iubit să fie în ei, şi Eu în ei".

Hristos este toposul, locul unde se realizează unitatea şi sfinţirea oamenilor, sau unitatea lor prin sfinţenie. Este noul Adam, care restaurează firea umană scindată a vechiului Adam.

Aşadar, unitatea Bisericii nu este creată de oameni, ci se oferă ca dar al lui Dumnezeu în Hristos, ca să fie trăită prin harul Duhului Sfânt. Oamenii nu sunt chemaţi ca să formeze Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolică, ci să găsească în această Biserică unitatea, mântuirea şi sfinţirea lor. Şi în măsura în care trăiesc unitatea Bisericii, împlinind dubla poruncă a iubirii, îşi găsesc mântuirea şi sfinţirea. „Cel care nu păstrează unitatea bisericească -spune Sfântul Ciprian - nu împlineşte legea lui Dumnezeu, nu păstrează credinţa Tatălui şi a Fiului, nu păstrează viaţa şi mântuirea". Aşadar, păstrarea unităţii Bisericii merge împreună cu păstrarea credinţei şi cu participarea la nestricăciune şi la viaţa lui Hristos.

Insă păstrarea unităţii bisericeşti presupune integrarea în Biserica una. Oricât ar părea de la sine înţeleasă această precizare, este necesar să fie amintită pentru zilele noastre. Aşa-zisa teorie a ramurilor subminează această poziţie de la sine înţeleasă, deoarece introduce separarea în natura Bisericii. In felul acesta nu poate exista Biserica una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic, şi nu teologic. O vede ca trup al creştinilor, ca asociaţie, şi nu ca Trup al lui Hristos. Evoluţia firească a acesteia, care devine din ce în ce mai evidentă în poziţiile unor teologi contemporani, tinde spre înlăturarea însăşi a noţiunii de instituţie a Bisericii ca fiind anacronică sau chiar negativă pentru unitatea creştinilor. Teoria ramurilor exprima la început concepţiile protestante referitoare la forma istorică a Bisericii, dar ulterior a găsit teren şi în teologia romano-catolică. Aceasta s-a întâmplat mai ales după cel de-al doilea Conciliu de la Vatican (1958-1966), care şi-a împropriat în fapt concepţia sociologică despre Biserică. Dimensiunea teologică a noţiunii de Biserică ce are drept ax unitatea cu Papa nu neagă, ci întăreşte şi mai mult această concepţie sociologică. Este o teorie secularizată, care se aliniază cu mondializarea.

Din punctul de vedere ortodox, care vede Biserica în mod statornic ca Trup al lui Hristos, imaginea ramurilor poate fi folosită numai în sens negativ, ca să arate tăierea ramurilor de la trupul unitar şi de neseparat al Bisericii. In felul acesta se exprimă şi raporturile ei cu diversele ramuri bisericeşti care s-au rupt de la Trupul său. Aceste ramuri păstrează într-un grad mai mic sau mai mare trăsăturile trunchiului de la care au pornit, păstrează chiar, până la o anumită distanţă de timp, puterea de viaţă şi seva acestuia, dar nu şi unitatea organică cu trunchiul.

Instituţia Bisericii este constituită de Duhul Sfânt. Insă harul acestui Duh Sfânt nu se limitează la instituţia Bisericii. „Duhul suflă unde vrea". Harul Duhului Sfânt se dă tuturor oamenilor, creştini şi necreştini, credincioşi şi necredincioşi: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă, luminează-se...". Dar pentru ca harul acesta să fie păstrat şi să rodească este nevoie de instituţia Bisericii una şi nedespărţită.

Potrivit învăţăturii ortodoxe, unitatea Bisericii nu este sociologică, ci ontologică, şi merge împreună cu unitatea de credinţă. Desigur, unitatea Bisericii nu se arată în istorie în întreaga ei deplinătate, ci are caracter eshatologic. Prototipul său este unitatea Sfintei Treimi: „Ca ei să fie una, după cum şi Noi una suntem, Eu în ei şi Tu în Mine, ca să fie desăvârşiţi într-una". Aceasta însă nu anulează importanţa unităţii în istorie, ci o evidenţiază şi o subliniază, deoarece face văzută natura şi finalitatea sa.

Unitatea Bisericii ca dar al lui Dumnezeu depăşeşte orice noţiune omenească. Este unitatea care include întreaga fiinţă divino-umană. De aceea, şi perspectiva acesteia nu se limitează la istorie, ci se extinde şi în veşnicie. Locul de manifestare şi de acţiune al Bisericii este istoria, dar locul sinaxei sale definitive este împărăţia lui Dumnezeu. Din această perspectivă este clar faptul că nu se propune o utopie istorică. Nu se urmăreşte vreun anume fel de mondializare sau de hegemonie mondială.

Aceasta este urmărită de multă vreme de milenarişti şi de alte mişcări sectare. Biserica opune globalizării universalitatea. Şi vede universalitatea din perspectiva unităţii teandrice plenare, care începe în istorie şi se împlineşte în eternitate. Fiinţa Bisericii, ca descoperire a împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, este străină de orice formă de împărţire proprie lumii acesteia. Dimpotrivă, natura şi scopul său este unitatea tuturor.

Din acelaşi unghi de vedere şi recunoaşterea anumitor confesiuni creştine separate ca Biserici surori este foarte înşelătoare. Nu promovează, ci subminează unitatea creştinilor. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, Biserici surori au fost Bisericile din Răsărit şi Apus înainte de marea schismă. O dată cu schisma a încetat raportul de frăţietate la nivel eclesiologic. Desigur, toţi creştinii şi chiar toţi oamenii sunt între ei fraţi la alte niveluri, ca fii ai Aceluiaşi Dumnezeu, ca descendenţi din acelaşi Adam etc. Din punct de vedere eclesiologic însă, Biserici surori, după schismă, sunt între ele numai Bisericile locale, care păstrează caracterul lor ecumenic şi eshatologic. Acest calificativ nu este corect să includă cercurile schismatice şi nici confesiunile eretice.

Aceeaşi a fost, de altfel, de la început şi poziţia teologiei romano-catolice - desigur, din punctul ei de vedere. în decretul celui de-al doilea Conciliu de la Vatican cu privire la ecumenism, „comuniunea frăţească în credinţă şi în viaţa sacramentală" se înţelege totdeauna numai „sub conducerea Scaunului Roman". In mod corespunzător, şi expresia Biserici surori este folosită ca să indice relaţia Bisericilor locale din Răsărit numai între ele, nu însă şi cu Biserica Romano-Catolică.

Folosirea acestei expresii, mai târziu, de către papa Paul al Vl-lea pentru a indica relaţia Bisericilor ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică este probabil un gest de bunăvoinţă. Dar aceasta nu creează vreun element dogmatic nou în sprijinul consacrării expresiei, cel puţin în teologia ortodoxă. Năzuinţele evlavioase şi dispoziţiile binevoitoare nu trebuie să afecteze puritatea dogmatică, nici să ascundă dificultăţile existente. De altfel, prin recentul document al Comisiei pentru învăţătura de Credinţă, romano-catolicismul revine la poziţia sa mai veche. In felul acesta susţine în mod clar, dar şi evident diplomatic, faptul că „Biserică universală, una, sfântă, catolică şi apostolică nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici locale". Această redefinire a noţiunii de Biserici surori în optica romano-catolicismului consună foarte bine cu procesul contemporan de mondializare.

Fiecare Biserică ortodoxă locală se roagă „pentru sfintele lui Dumnezeu Biserici", care sunt Bisericile ortodoxe locale surori şi „pentru unirea tuturor", înţelegând prin „tuturor" pe creştinii de pretutindeni şi lumea întreagă. Separarea lumii creştine occidentale este un fenomen tragic în istoria creştinismului. Biserica Ortodoxă, care nu are conştiinţă confesională, ci ecumenică, suferă şi nu poate să nu se roage şi să nu lucreze pentru unirea tuturor creştinilor cu multă înţelegere şi cu iubire sinceră. Această unire va fi însă reală numai dacă se sprijină pe adevăr.

Integrarea omului în Biserica Ortodoxă se realizează prin primirea celor trei taine fundamentale: Botezul, Mirungerea şi Dumnezeiasca Euharistie.

Botezul este naşterea duhovnicească a omului. Este naşterea de sus, care-l introduce pe om în Biserică şi-l înscrie ca cetăţean în împărăţia lui Dumnezeu: „Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu". Taina Botezului creează începutul vieţii adevărate. Sfântul Vasile cel Mare scrie în acest sens: „începutul vieţii mele este Botezul şi prima dintre zile este ziua naşterii mele din nou". Această caracteristică a Botezului arată, pe de o parte, importanţa primordială a acestuia pentru viaţa adevărată a omului, iar pe de altă parte evidenţiază necesitatea continuării şi desăvârşirii acestei vieţi. Botezul eliberează omul de sclavia păcatului şi deschide calea spre asemănarea cu Dumnezeu. Avansarea pe această cale este posibilă, însă numai cu harul Duhului Sfânt. De aceea, de Taina Botezului se leagă şi Taina Mirungerii.

In timp ce Botezul îi deschide omului accesul la viaţa în Hristos, Mirungerea îi oferă energia necesară pentru înfăptuirea vieţii în Hristos. Aşa cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, Mirungerea activează harismele duhovniceşti în fiecare om, corespunzător cu nivelul său de pregătire.

A treia Taină fundamentală, cu care se şi întregeşte scopul celor două Taine precedente, este Dumnezeiasca Euharistie, care constituie ultima şi cea mai înaltă Taină a Bisericii. „Nimeni nu poate să treacă dincolo de aceasta sau să-i adauge ceva, deoarece prima Taină, adică Botezul, este clar, că o necesită pe a doua şi a doua pe a treia. După Dumnezeiasca Euharistie însă, nu mai există altceva spre care să înaintăm, ci trebuie să ne oprim aici şi să gândim, cum vom păstra până la sfârşit comoara".

Cu aceste trei Sfinte Taine - Botezul, Mirungerea şi Euharistia -, care se leagă una de alta în mod inseparabil, se înfăptuieşte iniţiatic încorporarea omului în Biserică. Prin aceste taine, omul devine părtaş la lucrarea mântuitoare a lui Hristos şi îşi împropriază darurile acestuia. „Ne botezăm ca să murim cu moartea lui Hristos şi să înviem cu învierea lui Hristos. Ne ungem cu Sfântul Mir ca să ne facem părtaşi împreună cu El la ungerea împărătească a îndumnezeirii. Mâncând pâinea preasfinţită şi bând din preasfântul potir, ne facem părtaşi la însuşi Trupul şi la Sângele însuşi pe care le-a asumat Mântuitorul. In felul acesta ne unim cu Cel care a luat fire omenească pentru noi, S-a îndumnezeit ca om, a murit şi a înviat".

Legătura organică a acestor trei Sfinte Taine se arată şi în tradiţia liturgică a Bisericii. In primele secole ale istoriei Bisericii, nou-botezaţii, imediat după Botez şi Mirungere, mergeau la Sfânta Liturghie şi participau la Dumnezeiasca Euharistie. Dar şi când, din motive practice, Biserica a detaşat rânduiala Botezului de Sfânta Liturghie, în Biserica Ortodoxă s-a păstrat succesiunea temporală imediată cu Dumnezeiasca Euharistie. In felul acesta, cel botezat primeşte imediat după Botez Mirungerea, iar după Mirungere este adus imediat să se împărtăşească.

Primirea Dumnezeieştii Euharistii îl face pe credincios de acelaşi trup şi de acelaşi sânge cu Hristos şi părtaş la viaţa cea nestricăcioasă şi veşnică. Unirea lui cu Hristos are caracter ontologic şi trebuie să se exprime în viaţa sa. Dar, în timp ce Hristos este şi rămâne totdeauna unul, fiindcă are un singur ipostas, întru toate nedespărţit, cei asemenea lui Hristos devin mulţi. In acest fel se împlineşte Taina Bisericii catrup al lui Hristos.

Integrarea în Biserică nu se epuizează prin una sau mai multe rânduieli liturgice, chiar dacă este vorba de Tainele de intrare în Biserică. Botezul, Mirungerea şi Euharistia nu-l introduc în mod forţat pe credincios în Biserică, nici nu operează asemenea ceremoniilor magice, ci-i oferă omului dreptul de a deveni fiu al lui Dumnezeu. Integrarea în Biserică, ca eveniment ontologic, angajează şi caracterizează întreaga fiinţă a omului, determină modul de existenţă şi de viaţă al acestuia. Este vorba de readucerea omului la perspectiva asemănării cu Dumnezeu, care constituie şi planul dinainte de veci al lui Dumnezeu cu privire la om.

Biserica îl aşază pe om în perspectiva existenţei şi a vieţii în Hristos. Fiecare mădular al Bisericii se uneşte cu Hristos şi este chemat să ajungă „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos". Aşa cum Hristos este în chip desăvârşit Dumnezeu şi Om desăvârşit, având întreagă firea dumnezeiască şi întreagă firea omenească, la fel şi omul care se integrează în Biserica lui Hristos este chemat să devină Hristos după har. Este chemat, cu alte cuvinte, să cuprindă în sine întreaga fiinţă divino-umană a lui Hristos, să devină cu adevărat persoană, om universal. Intr-adevăr, în felul acesta se realizează şi unitatea Bisericii după modelul unităţii Sfintei Treimi.

In teologia ortodoxă Biserica este înţeleasă şi definită drept comunitate a îndumnezeirii. Această comunitate nu funcţionează numai pe verticală, ci şi pe orizontală. în cadrul acestei comuniuni îndumnezeirea nu se realizează numai prin harul lui Dumnezeu, ci şi prin conlucrarea omului. Darul lui Dumnezeu, care se oferă prin harul preoţiei, îl eliberează pe om de păcat. Această libertate rămâne însă ineficientă fără conlucrarea omenească. După cum observă foarte bine Cuviosul Marcu Ascetul, vorbind despre Botez, „se eliberează omul, potrivit darului lui Hristos, dar după propria voinţă; unde îşi îndreaptă iubirea, acolo rămâne, chiar dacă s-a botezat prin propria voinţă".

Activarea darului lui Dumnezeu se realizează prin împlinirea poruncilor. In felul acesta, omul îşi arată iubirea faţă de Dumnezeu şi dorinţa de a rămâne împreună cu El; de a se întoarce în familia Creatorului şi Părintelui întregii lumi. Dimpotrivă, prin încălcarea poruncilor îşi arată indiferenţa faţă de Dumnezeu, alipirea de patima dulceţii şi supunerea faţă de iubirea de sine. Aşadar, terenul luptei omului în vederea rămânerii sale în libertatea harului pe care-l oferă Botezul, este împlinirea poruncilor. împlinirea poruncilor nu anulează păcatul. Aceasta s-a realizat numai prin Crucea lui Hristos. Prin împlinirea poruncilor sunt păzite limitele „libertăţii care ne-a fost dată".

Botezul şi celelalte Taine ale Bisericii oferă harul, însă mântuirea omului nu se realizează în mod obligatoriu sau în mod mecanic, ci prin consimţământul liber şi conlucrarea acestuia.

Sfintele Taine sunt săvârşite în mod valid - după cum spune Sfântul Ciprian - numai în cadrul Bisericii. Aici apare însă întrebarea: Care sunt limitele Bisericii? Pot să se identifice acestea cu limitele ei canonice? Se poate susţine că dincolo de limitele canonice ale Bisericii nu sunt Taine? Aceste întrebări au preocupat în repetate rânduri Biserica şi au provocat puternice dezbateri teologice. Şi punctele de vedere care s-au formulat cu vremea sau care sunt formulate referitor la aceste probleme nu sunt totdeauna identice. Baza cea mai sigură, de la care poate pleca cineva pentru a formula un punct de vedere referitor la întrebările de mai sus, este conştiinţa de sine şi practica Bisericii însăşi de-a lungul timpului.

Biserica nu este o organizaţie omenească, ci este comunitate divino-umană. Şi această comunitate, realizată prin comuniune, se arată în dumnezeiasca Euharistie, care întregeşte, după cum am spus mai sus, scopul celor două Taine de iniţiere, Botezul şi Mirungerea. Taina în ultimă instanţă este Biserica însăşi. Aceasta lucrează fiecare Taină în parte, prin care îl asumă pe om, îi dăruieşte harul şi îl îndumnezeieşte.

Georgios I. Mantzaridis

Fragment din cartea Globalizare si universalitate, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Globalizare si universalitate"