Intelectualul care se lupta cu Dumnezeu

Intelectualul care se lupta cu Dumnezeu Mareste imaginea.

I
La duhovnic a venit un tânăr, care s-a prezentat ca fiind conferenţiar universitar în filologie, şi i-a spus:

- Când eram copil, mergeam uneori cu părinţii la biserica unde slujeaţi dumneavoastră. Ulterior familia noastră a plecat în Rusia, unde eu am studiat şi am scris câteva cărţi. Din copilărie mă consideram creştin şi nici acum credinţa nu m-a părăsit, dar mă frământă unele îndoieli.

Duhovnicul şi-a amintit că-l văzuse în biserică în urmă cu mulţi ani şi că a stat de vorbă de câteva ori cu tatăl său şi a zis:

- Sunt bucuros să vă văd. Când te întâlneşti cu oameni pe care i-ai cunoscut demult îţi aminteşti fără să vrei de vremurile de altădată; atunci totul era mai simplu şi de aceea era mai bine. Dar se spune că aşa e făcut omul: întotdeauna trecutul i se pare mai bun decât prezentul.

Interlocutorul, al cărui nume era Ignatie, a răspuns: - Pentru noi, începutul perestroikăi a însemnat o perioadă grea. Familia noastră a fost nevoită să plece din ţară pentru ca tata să poată lucra în domeniul său. Tatăl meu este un om foarte hotărât şi cu o energie extraordinară; a reuşit să depăşească multe greutăţi, iar acum lucrează din nou în cercetare şi predă la universitate.

Duhovnicul: Probabil că trecutul mi se pare mai bun deoarece eu însumi eram mai bun înainte. Noi percepem cele din jur prin intermediul conştiinţei noastre, ca printr-o prismă, dar această prismă s-a acoperit cu praf şi s-a tulburat odată cu trecerea anilor. înainte percepeam mult mai uşor bunătatea şi reacţionam la ea. După mine, copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii, deoarece copilul scrutează lumea cu o privire „curată" şi vede mai puţină răutate în ea.

Ignatie: Iubesc oraşul în care m-am născut. Imi amintesc de anii petrecuţi aici cu o durere care seamănă cu aceea a despărţirii de prietenul drag. Imi plăcea să mă plimb pe jos pe străzile lui, să-l privesc de pe Mtatsminda în amurg, când Tbilisi era iluminat de lumina rece a farurilor şi când din semiîntuneric se iveau, parcă decupate de razele reflectoarelor, silueta stâncii Metekhi şi cea a Cetăţii Narikala. Am venit aici în interes de serviciu, dar în realitate mi-am dorit să vizitez oraşul, care rămâne casa mea. Apoi am simţit imboldul de a vă căuta.

Duhovnicul: întrucât fac parte din peisajul amintirilor dumneavoastră?

Ignatie: Da şi nu. După cum v-am spus, sunt tulburat de unele îndoieli, de nişte gânduri ciudate, absurde şi necuviincioase. Uneori am impresia că satana a intrat în mine. Aceste gânduri sunt obsesive şi le percep ca fiind ale mele. Dacă e vorba de o demonizare, atunci este o demonizare a minţii mele.

Duhovnicul: Este o patimă numită gânduri de hulă. Acestea sunt cuvintele urâte pe care omul le aude în sufletul său, îndreptate împotriva a tot ce e mai sfânt. In privinţa lor există o regulă: să nu le acorzi atenţie.

Ignatie: Inţeleg la ce vă referiţi, dar la mine e cu totul altceva. Mie îmi apare în cuget întrebarea: de ce nu sunt eu Dumnezeu?, însoţită de două sentimente: frica de acest gând şi revolta împotriva lui Dumnezeu, amestecată cu o răutate, de parcă El mi-ar fi luat ceva ce ar fi trebuit să-mi aparţină mie. Acest lucru este mai rău decât gândurile de hulă prin care diavolul râde de om.

Duhovnicul: Sunt de acord cu dumneavoastră: într-adevăr ispita aceasta este mai grea, dar aici s-a strecurat o confuzie. Dumnezeu tocmai pentru aceasta v-a şi creat: pentru a vă oferi îndumnezeirea. Sfântul Atanasie cel Mare scria că Dumezeu a luat asupra Sa natura omenească pentru ca pe om să-l facă dumnezeu după har.

Ignatie: Atunci de ce este nevoie de această luptă şi de suferinţe? De ce Dumnezeu nu m-a făcut de la început dumnezeu?

Duhovnicul: Probabil că la fel a gândit şi Adam înainte de a gusta din fructul oprit... Totuşi voi încerca să vă răspund la întrebare printr-un mic exemplu.Sunteţi conferenţiar doctor?

Ignatie: Da.

Duhovnicul: Prin urmare, aţi scris o disertaţie?

Ignatie: Sigur. Despre o problemă care priveşte lingvistica istorică. Am lucrat asupra temei câţiva ani şi am fost nevoit să studiez un volum imens de materiale.
Duhovnicul: V-ar fi plăcut ca altcineva să fi scris disertaţia în locul dumneavoastră, iar dumneavoastră doar să o fi semnat cu numele?
Ignatie: Pentru mine o asemenea întrebare este chiar jignitoare. Această disertaţie nu numai că m-a costat multă muncă, dar mi-a oferit şi satisfacţie. O preţuiesc tocmai pentru faptul că am investit în ea mult efort.

Duhovnicul: Dumnezeu, în iubirea Sa, a dorit nu numai să vă dăruiască harul dumnezeiesc, ci şi să vă facă vrednic de primirea lui. El a vrut să vă ofere acest dar într-un mod la care să participaţi împreună cu voinţa dumneavoastră. Dumnezeu a promis să-l facă dumnezeu după har pe omul care-şi supune voinţa sa legilor Lui. Oare ce vă trebuie mai mult de atât? Care este obiectul invidiei dumneavoastră?

Ignatie: Dumnezeu este Adevăr şi Dragoste. Dar nu putea El să-mi dea de la început dragostea şi adevărul şi să mă facă asemenea Lui? Dumnezeu după har poate fi orice om care a săvârşit un act de credinţă. Dar eu doresc altceva: să fiu un dumnezeu veşnic.

Duhovnicul: Dumnezeu S-a răstignit pentru omenire. Iisus Hristos a suferit în sufletul Său chinurile iadului pentru oameni. Oare poţi tu, îngâmfatule, care vrei să fii dumnezeu, să te răstigneşti măcar pentru un om? Insă tu spui: „De ce eu nu sunt adevărul veşnic şi dragostea veşnică?"

Ignatie (după o pauză): Acum îmi dau seama că aceste gânduri nu au fost ale mele, ci satanice. Vă mulţumesc. îmi iau la revedere de la dumneavoastră. S-a lăsat seara. Merg să fac o plimbare pe faleză. Mâine trebuie să mă întorc.

II
A doua zi, Ignatie a venit să-şi ia rămas bun de la duhovnic şi a întrebat:

- Ce fel de literatură m-aţi sfătui să citesc?

Duhovnicul: Ceea ce mie nu-mi place nu sfătuise nici pe alţii să citească.

Ignatie: Nu înţeleg. Faceţi aluzie la cărţile de lingvistică şi-mi sugeraţi să mă ocup de treaba mea şi să nu emit judecăţi în domeniul religiei?
Duhovnicul: Pur şi simplu să credeţi, fără să judecaţi în materie de religie, deoarece nu sunteţi capabil încă să faceţi acest lucru. Dumneavoastră sunteţi obişnuit să analizaţi, să comparaţi, să contraziceţi şi să aduceţi corecţiile proprii. De acceea, vă recomand să citiţi filosofi-teologi precum Florovski, Bulgakov şi fraţii Trubetskoy. Ei posedă o erudiţie în faţa căreia nu veţi avea comentarii, dar dorinţa de „a despica firul în patru" vă va face plăcere. De altfel, această dorinţă la ei este mai mică decât la dumneavoastră, dar volumul cunoştinţelor este mai mare.

Ignatie: Şi atunci de ce să-i citesc?

Duhovnicul: Unele boli se tratează cu otravă, iar tumorile - prin iradieri radioactive, în urma cărora mor şi celulele canceroase, şi cele sănătoase. Aceste cărţi tratează şi îmbolnăvesc: pe unii mai mult îi îmbolnăvesc (pe cei care au primit învăţătura bisericii), pe alţii mai mult îi tratează (pe cei care încă nu au ajuns la Ortodoxie). La revedere. Transmiteţi salutări tatălui dumneavoastră. Mă scuzaţi dacă v-am jignit cu ceva.

Ignatie: Nu m-aş supăra chiar dacă m-aţi bate cu un toiag.

Duhovnicul: Vom trăi şi vom vedea. Drum bun!

III
A trecut un an. Ignatie a bătut din nou la uşa chiliei duhovnicului.

Ignatie: Sunt în trecere prin Tbilisi. Avem un simpozion în Erevan, unde se organizează regulat astfel de manifestări despre Briusov. Acest extraordinar poet a fost traducător şi istoric. El a făcut cunoscută cititorilor ruşi poezia armenească şi a scris o scurtă istorie a Armeniei sub forma unui letopiseţ original. Sigur, asemenea întâlniri pe dumneavoastră vă interesează prea puţin, dar aş dori să ştiu dacă poate un creştin să citească şi să studieze literatura laică? Imbogăţeşte, oare, arta laică viaţa duhovnicească sau, dimpotrivă, o sărăceşte? După cum ştiţi, eu sunt filolog de profesie, astfel că în literatură mă simt în elementul meu. Lingvistica, disciplină înrudită cu literatura, a devenit profesia mea. Dar recunosc că nu a fost vorba de pasiunea şi de alegerea mea. Tatăl meu, fiind specialist în domeniul literaturii, mi-a transmis ştafeta, aranjându-mi un post într-o instituţie de învăţământ la care preda el însuşi şi purtându-mi de grijă. Mai departe, munca mea de lingvist a continuat cu succes. Am scris chiar şi câteva cărţi, însă nici până azi nu sunt convins ca aceasta este vocaţia mea. Dar aceasta este o problemă pe care trebuie s-o rezolv singur. Pe dumneavoastră vă rog să mă ajutaţi să răspund din perspectivă creştină la întrebarea: are literatura o însemnătate pozitivă, cel puţin de cunoaş tere, sau constituie doar o încercare de a crea o lume oarecum iluzorie, în care omul poate evada ca într-o lume a visurilor, în care poate să-şi realizeze dorinţele sale pătimaşe refulate şi să-şi descătuşeze subconştientul? Deşi inspirată din viaţa reală, cred că literatura este un fel de magie, care te ajută să trăieşi în afara timpului şi spaţiului, într-o lume „paralelă". Oare literatura nu reprezintă o alternativă la viaţa cotidiană, dar şi la viaţa spirituală? Nu-l încătuşează ea pe om de materie, conferind patimilor o şi mai mare forţă de atracţie?
Duhovnicul: In fond, dumneavoastră v-aţi dat singur răspunsul la întrebare. în ce mă priveşte, am început să-mi pierd interesul pentru literatură şi am abandonat-o încă înainte de tunderea în monahism.

Ignatie: Desigur, nu mă refer la operele lipsite de valoare, ci la literatura clasică, la acele opere în care scriitorul încearcă să surprindă lumea sufletească a omului în toată multitudinea ei de sentimente, tendinţe, gânduri şi frământări, descrise în cele mai fine nuanţe şi în care noi putem recunoaşte propriile stări interioare. Poate oare o astfel de literatură să ofere ceva bun creştinului sau este doar o irosire a timpului care i s-a oferit în această viaţă pentru a câştiga mântuirea, o risipă a talanţilor primiţi?
Duhovnicul: Literatura devine o dovadă a faptului că sufletul frământat al omului nu poate găsi fericirea în nimic de pe acest pământ. Un poet cu o intuiţie deosebit de fină, dar care L-a pierdut pe Dumnezeu a spus:

Toată lumea, toată lumea ştie:

Fericirea nu există.

Scriitori geniali nu au putut totuşi să creeze imaginea omului fericit, deoarece acesta nu a existat. Ce vedem la eroii lui Byron, Puşkin şi Lermontov? Dezamăgire în toate, ura faţă de viaţă şi o plictiseală macabră care le paralizează puterile. Sunt oameni care l-au pierdut pe Dumnezeu, dar care nu au decăzut total. Ei simt pierderea şi golul din sufletul lor. Aici sunt două căi: o demonizare continuă sau o degradare morală totală, decăderea la condiţia animalului, pentru care viaţa este satisfacerea dorinţelor josnice, adică un empirism pervers. Aceşti scriitori ne-au oferit o imagine a bolii clinice din vremea lor.

Literatura de la începutul secolului al XX-lea reflectă un grad tot mai mare de demonizare în operele scriitorilor şi poeţilor extraordinari, din ea răzbătând tot mai puternic strigătul disperării. In spatele fiecărei cărţi a acestor modelatori de conştiinţe este prezent nevăzut, ca erou principal, satana - regizor al tragediei universale. Demonul este duhul plictiselii şi al morţii. Societatea demonizată, probabil fără să conştientizeze, tinde spre sinucidere. Astfel, raţiunea care îl urăşte pe Dumnezeu şi este foarte nefericită a realizat, prin intermediul revoluţiei provocate de ea însăşi, o sinucidere colectivă. Pentru revoluţie nu e nevoie de oameni, ci de soldăţei de plumb; iată de ce, după revoluţie, literatura a fost înlocuită cu un optimism de partid obligatoriu. Literatura s-a redus la două lozinci: „Trăiască comunismul!" şi „Moarte duşmanilor revoluţiei!". Duşmanul numărul unu se anunţă a fi Dumnezeu.

Acum în literatură nu mai este nevoie de diavol: acesta poate aminti mai degrabă de existenţa lui Dumnezeu. El dispare din paginile cărţilor: misiunea lui este acum îndeplinită de oameni -misiunea de a minţi şi ucide.

Astfel trec câteva decenii în care este permis să scrii şi să creezi doar stând în genunchi în faţa idolului comunismului şi a conducătorilor lui. Apoi, pe neaşteptate, apare opoziţia, asemenea unui dezgheţ. Ea se naşte în tabăra liberalilor. Această opoziţie vine sub drapelul apărării drepturilor omului, care se reduc la o noţiune neclară despre libertate ca o alternativă la cursul existent. Dar trăieşte cu negarea şi este lipsită ea însăşi de reguli morale stabile. Aceşti oameni doresc să spargă cătuşele de pe trupul Ru-siei, dar împreună cu lanţurile rup hainele de pe ea. Ei doresc să distrugă lagărele şi camerele de tortură, ca în locul lor să ridice case de toleranţă. Ei blestemă despotismul şi dictatorii printre desele beţii.

In ultimii ani nu s-a creat nici o operă importană, nici în literatură, nici în artă. Ceea ce putem vedea este degradare morală, îndobitocire şi pornografie dusă la extrem. Nu generalizăm acest fenomen, deoarece persoana este superioară societăţii şi chiar timpului. Există şi excepţii, în societatea noastră putem vedea manifestări ale religiozităţii adevărate, exemple de dragoste faţă de oameni. Dar noi discutăm despre tendinţele generale, care vizează transformarea omului într-o fiinţă dominată de două sisteme - digestiv -, şi reproductiv, marcate totodată de o patologie tot mai acută.

Cunoaşterea literaturii contemporane are, desigur, o anumită importanţă. Ea este un fel de barometru care indică nivelul dezvoltării istorice şi starea morală a societăţii. Arta, care reflectă starea omului contemporan, demonstrează faptul că lumea, care L-a pierdut pe Dumnezeu, este sortită morţii. Iată de ce arta contemporană în întregul ei este un fel de apocalipsă, deoarece pe plan spiritual omenirea a adunat rezerve prea mari de „substanţe explozive": răutate şi păcat.

Creştinul nu are nevoie de literatură laică. El are Biblia şi scrierile Sfinţilor Părinţi pentru a se adăpa dintr-un izvor curat. Pentru dumneavoastră însă literatura laică poate servi drept suport pentru meditaţie, cu scopul de a înţelege istoria omenirii din punct de vedere moral şi religios. D aici e un paradox: omul este în măsură să în teleagă aceste procese reflectate în artă doar devenind creştin, însă atunci, cum am spus, literatura laică îşi va pierde pentru el sensul gnoseologic, de cunoaştere.

Ignatie: Lingvistica şi literatura au devenit profesia mea. Dacă renunţ la ele, ce-mi rămâne de făcut? Să merg să mătur străzile? Cred că aş face bătături în palme chiar din prima zi, nefiind deloc obişnuit cu această îndeletnicire. Sau să stau acasă, întreţinut de tatăl meu, care se ocupă tot de literatură? In mănăstire nu pot merge, deoarece consider că acest pas trebuie făcut numai dacă ai chemare. Nu sunt deloc pregătit pentru slujirea lui Dumnezeu. Ce să fac?

Duhovnicul: Concentraţi-vă asupra problemelor de lingvistică istorică şi scrieţi o carte despre acea scrisoare pe coajă de mesteacăn pe care arheologii au descoperit-o la Novgorod. M-aţi întrebat despre însemnătatea cunoaşterii literaturii şi am încercat să vă răspund. Acum mă întrebaţi despre viaţa dumneavoastră, dorind să auziţi răspunsul meu, deşi nu sunteţi hotărât să-l aplicaţi. Sunt întrebări pe care fiecare trebuie să le rezolve singur. Asumaţi-vă răspunderea pentru ele.

Ignatie: Ce spuneţi: să merg la Erevan pentru a prezenta referatul despre Briusov?

Duhovnicul: Dacă nu veţi merge, cum veţi pe" trece acest timp? II veţi folosi pentru rugăciune şi citirea Evangheliei? Cred că nu. Deci faceţi cum credeţi.

ARHIMANDRITUL RAFAIL KARELIN

DRUMUL SPRE CUNOAŞTEREA DE SINE, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cunoasterea de sine"

 

22 Decembrie 2015

Vizualizari: 284

Voteaza:

Intelectualul care se lupta cu Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE