Cateva puncte de vedere cu privire la relatia dintre Stat si Biserica in cadrul discursului social – istoric, in contextul aderarii Romaniei la Uniunea Europeana

Exista o tensiune: intre real si ireal, intre istorie si Imparatia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, intre idealul crestin: care este viata in Iisus Hristos si viata pamanteasca pe care o ducem cu totii. Rezolvarea acestei antinomii sau contradictii nu implica numai actiunea umana ci si cea divina. Prin el insusi, omul a realizat prea putin in planul destinului sau. Cand singur vrea sa se autodivinizeze, sa se faca inger el va ajunge fiara.

Omus secundus deus – maxima iluminista si marxista – este concretizarea acestei caderi. Cautand singur paradisul desavarsirii a aflat iadul dezumanizarii. Tensiunea nu se poate rezolva in sine ci numai in Iisus Hristos.

Iar mantuirea noastra se realizeaza asezandu-se sub Revelatie, nu deasupra ei. Omul cazut refuza Revelatia, el pune conditie Revelatiei, erezia, care este produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelatia si transmiterea ei prin Biserica. Ei uita ca natura Revelatiei, nu este o suma de propozitii, de informatii, iar intelegerea mantuirii nu e una gnostica, teoretica.

Se uita ca religia crestina nu e rodul cautarii omului ci este istoria cautarii omului de catre Dumnezeu. In Revelatie, in aceasta cautare si descoperire, Dumnezeu nu comunica numai adevarul despre El, ci se deschide El Insusi si ne arata conditiile mantuirii in El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelatiei, deci umanul este uman numai in Dumnezeu. Aceasta infiere a noastra in Iisus Hristos se realizeaza in Biserica. Acesta e mesajul Ortodoxiei si puterea ei unica: accesul la duhul infierii.

Trecand de la aceasta introducere, voi sustine ca din punct de vedere istoric, Biserica – comunitate a crestinilor, cuprinde si uneste pe toti cei ce cred in Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a le comunica acestora Viata Sa care este Inviere si victorie asupra mortii. Ea reprezinta comunitatea si comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Fiul in Duhul Sfant, precum si forma vazuta a unei raportari suprafiresti la Iisus Hristos – Cuvantul lui Dumnezeu Intrupat in istorie. Cunoastem faptul ca Biserica are o alcatuire, o constitutie teandrica, ea unind timpul cu vesnicia, istoria cu supraistoria ori cu metaistoria. „Ea este locul unei „miscari” vesnice a Inaltarii si a Cincizecimii care uneste Cerul si pamantul prin „valul” Sfintelor Taine, locul unde Sfantul Duh face cunoscuta prezenta si Trupul cel slavit al Mantuitorului” – potrivit afirmatiilor teologului Olivier Clement.

Modurile de existenta a Lui Dumnezeu se comunica Bisericii, Ea este cea aleasa fiind plina de Treime, spune Sfantul Vasile cel Mare: Ea este aleasa si ea trimite. Sfanta Treime este baza, modul structuraii functiilor Bisericii. Taina coborarii Sfintei Treimi si taina urcarii omului la Ea este esenta adevarului, concretizat in aceasta realitate divino-umana care este Biserica. A fi crestin, a fi in Biserica inseamna a fi in Sfanta Treime. Unirea se face prin Sfantul Botez, In Biserica nu in afara de Biserica, dupa principiul paulin care spune ca nu ne propovaduim pe noi insine. Orice propovaduire care rupe pe Hristos de Treime, de Biserica, face din ea o simpla invatatura umana.

Mantuirea in Biserica este intrarea in comuniune cu Sfanta Treime caci Ea, Biserica este locul si spatiul manifestarii Sfintei Treimi. Iar Biserica se manifesta in Sfanta Treime, in care se afla nuantele persoanelor: a Tatalui, a Fiului si a Sf. Duh. De aceea, cea mai mica biserica devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mantuie nu prin invatatura Lui, in primul rand, ci in prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt painea vietii (Ioan 6,35). De aici rezulta inseparabilitatea operei si invataturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, si acesta este un principiu dogmatic. Hristos nu a venit sa ne dea numai o gnoza, o cunostinta, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent in Biserica prin Sfintele Taine. Si de aici rezulta aspectul fiintial al mantuirii: El ni se da cu viata Lui, iar mantuirea: este viata noastra in Sfanta Treime dupa cum Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan tine sa consemneze in cap. 17. Morala se identifica cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelatia nu e o suma de propozitii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viata Sfintei Treimi. Dar acestea sunt in Biserica, insa ruperea omului de Dumnezeu si de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uita ca ascultarea si smerenia sunt criteriile existentei in sanul Sfintei Treimi”, dupa cum spune Sfantul Siluan Athonitul. Ei uita ca Iisus Hristos „traieste in eternitate in stare de Fiu”, adica de ascultare.

Biserica, asadar, este locul unde vesnicia incorporeaza timpul acestui veac. Rolul ei nu este acela de a invesnici istoria, ci de a o sfinti. Misiunea ei este eshatologica, si anume aceea de a-l rascumpara pe om pentru vesnicie, de a-l desprinde pe el de aceasta lume, in vederea obtinerii adevaratei sale cetatenii – Imparatia Cerurilor, care nu este in si din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, ea nu este o simpla parte a istoriei deoarece ea are propria misiune specifica, ci este o asumare a ei, fara a se confunda cu realitatile istoriei pentru ca ea are propria misiune, nu traieste in afara lor. Desi Biserica este din cer, misiunea ei este una pamanteasca. Biserica este supraistorica, metaistorica dar in acelasi timp se afla in istorie pentru ca Hristos Domnul S-a intrupat in istorie, iar Biserica pe care a intemeiat-o cu “insusi scump sangele Sau” a ramas in istorie pentru a-l rascumpara pe om pentru supraistorie. Biserica nu ignora, nu refuza si nu respinge istoria, ci si-o asuma, fiindca misiunea ei este nu numai eshatologica ci si istorica – caci omul traieste in istorie, intr-un timp si spatiu circumscris, din punct de vedere istoric si geografic.

Este taina, simbol si mod al prezentei lui Dumnezeu in lume, dar ea este si fenomen social, act si fapt istoric. Biserica nu poate lucra si cultiva mantuirea oamenilor desprinsa fiind de realitatea materiala a vietii, despartita fiind de pamant si de timpul acesta “palpabil”, pentru ca ea a luat nastere in timp si este subordonata, in acest sens, categoriilor temporale. Ea este in mod necesar si concret o institutie. Alcatuirea sa ierarhica e ancorata in realitatea ei sacramentala, doar succesiunea apostolica a episcopatului poate atesta ca Dumnezeu ramane printre noi, cu ajutorul Sfintelor Taine – dupa cum spune acelasi renumit teolog Olivier Clement. Dar spre deosebire de alte institutii sociale care il au ca subiect pe om, Biserica nu il considera pe om doar ca pe o zidire rationala supusa unor necesitati si interese strict temporale, ci si in perspectiva scopului sau supranatural si suprafiresc catre care trebuie sa convearga intreaga sa existenta personala si comunitara. In aceste imprejurari Biserica nu a trecut cu vederea si nici nu a tratat superficial realitatea existentiala ce conduce social si politic istoria, care se intrupeaza in Stat.

Statul nu este de sorginte ori de esenta divina, dar corespunde randuielii dorite de Dumnezeu, el are o demnitate bine delimitata care invoca si impune supunere si ascultare din partea tuturor. De aceea, Biserica a avut intotdeauna simtul istoric, intrucat nu a respins si nu a ignorat rolul Statului in planul existentei social – istorice, neopunand acestuia un refuz categoric izvorat dintr-o orientare spirituala spre lumea de dincolo. Dimpotriva, Institutia Eclesiala l-a considerat un partener si un aliat indispensabil al societatii civile si religioase, dupa cum precizeaza, in aceasta directie, atat invatatura scripturistica cat si traditia canonica a Bisericii. Mai mult decat atat, fiind implinitoare a cuvantului biblic, inca de la inceput Eclesia a randuit pomenirea in cadrul liturgic a conducatorilor Statului, practica ce se afla si astazi in uz.

Prin urmare, postulatul si posibilitatile unei relationari intre Biserica si Stat se intemeiaza si se fundamenteaza pe faptul ca Biserica este atat o realitate duhovniceasca, mistica, cat si o realitate institutionala, sociala, istorica iar omul – ca subiect al istoriei si, in fond al unei organizari statale – apartine atat Imparatiei Cerurilor, cat si celei a Cezarului. Insa Biserica, in pofida apartenentei sale la o alta lume, la un alt univers, nu si-a pierdut simtul istoric incercand sa se situeze permanent intr-un raport de conciliaritate, de armonie si deschidere fata de structura seculara. Ceea ce este foarte important de subliniat aici, este faptul ca acest raport se desfasoara intre anumite limite si se funfamenteaza pe baza unor conditii invocate in mod reciproc.

Asa cum spuneam, Biserica este un fenomen social si o institutie sociala, strans legate de un anumit mediu, situandu-se in cadrul unei organizari statale, insa intr-un plan paralel cu cel al Statului, intelegandu-se prin acest lucru o cooperare substantiala, dar lipsita de orice imixtiuni si amestecuri arbitrare, nefondate si de orice “tovarasie” a Bisericii la toate nedreptatile si greselile puterii statale. In aceasta relatie Biserica nu poate sa isi uite misiunea sa, deoarece cele doua laturi ori aspecte ale caracterului sau diacronic sunt strans unite iar fiinta ei este teandrica, misiunea ei este una celesta. Ea nu este o institutie ca oricare alta. De aceea, ea nu se poate confunda cu interesele Statului care sunt pur lumesti, pamantesti, limitate deci, la aceasta existenta terestra. Un conformism si o compatibilitate absoluta cu aceste interese ar putea fi pagubitor pentru credibilitatea, imaginea si autoritatea ei in fata poporului, a lumii. Biserica nu are voie sa se amestece in disputele politice, inlaturand astfel, orice banuiala ori suspiciune cu privire la favorizarea si partinirea vreunei guvernari politice. Ea nu trebuie sa fie purtata si manipulata in platforma program a vreunui partid politic si nici nu-si va regasi, vreodata, identitatea in spectrul propagandei electorale.

Rolul sau predominant consta in a-I conduce pe oameni pe drumul ce duce la mantuire, oferindu-le aceasta certitudine, sansa si posibilitate. O preocupare intensa si exagerata pentru problemele ce revin competentei Statului ar putea genera suspiciuni referitoare la garantia mantuirii si a misiunii sale in lume. Caci crestinismul nu se poate reduce la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie sa intelegi, sa cauti, sa afli ca dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele sunt viata, participare la Dumnezeu. Daca „Bucuria Tatalui si a Fiului este in Duhul Sfant”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor in Biserica si in Istorie ?

Profesorul Teodor M. Popescu sustine ca Biserica nu are o misiune politico-economica deoarece ea este o institutie religios – morala. Evanghelia nu poate fi transformata in lege de Stat si nici Biserica in organizatie politico – sociala.

In alta ordine de idei, Biserica este in lume. Madularele sale sunt membrii societatii. Raportul Bisericii cu societatea este esentiala, fundamentala. Ea trebuie sa-si exercite rolul spiritual si soteriologic nu doar raspunzand problemelor axiologice si eshatologice ale omului contemporan indeosebi, ci si ingrijandu-se cu orice pret de protejarea si promovarea demnitatatii tuturor persoanelor umane precum si coeziunea societatii. Prin aceasta nu trebuie sa intelegem ca Biserica se substituie Statului in relatia acestuia cu cu societatea si nici nu isi asuma functiile proprii ale acestuia, insa ea trebuie sa implineasca o misiune esentiala si totodata imperativa, anume: alinarea suferintelor tuturor oamenilor si protejarea demnitatii umane – lucru ce scoate in evidenta gandirea si slujirea sociala a Bisericii, asa incat ea nu poate fi in afara problemelor sociale cu care se confrunta omul.

Ea nu poate fi un spectator indiferent, pasiv si superficial, fara participare directa si substantiala, in raport cu societatea si implicit cu Statul care supravegheaza si carmuieste aceasta societate. Dar marturisirea crestin - sociala in istorie este incomoda pentru societatea bazata pe minciuna, inselaciune si violenta. A marturisi pe Dumnezeu, inclusiv din punctul de vedere al doctrinei sociale a Bisericii, inseamna a declara razboi pe viata si pe moarte diavolului, a nu marturisi inseamna a avea pace cu acesta. Daca in perioada persecutiilor, crestinismul era prigonit fiind in afara societatii, astazi se constata o iesire a acesteia din crestinism spre puncte centrifuge ale autoumanizarii si ale autosuficientei.

Vocea profetica a Bisericii se aude in istorie, caci nu se concepe, ca propovaduind adevarul sa nu mustri pacatul, si in sensul social - comunitar. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iata Eu stau la usa si bat”. Chemarea ei, filantropica, se indreapta catre toti, si face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei strabate veacurile, caci marturisirea credintei crestine ii apartine doar Ei.

Caracterul spiritual si transcendent al Bisericii nu reprezinta o scuza si o justificare imbatabila pentru o atitudine pasivista in relatie cu socialul, asa cum nici mentalitatea strict consumista a sistemelor social – economice ale vremurilor nu poate constitui o argumentare pentru “socializarea” excesiva a mesajului sau. Drept urmare, o atitudine antistatala si ignoranta ar pozitiona Biserica in cealalta extrema – antisociala, iar ancorarea excesiva in social ar denatura si deteriora insasi misiunea sa. Accentuarea unilaterala a mesajului sau ar duce, pe de o parte, la relativizare, iar pe de alta, la lipsa de realism, precum si o carenta a discursului sau social care oricum se afla in stadiul incipient de noviciat si catehumenat.

Nu putem ignora faptul ca ea trebuie sa-I sustina pe oameni nu doar din punct de vedere moral – duhovnicesc, chiar social, prin grija fata de trup, care desi este pieritor are o valoare inestimabila deoarece el reprezinta organismul in care omul isi lucreaza mantuirea. Biserica are o atitudine critica, dar in acelasi timp constructiva si iubitoare fata de lume, astfel incat ea niciodata nu este impotriva acesteia, ci pentru ea, este in si deasupra lumii. Ea are drept scop si tinta finala invesnicirea lumii cu Mantuitorul Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu – In Imparatia Sa, prin dragoste desavarsita, si nicidecum pieirea sau distrugerea ei. “Prin aceasta ea nu isi pierde atributele sale, nu se “cosmicizeaza”, ci coboara in lume pentru a o ridica si castiga pentru vesnicie. In felul acesta Biserica evita atat “monotelistul ecclesiologic” – negarea misiunii sale in lume, cat si seminestorianismul – relativizarea adevarului dumnezeiesc in favoarea lumii.” – Dupa cum afirma Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos de la Atena.

Constientizam faptul ca raportul intre cele doua institutii a evoluat in mod diferit de-a lungul timpului, plecand de la perioada de aur a asa – zisei simfonii bizantine si ajunfand pana la contextual actual geopolitic, social, cultural si religios trebuie sa presupuna anumite parghii si conditii de relationare intre cele doua institutii mai sus mentionate. Aceasta asociere nu poate fi contextuala, conjuncturala sau oportunista si nici abordata aleatoriu ca fiind nesemnificativa, ci trebuie sa fie una sincera si foarte serioasa. Este adevarat si faptul ca nu putem defini un model de relatie Stat – Biserica universal valabil, cu aplicabilitate in interiorul tuturor statelor, desi pot exista unele asemanari si similitudini, deoarece fiecare Stat isi regleaza si contureaza aceste relatii tinand seama de traditiile culturale si religioase proprii si mai ales de cadrul politico – ideologic si axiologic pe care si-l asuma.

Este cunoscut faptul ca in epoca noastra fiecare Stat in cadrul independentei si suveranitatii sale isi normeaza relatiile cu Biserica sau cultele recunoscute, in asa fel incat fiecare tara creeaza premizele legale ale raporturilor sale cu cultele religioase. Problema principala se refera la modul in care se stabileste acest cadru si care sunt conditiile ce-l definesc. Si cand sustinem acest lucru ne gandim la rolul pe care il acorda Statul Bisericii in contextual spiritual si cultural al societatii totodata si paradigma sau tipologia adoptata in definirea relatiilor dintre cele doua institutii. In situatia de fata este bine sa fim realisti si sa nu avem pretentia reinvierii unor tipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic, religios si cultural al vremurilor (de pilda modelul bizantin), dar nici nu putem fi atat de ignoranti incat sa aspiram spre efemeritatea statutului laic (modelul francez), si asta de dragul autonomiei si a unei presupuse libertati, binestiind ca adevarata si autentica libertate nu exista decat in Dumnezeu – Cel in Treime laudat. Impartialitatea, neutralitatea ori nepartinirea Statutului in relatie cu cultele nu poate insemna nicidecum enclavizarea Bisericii si transformarea ei intr-un domeniu particular in care intra cine poate si iese cine vrea si nici cultivarea unei constiinte ateiste, secularizate.

Imposibilitatea existentei uni Sat theocratic nu poate justifica extinderea hegemoniei unia ce la- alungat pe Dumnezeu si Biserica Sa, la periferia societatii. Departe de noi gandul de a postula imaginea inerventionista a unei Biserici ce sta, in mod autoritar, deasupra Statului chemandu-l la raport si ordine, noi optam pentru o viziune mult mai optimista care vizeaza o “sinergie” a destinului uman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fara cuvant si fara actiune in lumea contemporana, caci misiunea ei nu s-a incheiat, ea fiind legata de conceptiile, ideologiile si de situatiile regimurilor politice si sociale trecute. Ea este datoare lumii prin indeplinirea misiunii ei moral – dunovnicesti si sociale, prin indreptarea anomaliilor, a erorilor, a lipsurilor si a slabiciunilor politice si sociale la care membrii ei colaboreaza sau asista cu indiferenta.

Pe de o parte, trebuie sa se constientizeze si de catre cei care sunt nostalgici dupa “modelul bizantin” ca in imprejurarile de fata, Biserica nu-si poate revendica sarcini care ii depasesc atributiile. Ea nu poate institui cenzura pentru unele actiuni politico-economice ale Statului, dar nici nu poate fi redusa misiunea ei la un “pur ethicism”. Ea trebuie sa detina in mod concret si real cadrul legislativ pentru a se adresa omului de maine, ca cetatean si credincios, cu alte cuvinte trebuie sa adopte masuri de perspectiva, fara a fi nevoiti sa facem distinctia artificiala intre cei doi si fara a fi suspectati de incalcarea libertatii de constiinta. In alta ordine de idei, faptul ca ea nu reprezinta un reper de “consiliere” pentru Stat, asa dupa cum s-a intamplat in epoca bizantina, nu indreptateste o atitudine ignoranta fata de opinia ei atunci cand este dezbatuta problema valorilor sau nonvalorilor societatii de maine.

Aceasta este marea provocare a contextului social – istoric actual, atat pentru Romania care a iesit din sabloanele unui model totalitarist, si care nu a adoptat inca, un model concret si eficient de relatii Stat – Biserica, orientandu-se doar oarecum mimetic dupa modelele altor state europene, cat si pentru identitatea Europei de maine. In ce priveste Romania, ne intrebam care este sau care ar fi modelul cel mai simbiotic, eficient si optim in vederea consolidarii si definirii unei relatii intre Stat si Biserica, atata vreme cat nici modelul traditional – bizantin, precum nici cel izvorat din revolutia franceza, al Statului laic si laicizat nu pot fi alternative viabile pentru contextul actual? In conditiile in care Biserica este chemata la (re)evaluarea vocatiei sale profetice cu privire la carmuirea duhovniceasca a lumii care aspira la ajungerea din „Biserica luptatoare” in „Biserica cea triumfatoare” – care nu este din lumea aceasta dar este pentru lumea aceasta – ce vrea sa participe „intr-un cer nou si pamant nou” la comuniunea vesnica si deplina cu „Imparatul Veacurilor ce au sa fie!”.

Drd. Stelian Gombos

.