Rugaciunea, mai inainte de toate e o intalnire cu Dumnezeu; uneori noi simtim prezenta lui Dumnezeu mai des insa vag. Dar sunt perioade cand noi ne putem aseza in fata lui Dumnezeu numai printr-un act de credinta, fara sa simtim prezenta Lui. Faptul consta nu in gradul nostru de percepere, nu El face aceasta intalnire posibila si fecunda. Trebuie indeplinite alte conditiuni si fundamentala din ele e ca omul care se roaga sa fie real.

Traind in societate noi lasam sa se fundamenteze (manifeste) cele mai felurite laturi ale personalitatii noastre.

Fiecare dintre noi e un om in anumite imprejurari si cu totul altul in altele, autoritar in conditiile unde el este sef, absolut supus acasa, cu totul altul printre prieteni. Fiecare "eu" e foarte complicat insa nici una din aceste fete false, sau din acelea care in parte sunt false, iar in parte autentice, ne e "eul" nostru adevarat intr o masura suficienta pentru ca sa stea de la fata noastra in prezenta lui Dumnezeu.

Acest lucru slabeste rugaciunea noastra, creeaza impartire mintii, inimii si vointei. Dupa cum zice Polonius in "Hamlet": "Fii fidel tie, atunci dupa cum dimineata urmeaza dupa noapte, va urma dupa aceasta fidelitatea fata de toate". A descoperi dreptatea despre noi insine, noua de obicei ne vine asa de greu din cauza slavei noastre desarte, si a faptului ca ea determina compatimirea noastra. Slava desarta consta in faptul ca sa ne inaltam cu ceva care n-are valoare si aceasta depinde de judecata noastra despre noi, de parerea oamenilor care nu trebuie sa aiba pentru noi o astfel de greutate.

Slava desarta e primul inamic cu care trebuie sa ne luptam, desi dupa cum spun parintii, el e cel de pe urma care e biruit. Exemplul unei slave desarte invinse gasim noi in istorisirea despre Zaheu (Luca 19,1) si ea poate sa ne invete multe. Zaheu era un om bogat care ocupa o pozitie sociala inalta; el era un functionar al Imperiului Roman, incasator de biruri si trebuie sa se tina seama de situatia sa. El era un cetatean de baza in oraselul sau; felul de a privi lucrurile, care poate fi exprimat prin cuvintele "ce vor zice oamenii?" putea sa-l opreasca de la intalnirea cu Hristos.

Insa, cand Zaheu a auzit ca Hristos trece prin Erihon, irezistibil a vrut sa-L vada, si el a uitat ca poate parea ridicol (iar acest lucru pentru noi e mai rau decat foarte multe rele), si acest venerabil cetatean a alergat si s a suit intr un copac! A putut sa l vada. Toata gloata si fara indoiala multi radeau. Insa dorinta de a-L vedea pe Iisus era asa de puternica ca el a uitat sa se gandeasca la ce vor zice altii; pentru un timp scurt a incetat sa mai depinda de parerea straina si in acest moment a fost deplin el insusi; acesta era Zaheu omul, iar nu Zaheu vamesul sau Zaheu bogatasul sau Zaheu cetateanul.

Umilirea e una din caile prin care noi ne putem dezvata de slava desarta, insa daca umilirea nu i acceptata benevol, ea poate sa intareasca numai sentimentul de obida si sa ne faca pe noi chiar mai mult sa depindem de parerea altor oameni. Cealalta cale e smerenia. In fondul sau smerenia este situatia aceluia in fata judecatii lui Dumnezeu. Aceasta e situatia celui care e in tarana pamantului. Sunt momente care ne smulg pe noi din starea de dependenta, de influenta asupra noastra a altor oameni; acestea sunt de amaraciune adanca sau a unei bucurii adevarate atotmistuitoare; cand Imparatul David juca inaintea chivotului legii (II Regi 6,14) multi ca fiica lui Saul, Michaela, socoteau ca Imparatul se poarta necuviincios. Ei probabil zambeau sau in zapaceala isi intorceau fata. Insa el era plin de bucurie ca sa observe acest lucru.

Multi scriitori duhovnicesti spun ca noi trebuie sa ne silim a afla pe Hristos in noi. Hristos este un om desavarsit pe de a ntregul autentic, si noi putem sa incepem a descoperi ce este in noi autentic, descoperind ce este in noi autentic asemanator cu el. Sunt in Evanghelie locuri impotriva carora noi ne revoltam si altele de pe urma carora inima noastra arde in noi (Luca 24,32). Sunt momente cand noi suntem dispusi sa ne impacam cu vrajmasii nostri; insa daca omul refuza sa ne vina intru intampinare, dispozitia noastra pacifista de graba se schimba cu cea belicoasa.

Asa s-a intamplat cu Miusov in "Fratii Karamazov" a lui Dostoievski. El era insuportabil cu cei din jur; de aceea a restabilit in sine sentimentul demnitatii proprii, incepand totul din nou, insa neobrazarea neasteptata a lui Fedor Pavlovici, din nou i-a schimbat sentimentele lui. Tot ce se stinsese in inima lui si se potolise, de indata si s-a ridicat. Nu e de ajuns sa ne unim de locurile care ne par atat de sigure, trebuie sa urmeze o lupta, ca in fiecare clipa a vietii noastre sa fim ceea ce suntem in momentele cele mai bune si atunci treptat vom arunca de pe noi tot superficialul si vom deveni mai reali si mai adevarati; dupa cum Hristos este insusi adevarul si realitatea insasi, asa si noi sa devenim tot mai mult ceea ce este Hristos. Lucrul nu consta intr-o imitare exterioara a lui Hristos, ci in faptul ca in interior este El. Imitarea lui Hristos nu e o copiere externa a purtarii Lui sau a vietii Lui; aceasta e o lupta grea si complicata.

Dumnezeu totdeauna e adevarat, totdeauna e El insusi si daca noi am putea sa stam in fata Lui asa cum este El fata catre fata si sa percepem realitatea obiectiva, totul ar fi fost simplu, insa noi izbutim subiectivi a voala acest adevar, aceasta realitate in fata careia ne aflam si sa l inlocuim pe Dumnezeu cel autentic cu o imagine palida a Lui, sau, mai rau decat aceasta cu un Dumnezeu care e ireal din cauza unei reprezentari a noastre despre El unilaterale si saracacioase. Noi trebuie sa venim la Dumnezeu, nu pentru ca sa incercam cutare sau cutare emotii sau sa retraim un experiment mistic.

Noi trebuie sa venim la Dumnezeu pur si simplu ca sa ne aflam in prezenta Lui, si daca El vrea ca noi sa incercam adevarata Lui absenta si atunci e binecuvantat Dumnezeu pentru ca, dupa cum am vazut El e liber sa se apropie sau sa nu se apropie de noi. Sentimentul absentei lui Dumnezeu, noi il putem incerca din voia Lui, El poate dori ca noi sa tanjim dupa El si sa cunoastem cat e de scumpa prezenta Lui, dandu ne sa cunoastem din experienta ce e singuratatea culminanta.

Sfantul Antonie spune ca suirea omului spre indumnezeire incepe din momentul creatiei lui; chiar de la inceput Dumnezeu ne da harul necreat, ca noi sa putem ajunge la unire cu El. Din punct de vedere ortodox nu exista "om natural" caruia i se da harul ca un supliment oarecare. Primul cuvant al lui Dumnezeu, care ne a chemat pe noi din nefiinta, a fost si primul nostru pas spre indeplinirea chemarii noastre, ca Dumnezeu sa fie intru-tot si noi in El precum si El in noi.

Incepand rugaciunea, noi nadajduim sa l simtim pe Dumnezeu ca pe cineva care e prezent aici, nadajduim ca rugaciunea noastra va fi daca nu un dialog, apoi macar o cuvantare adresata Aceluia care asculta. Rugaciunea noastra totdeauna ajunge la Dumnezeu, insa nu totdeauna raspunsul la ea e sentimentul de bucurie sau de pace. Sunt momente cand rugaciunea curge usor si liber si alte momente cand in noi apare sentimentul ca izvorul ei s-a uscat.

Atunci trebuie sa ne folosim de rugaciunile care au fost compuse de alti oameni si unde e exprimat in trasaturi fundamentale tot in ce credem noi, chiar daca in momentul dat acest lucru nu este inviorat pentru noi printr un ecou adanc al inimii noastre. Intr un astfel de timp rugaciunea noastra trebuie sa fie un act indoit al auditiei a credintei nu numai in Dumnezeu, ci si in noi insine; noi trebuie sa credem in credinta noastra, care in momentul de fata s-a intunecat, desi e o particica din noi insine.

Insa se intampla si asa, ca noua nu ne trebuie nici un fel de cuvinte de rugaciune, nici ale noastre proprii, nici ale oricui si atunci noi ne rugam intr-o desavarsita tacere. Desavarsita tacere e o rugaciune ideala, cu conditia, totusi ca aceasta sa fie o tacere autentica, iar nu o visatorie. Noi foarte putin cunoastem din experienta, ce e o astfel de tacere a trupului si a sufletului, cand in suflet domneste o liniste desavarsita, cand o pace desavarsita umple trupul, cand se curma orice agitatie si miscare si noi stam in fata lui Dumnezeu, pana la sfarsit deschisi in actul inchinarii. Sunt momente cand fizic ne simtim bine, nu ne vine sa incordam mintea, am obosit de cuvinte, pentru ca le am rostit deja atata; nu ne vine sa ne miscam si simtim o bucurie in aceasta stare de echilibru sfaramicios, aici e acea limita unde se poate aluneca in visatorie.

Tacerea launtrica e lipsa de orice miscare launtrica a gandurilor sau emotiilor, cand aceasta e o stare de deplina vigilenta de deschidere pentru Dumnezeu. Noi trebuie, cand putem, sa pastram o deplina liniste, insa niciodata nu se cuvine de a admite, ca ea sa se transforme intr un sentiment de simpla satisfactie. Ca sa ne ferim de acest lucru, marii povatuitori ai ortodoxiei ne invata sa nu parasim niciodata cu totul obisnuitele forme de rugaciune, pentru ca chiar cei care au ajuns pana la aceasta tacere contemplativa, socoteau necesar cand simteau primejdia unei slabanogiri duhovnicesti, din nou sa intrebuinteze rugaciuni, pana cand rugaciunea va restabili tacerea in suflet.

Parintii greci socoteau aceasta tacere pe care ei o numeau isihia si punct de plecare si cununa a vietii de rugaciune. Tacerea e o stare cand toate puterile sufletului si ale trupului petrec in deplina pace, liniste, reculegere, intr o stare de desavarsita vigilenta si in acelasi timp de libertate de orice agitatie si miscare. In operele multor parinti noi gasim imaginea unui elesteu; pana cand pe suprafata elesteului e o incretitura, nimic nu poate sa se reflecte in el adevarat, nici copacii, nici cerul, iar cand suprafata lui e cu totul linistita cerul si copacii de pe mal, se reflecta in el perfect si totul in aceasta oglindire e asa de clar, ca si in realitate.

Parintii intrebuinteaza si alta imagine; pana cand nu se va fi asezat namolul ce s-a ridicat de pe fundul elesteului, apa nu e limpede si prin ea nu se poate vedea nimic. Ambele aceste comparatii se refera la starea inimii omenesti. "Fericiti cei curati cu inima, caci ei vor vedea pe Dumnezeu", (Matei 5, 8). Pana cand in suflet nu e liniste, nu poate fi nici vedere, insa cand linistea ne va pune in prezenta lui Dumnezeu, vine o tacere cu totul de alt gen, mult mai absoluta; o tacere a sufletului, care nu numai petrece in liniste si reculegere, ci pe care prezenta lui Dumnezeu o mentine in tremurarea unei inchinari evlavioase, o tacere in care "rugaciunea uneste sufletul cu Dumnezeu".

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

• Maica Domnului si rugaciunea isihasta
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Despre rugaciune, rostul, importanta si foloaselei ei
  Publicat in : Religie