Sf. Paisie Velicicovski spunea că rugăciunea isihastă a fost dată, ca lucrare, de însuşi Dumnezeu lui Adam în rai, rugăciune pe care Adam o avea în grădina Edenului înainte de căderea în păcat.
Maica Domnului este cea care a readus în lume, prin nevoința ei, darul rugăciunea inimii, pe care Adam l-a pierdut.
Sfânta Fecioară a fost închinată lui Dumnezeu de părinţii ei, Sfinții Ioachim şi Ana, fiind adusă la Templu, la vârsta de 3 ani. Aici a trăit în necurmată rugăciune până la 16 ani, când a fost logodită cu dreptul Iosif, adică timp de 12 ani.
În acest fel, rugăciunea isihastă a fost înălţată până la vederea lui Dumnezeu, de către Pururea Fecioara Maria, în „Sfânta Sfintelor”.
Apoi, această rugăciune paradisiacă a fost revelată în dimensiunea ei dumnezeiască de însuşi Iisus Hristos pe Muntele Taborului şi apoi la Înălţare.
Pe acest făgaş se înscrie întreaga spiritualitate isihastă, care are ca fundament rugăciunea lui Iisus (Sfântul Grigorie Palama, „Fecioara Maria şi Petru Athonitul, prototipuri ale vieţii isihaste şi alte scrieri duhovniceşti”, Edit. Deisis, Sibiu, 2005, p. 111).
Părintele Daniil (Sandu Tudor) a închinat Maicii Domnului „isihasta” sau „Doamna rugăciunii”, așa-numitul „Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu”, remarcabil prin profunzimea sensurilor teologice. Sfânta Fecioară este caracterizată ca fiind „inima, meşteşugul şi tehnica unică a isihiei” (Ieroschim. Daniil de la Rarău, „Acatiste”, Edit. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 174).
Fecioara-Mamă este „prototipul” rugăciunii şi a vieţii isihaste, întrucât are rugăciunea în inimă, în minte și în toată fiinţa ei. Întreaga sa viaţă a fost o rugăciune continuă, o pomenire neîncetată a lui Dumnezeu.
S-a rugat mult şi a ajuns la cea mai înaltă şi curată treaptă a trăirii duhovniceşti, aşa încât s-a numit „Preasfânta Maică a Cuvântului lui Dumnezeu, Izvorul Rugăciunii” (Părintele Timotei Ţanis Duhovnicul, „O floare frumos-mirositoare a Bisericii”, Edit. Bunavestire, Bacău, 2010, p. 194).
Astăzi este tot mai vizibilă tendinţa laicizării şi secularizării societăţii şi a lumii în general. Omul contemporan poate redescoperi creştinismul autentic, reafirmat prin dimensiunea misticii isihaste, în condițiile în care creștinul s-a îndepărtat tot mai mult de lucrarea lăuntrică, prevalând o nevoință mai mult exterioară și o centrare pe un activism social.
Părintele Serafim Rose vorbea despre nevoia unui creştinism viu, îmbogăţit cu un suflu nou ce provine din evoluţia firească şi legitimă a învățăturilor sale în contactul lor cu noile idei ce apar în societate (Pr. Serafim Rose, „Ortodoxia şi religia viitorului”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 88).
În epoca noastră de apostazie, problema acută care trebuie rezolvată, în mod real, este pierderea harului lui Dumnezeu ca o consecinţă imediată ce decurge din pierderea „gustului Creştinismului” (***„Ne vorbeşte părintele Serafim Rose. Scrisori”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2003, p. 46).
Biserica este cea care are viaţa cea adevărată, ca rod al comuniunii omului cu Dumnezeu, fiind totodată singurul loc al îndumnezeirii omului prin harul divin (Mitrop. Hieroteos Vlachos, „Secularismul, un cal troian în Biserică”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 26).
Să cerem de la Maica Domnului harul rugăciunii neîncetate, care să ne curățească de patimi și să ne dea râvna duhovnicească de a ne ruga pentru întreaga creație a lui Dumnezeu.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Rugaciunea isihasta
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Despre rugaciune, rostul, importanta si foloaselei ei
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.