Valoarea pastorala si duhovniceasca a Sfintei Euharistii - Temelie a Bisericii, a unitatii ei si a mantuirii omului in Iisus Hristos.

Teologia noastra ortodoxa care este mostenitoarea bogatei traditii patristice urmareste, pe parcursul intregii sale invataturi, inaintarea spirituala a crestinului pe drumul desavarsirii in Hristos, prin curatirea de patimi si prin dobandirea si cultivarea virtutilor cu scopul atingerii comuniunii desavarsite cu Domnul nostru Iisus Hristos. Cunoastem faptul ca credinciosul nu isi poate dobandi mantuirea fara contributia si osteneala proprie, fara solicitarea si antrenarea intregii sale fiinte in vederea desavarsirii. Incadrarea si integrarea vointei pe calea inaintarii spre Dumnezeu are mare nevoie de ajutorul si de contributia Harului Divin. Prin Harul si cu ajutorul Sfintelor Taine efortul spre virtute al credinciosului depaseste limitele naturarului, ale firescului si este obiectivizat, iar prin viata ascetica credinciosul este din ce in ce mai constient de realitatea vietii sacramentale.[1] Pentru ca aceasta colaborare a omului cu Harul Divin sa fie un lucru cu un sens si cu un scop precis, ea trebuie sa-si gaseasca incununarea in aceasta viata, in unirea tainica si deplina cu Dumnezeu in Sfanta Euharistie. “Inaintarea noastra in virtute spre unirea cu Hristos nu este insa lipsita de esecuri, de nenumarate caderi, de ispite si de piedici care sunt determinate de conditia noastra de oameni supusi pacatului (I Ioan 1, 8-9), fapt care presupune dezlegarea de pacat, iertarea si deci restaurarea in curatie, in vederea reluarii efortului intrerupt de pacat si in vederea impartasirii cu Trupul si Sangele Domnului”[2].

Accentuand consecintele caderii in pacat a omului si vazand in mantuire un dar exclusiv al lui Dumnezeu facut persoanei umane, protestantismul de diverse nuante a respins capacitatea de realizare a caintei din partea omului, precum  si posibilitatea reinnoirii si stergerii pacatelor sale personale prin Harul Duhului Sfant. “El nu vede necesitatea si posibilitatea unei recastigari a fortei de actualizare a comuniunii omului cu Hristos pentru unirea deplina cu El in Euharistie”[3]. Dar stergerea pacatelor personale nu se poate obtine doar crezand in cuvantul promisiunii facute de catre Hristos, aceasta este mult mai mult decat un act declamatoriu. Iertarea presupune o Taina speciala in acest sens, care sa cuprinda marturisirea pacatelor, un efort de cainta si vointa de a descoperi, si de a recunoaste pacatul, renuntarea la rau si hotararea spre indeplinirea si cultivarea doar a binelui. Iar acestui act de vointa ii raspunde in Sfanta Taina a Spovedaniei sau a Pocaintei lucrarea Harului lui Dumnezeu iar prin rugaciunea preotului, Dumnezeu restabileste, prin iertarea harica pe credinciosul – penitent in comuniunea cu Sine si cu Biserica. Astfel, Taina Spovedaniei sau a Marturisirii redeschide credinciosului calea spre impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, cale care a fost inchisa de pacat, dar de asemenea, prilejuieste contributia proprie a credinciosului in scopul dobandirii mantuirii, a comuniunii celei vesnice cu Hristos Domnul, contributie care, deci, este pecetluita in Taina Sfintei Euharistii. Cele doua Taine ale Sfintei Spovedanii si ale Sfintei Impartasanii sunt astfel, legate intre ele in procesul acesta al mantuirii si desavarsirii crestinului, existand, in acest fel, o relatie indisolubila intre ele.

Facand aici o paranteza, vom sustine (invocand cateva referinte din conceptia marelui teolog Alexander Schememan, in lucrarea sa: “Euharistia”) ca este bine stiut si de necontestat faptul ca in Biserica primara comuniunea tuturor credinciosilor la fiecare dumnezeiasca Liturghie era o regula . Totusi, ceea ce trebuie subliniat este faptul ca aceasta comuniune obsteasca periodica era inteleasa si traita nu doar ca un act de evlavie personala ci, mai presus de toate, ca un act ce izvoraste din apartenenta la Biserica sau mai precis ca implinire si actualizare a acestei apartenente. Sfanta Euharistie era in egala masura definita si traita ca Taina a Bisericii, Taina a comunitatii, Taina a unitatii. "S-a amestecat cu noi", scrie Sfantul Ioan Gura de Aur, "si ne-a impartasit de trupul Sau, astfel incat noi sa putem fi deplinatate si un trup unit cu Capul". De fapt, Biserica primara nu cunostea nici un alt semn ori criteriu pentru participarea mantuitoare a obstei la Taina: "era o regula faptul ca cel ce nu primise Sfanta Impartasanie timp de cateva saptamani sa se excomunice si sa se anatematizeze singur fata de Trupul Bisericii". Impartasirea cu Trupul si Sangele lui Iisus Hristos era implinirea limpede a Botezului si a Mirungerii, si nu existau alte conditii pentru primirea impartasaniei . Toate celelalte Taine erau de asemenea "pecetluite" cu impartasirea din Sfintele Daruri. Si asa de evidenta era aceasta legatura dintre apartenenta la Biserica si impartasanie, incat intr-un text liturgic timpuriu gasim alungarea inaintea sfintirii a acelora "care nu se pot impartasi cu aceste Taine dumnezeiesti". Este limpede ca oricat de tainica si de complicata, a devenit mai tarziu aceasta intelegere si traire initiala a impartasaniei ea nu a fost niciodata inlaturata, ramanand pentru totdeauna norma esentiala a Bisericii.

1.Legatura dintre Euharistie si unitatea Bisericii

Identificarea adunarii euharistice cu insasi Biserica lui Dumnezeu in intrebuintarea termenului biserica nu ar avea nici un sens daca nu ar fi existat, in paralel, o legatura profunda intre dumnezeiasca Euharistie si constiinta Bisericii primare privind unitatea. “Aceasta legatura, care se extinde dincolo de terminologia folosita pentru Biserica in teologia timpurie privind Biserica primilor crestini, este extraordinar exprimata de “teologul unitatii prin excelenta” – Sf. Ap. Pavel. Adresandu-se corintenilor, Apostolul scrie: “Judecati voi ce va spun. Paharul binecuvantarii, pe care-l binecuvantam, nu este, oare, impartasirea (koinonia) cu sangele lui Hristos? Ca o paine, un trup suntem cei multi; caci toti ne impartasim dintr-o paine”(1 Cor. 10, 15 – 17). In acest verset foarte semnificativ, ideea dominanta este aceea ca “cei multi” formeaza “un trup” identificat cu painea Euharistiei. De vreme ce aceasta idée avea sa aiba o influenta decisiva asupra intregii formari a unitatii Bisericii, este necesar sa o privim mai detaliat, acum, cand analizam premisele acestei unitati.”[4]

Aceasta unitate a celor multi in “Fiul Omului” este, in primul rand, legata in mod evident de dumezeiasca Euharistie in Evanghelia dupa Ioan. In capitolul 6 din aceasta Sfanta Evanghelie, ce se refera clar si limpede la Euharistie, figura dominanta este cea a “Fiului Omului”. “El Cel care da “mancarea ce ramane spre viata vesnica”. Spre deosebire de man ape care Dumnezeu a dat-o lui Israel prin Moise, aceasta mancare este “painea cea adevarata” este “cea care se coboara din cer”si nu este alta decat “Fiul omului”. Deci este evident ca, in Evanghelia a patra, Domnul apare in relatia Sa cu Euharistia ca “Fiu al Omului”. In consecinta, comuniunea in Euharistie este descrisa aici ca a manca nu doar trupul Domnului, ci trupul “Fiului Omului”: “De nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Sau, nu veti avea viata in voi” (Ioan, 6, 53). In aceasta calitate de “Fiu al Omului”, Iisus Hristos nu apare in Evanghelia a patra doar ca fiind identificat cu painea Euharistiei – “Eu sunt painea vietii” – ci si ca realitatea care, prin excelenta, ii include pe “cei multi”: “Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru El”. Aceasta ramanere in “Fiul Omului”, prin participarea la Euharistie, este subliniata in capitolele 13 – 17 ale aceleiasi Evanghelii, care se misca in cadrul premiselor euharistice ale acestui text, cat si la calitatea Domnului de a inalta noul Israel si de a-l include in El Insusi”.[5]

Pentru toate aceste motive, caracterul euharistic al celei de-a patra evanghelii, din ce in ce mai recunoscut, face din aceasta o sursa istorica de prima importanta pentru studierea premiselor pe care se intemeiaza formarea unitatii Bisericii in dumnezeiasca Euharistie. Venind ca o completare indispensabila a acelor izvoare care ne dau informatii despre mentalitatea bisericilor Pauline, demonstreaza ca, in ciuda faptului ca este exprimata in moduri diferite de cele intalnite in epistolele Pauline, constiinta a fost aceeasi de-a lungul Bisericii primare: prin dumnezeiasca Euharistie, “cei multi” – noul, adevaratul Israel, cei ce formeaza Biserica – devin o unitate, pana la identificarea cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Toate acestea demonstreaza cat de neinteleasa devine intreaga eclesiologie a crestinismului primar fara referinta la dumnezeiasca Euharistie, mai ales in tot ceea ce are legatura cu notiunea de unitate a Bisericii. Principalele imagini folosite in Noul Testament pentru a descrie Biserica, sunt bazate pe relatia “celor multi” cu “Unul”, exact asa cum este cerut de experienta euharistica a Bisericii. Acest lucru este in special adevarat in privinta descrierilor Bisericii ca “trup al lui Iisus Hristos”, “casa” ori “locuinta” si “mireasa a lui Hristos”.

Caracterizarea Bisericii ca “trup al lui Hristos”, care a provocat numeroase discutii printre invatatii moderni, nu poate fi inteleasa separate de experienta euharistica a Bisericii, care a fost probabil izvorul intrebuintarii acestui termen. Nici paralelele la acest termen aflate in izvoarele rabinice, nici gnosticismul, nici alte idei din mediul elenistic nu ar fi putut imprumuta acest termen Bisericii primare, avand in vedere ca intreg continutul sau din Noul Testament este cu totul special, caracterizat pe accentual pus nu pe idea de “trup”, ci pe genitivul insotitor “al lui Iisus Hristos”. Aceasta isi dobandeste intelesul deplin numai in cadrul contextului traditiei iudeo-crestine cu care, dupa cum am vazut, dumnezeiasca Euharistie a avut legaturi de la inceput.

In cadrul aceleasi traditii, si celelalte imagini eclesiologice isi dobandesc deplin intelesul. Astfel, caracterizarea Bisericii ca “locuinta” sau “casa” nu implica ceva neinsufletit, ci un organism traind si crescand spre “starea barbatului desavarsit”, “la masura varstei deplinatatii lui Hristos”. Acest fapt are legatura cu dumnezeiasca Euharistie. In spiritual unitatii “celor multi” in “Unul” avem si o percepere clara a descrierii Bisericii ca “mireasa a lui Iisus Hristos”, datorita careia credinciosii sunt intelesi ca “madulare ale lui Iisus Hristos”, intr-un mod similar unirii dintre barbat si femeie “intr-un singur trup”. Aceste imagini eclesiologice, desigur, necesita un studio special, ceea ce nu este obiectul scopului si naturii lucrarii de fata. Dar faptul relevant al legaturii apropiate dintre dumnezeisca Euharistie si constiinta unitatii Bisericii primare este urmatorul: toate aceste imagini devin nesemnificative in afara unitatii ontologice a “celor multi” in Iisus Hristos. Avand radacini adanci, dupa cum am vazut, in intemeierea in istorie a crestinismului, aceasta unitate si-a aflat expresia desavarsita prin dumnezeasca Euharistie. Biserica primara era pe deplin constienta de acest lucru atunci cand declara, prin intermediul primului teolog al unitatii sale, “noi, un trup suntem cei multi, caci toti ne impartasim dintr-o paine”.

Ar trebui sa ne intrebam, deci, nu ceea ce presupune aceasta regula, ci ce anume s-a intamplat cu ea. De ce s-a uitat atat de mult ca o simpla pomenire a impartasaniei mai dese (nu mai vorbim de aceea cu regularitate) pare multora (si in special clerului) o noutate fara precedent, zguduind si chiar distrugand, in conceptia lor, temelia Bisericii? Cum a fost posibil ca secole, de cele mai multe ori, Sfintele Liturghii sa fie fara credinciosi, care primeau impartasania? De ce acest lucru incredibil nu provoaca uimire, nu provoaca fiori, in timp ce dorinta de impartasire mai deasa provoaca teama, opozitie, rezistenta? Cum a putut sa apara aceasta ciudata doctrina de primire a impartasaniei o singura data pe an? Cum a putut fi considerata "norma" orice indepartare de la ceea ce-ar putea fi nu mai mult decat o exceptie? Cu alte cuvinte, cum a devenit intelegerea Bisericii atat de profund individualista, atat de detasata de invatatura Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos, atat de adanc contradictorie cu rugaciunea euharistica insasi: "iar pe noi pe toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasania Aceluiasi Sfant Duh ..." ?

Raspunsul obisnuit dat acestor intrebari este daca practica primara a trebuit sa fie intrerupta - spun adversarii impartasirii frecvente si regulate - daca o distinctie radicala a trebuit sa fie introdusa intre clerici (a caror primire a Sfintei Impartasanii constituie in mod evident parte a slujirii lor) si laicat (care astazi poate primi Sfanta Impartasanie numai in anumite conditii - necunoscute Bisericii primare) daca, in general, Sfanta Impartasanie pentru laici a devenit mai degraba exceptie decat regula, atunci aceasta se intampla din cauza unei temeri bune si sfinte - aceea a profanarii Sfintei Taine. Profanarea s-ar realiza prin impartasirea nevrednica cu aceasta, primejduind astfel propria mantuire; in cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni XI, 29). Acestui raspuns trebuie, la randul sau, sa i se dea o replica pentru ca, de fapt, acesta ridica mai multe probleme decat cele pe care le rezolva. Mai intai, chiar daca a fost adevarat ca, de facto, excomunicarea laicilor si-a avut originea in aceasta mantuitoare temere si in acest sentiment de nevrednicie, ea nu mai este valabila astazi. Pentru ca, daca ar fi asa, cei care nu primesc Sfanta Impartasanie ar putea, in cele din urma, sa se intristeze in timp ce urmaresc Sfanta Liturghie, ar putea sa le para rau pentru pacatosenia si nevrednicia care-i separa de Sfintele Daruri, ar putea, pe scurt, sa se simta "excomunicati" . Dar, in realitate, nici una dintre acestea nu este adevarata. Generatii peste generatii de crestini ortodocsi au participat la Sfanta Liturghie cu o constiinta perfect limpede, fiind total convinsi ca nu este nevoie de nimic mai mult din partea lor, ca, pur si simplu, Sfanta Euharistie nu este pentru ei. Apoi, in acele ocazii foarte rare si exceptionale cand sunt impartasiti, ei primesc Sfanta Euharistie ca pe o "obligatie ce trebuie implinita", prin care, pentru un an intreg, ei se considera din nou "in buna randuiala" . Dar de unde, intr-o astfel de atitudine care, din pacate, a devenit o regula in Biserica, se poate gasi - fie doar si intr-o mica masura - smerenia si pocainta, cuviosenia si frica lui Dumnezeu?

De fapt, atunci cand aceasta atitudine si-a facut aparitia prima data in Biserica - aceasta s-a intamplat imediat dupa convertirea la crestinism a Imperiului Roman si a rezultat din crestinarea ulterioara a populatiei sale si din scaderea corespunzatoare a vietii religioase si morale printre crestini - Sfintii Parinti au vazut in aceasta nu un rezultat al smereniei si al fricii lui Dumnezeu ci al neglijentei si al delasarii duhovnicesti. Si, indata ce se "denuntau" ca pacatosi, amanarea Botezului din motive de "nepregatire" si "nevrednicie" aparea ca o lipsa de grija fata de Taine. Este pur si simplu cu neputinta sa gasesti un text patristic pe care sa se sprijine ideea ca acela care nu se poate impartasi cu vrednicie este mai bine sa se abtina de la aceasta. Sfantul Ioan Casian scrie: "Nu trebuie sa nu primim Sfanta Impartasanie, fiindca ne stim pacatosi, ci cu totul mai mult sa ne grabim dornici catre ea, pentru vindecarea sufletului si pentru curatia cea duhovniceasca, cu acea umilire a mintii si cu atata credinta, incat judecandu-ne nevrednici... sa cautam si mai multe leacuri pentru ranile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici sa primim nici impartasania anuala, daca ne-am lua dupa unii care, in asa chip masoara vrednicia, sfintenia si meritul tainelor ceresti incat socotesc ca impartasania nu trebuie luata decat de cei sfinti si nepatati si nu mai degraba pentru ca aceasta participare sa ne faca sfinti si curati. Acestia, fara indoiala, cad intr-o mai mare trufie decat cea de care li se pare ca se feresc, fiindca cel putin insa este mai drept ca de vreme ce in aceasta umilinta a inimii in care credem si marturisim ca niciodata nu putem sa ne atingem pe merit acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un medicament al tristetii noastre in fiecare duminica, decat ca, stapaniti de desarta trufie si staruinta a inimii, sa credem ca numai o data pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine... Stapaniti de desarta trufie!" Sfantul Ioan Casian accentueaza aici abilitatea ciudata a unora de a gasi un "alibi" pentru toate greselile duhovnicesti, de a se imbraca pe sine intr-o pseudosmerenie, care constituie cea mai subtila si cea mai periculoasa forma a trufiei. Aceasta, conform parerii unanime a Sfintilor Parinti, dupa ce apare ca neglijenta devine curand justificata prin argumente pseudo-duhovnicesti si a fost acceptata, incetul cu incetul, ca regula.

Aici a aparut, de exemplu, ideea - absolut necunoscuta si indepartata de traditia primara - ca, privitor la Sfanta Impartasanie, exista diferente duhovnicesti si chiar mistice intre cler si laici, incat primii nu doar ca pot dar trebuie sa primeasca des Sfanta Impartasanie, in vreme ce laicilor nu le este permis. Inca o data aici il putem cita pe Sfantul Ioan Hrisostom care a aparat, mai mult decat orice altceva, sfintenia Sfintelor Taine si a insistat asupra pregatirii cu vrednicie pentru Sfanta Impartasanie. Astfel, marele pastor ("Pastorul lui Herma") scria: "Sunt imprejurari cand preotul nu se deosebeste de cel supus, adica de cel mai jos decat dansul, de pilda cand trebuie a se invrednici de tainele cele infricosate, fiindca cu totii ne invrednicim de aceleasi taine, iar nu ca in Legea Veche, cand pe unele le mananca preotul, iar pe altele cel ce nu era preot, asa ca poporului nu-i era slobod de a se impartasi din cele ce se impartasea preotul. Acestea insa nu mai sunt acum, ci tuturor le sta in fata un trup si un pahar... O mie de ani mai tarziu, Nicolae Cabasila, vorbind despre Sfanta Impartasanie in lucrarea sa "Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii" nu face nici o distinctie intre cler si laicat, referitor la Sfanta Impartasanie. El scrie: " ...daca insa cineva are putinta de a se apropia de Sfanta Masa, dar nu se apropie , nu va dobandi nicidecum sfintirea Sfintelor Daruri; si aceasta nu pentru ca nu s-a apropiat ci pentru ca i-a stat in putinta... Si cum putem sa credem ca iubeste Sfintele Taine cel care, avand posibilitatea sa le primeasca, nu se osteneste sa le primeasca?" Si totusi, in pofida acestor atat de limpezi marturii, aceasta idee ciudata, si chiar eretica, a ramas si ramane in continuare o parte, daca nu a invataturii, cel putin a evlaviei liturgice in Biserica noastra.

Adevarata biruinta a acestei atitudini asupra Sfintei Impartasanii a venit atunci cand, dupa sfarsitul perioadei patristice si dupa caderea spatiului bizantin, teologia ortodoxa a intrat in lunga perioada a "captivitatii apusene", a influentei radicale a Apusului. Sub aceasta influenta a scolasticii apusene si a teologiei legaliste referitoare la Sfintele Taine, acestea din urma au continuat in chip vadit sa ramana in Biserica, dar au incetat sa mai fie privite si traite ca implinire sau, in cuvintele Parintelui George Florovsky, "sa constituie Biserica". Pe de o parte, Sfanta Impartasanie a fost identificata ca mijloc al evlaviei individuale, personale, si al sfintirii, excluzand aproape total intelesul sau "eclesiologic" iar pe de alta parte, apartenenta la Biserica a incetat sa mai fie inradacinata si masurata prin participarea la Taina Unitatii Bisericii in credinta, dragoste si viata.

S-a intamplat apoi ca laicul a fost nu doar "ingaduit" dar chiar silit sa se confrunte cu impartasania intr-o perspectiva total subiectiva - aceea a nevoilor sale, a duhovniciei sale, a pregatirii sau nepregatirii sale, a posibilitatilor sale, etc. El insusi a devenit criteriul si judecatorul duhovniciei sale si a celorlalti. Si a devenit astfel in contextul unei teologii si a unei pietati care in ciuda marturiei clare a Traditiei Ortodoxe autentice - a girat acest statut de ne-impartasiti al laicilor, l-au transformat intr-o norma, aproape intr-o "marca comerciala" a Ortodoxiei.

Este intr-adevar un miracol faptul ca influenta combinata a acestei teologii sacramentale venita din Apus si a acestei pietati extraecleziale, individualista si subiectiva, nu a reusit eradicarea completa a setei si a foamei pentru Sfanta Impartasanie, pentru o participare adevarata si nu una formala in viata Bisericii. In toate vremurile, dar cu precadere in era noastra tulburata si confuza, fiecare renastere ortodoxa si-a avut izvorul in "redescoperirea" Sfintelor Taine si a vietii sacramentale si, mai presus de toate, in renasterea euharistica. Asa s-a intamplat in Rusia cand persecutiile au indepartat atitudinile moderate, formale si nominale - denuntate cu pasiune de parintele Ioan de Kronstadt. Astfel s-a intamplat si cu Europa si Orientul Mijlociu, cu aparitia miscarilor ortodoxe de tineret, cu intelegerea lor innoitoare si profunda asupra Bisericii. Iar daca astazi aceasta renastere euharistica si sacramentala bate la usile Bisericii noastre, ar trebui sa ne incurajeze, ca semn ca aceasta criza fundamentala a "secularizarii" se apropie de sfarsit.

De aici exigenta si responsabilitatea Bisericii in istorie fata de ereziile care sau rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt in primul rand afirmatii ce priveste mantuirea omului, obiceiul lor este sa elibereze chipul original al lui Iisus Hristos, adevarul, de distorsiunile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii sa pastreze invatatura corecta despre Domnul Hristos si prin urmare viata ca prezenta a lui Mantuitorului Hristos in Biserica.

2. O singura Euharistie – unitatea armonioasa dintre Euharistie, Episcop si Biserica

Identificarea adunarii euharistice cu insasi Biserica lui Dumnezeu a avut drept consecinta directa pastrarea unei singure Euharistii in fiecare Biserica sub conducerea episcopului. “Acest lucru apare clar pentru prima data in Epistolele Sfantului Ignatie, care scrie: “Aveti grija deci sa fie o singura Euharistie. Pentru ca este un singur Trup al Domnului nostrum Iisus Hristos si un singur potir pentru unirea cu Sangele Sau; un singur altar, dupa cum este un singur episcop, impreuna cu prezbiterul si diaconii”. Din acest citat rezulta clar ca, pentru Sfantul Ignatie, care, dupa cum am vazut, lega in mod inseparabil episcopul de Euharistie si de unitatea Bisericii, unitatea in dumnezeiasca Euharistie si in episcop presupunea o singura adunare euharistica, un singur altar si un singur episcop in fiecare Biserica”[6].

Asadar, mentinerea si formarea unitatii Bisericii in dumnezeasca Euharistie si in episcope au avut premisele si dezvoltarile lor si nu ar fi putut fi altfel, de vreme ce Biserica traieste si se misca in spatiu si timp ca realitate istorica. Oricum nu credem sa fi fost vreo realitate istorica atat de inseparabil unita cu natura neschimbabila a Bisericii, cum a fost unitatea ei in Euharistie si in episcope. De asemenea, nici un alt lucru nu a avut un efect atat de permanent si de hotarator asupra vietii Bisericii in istorie ori sa-i fi dat forme atat de fundamentale si stabile cum i-a dat aceasta unitate. Ca o consecinta istorica directa a acestui fapt, Euharistia a fost considerata un act al intregii Biserici si nu doar al unora dintre treptele ori membrii sai. Nu a existat niciodata o Euharistie individuala in slujirea unei vocatii particulare sau legata numai de unii membri ai Bisericii, asa incat vedem aici pastrarea adunarii euharistice unice in fiecare Biserica, ca fiind o realitate istorica indiscutabila a acestei perioade. Doar atunci au fost mai multe adunari sau mai multe altare numai cand a aparut vreo scisma, caz in care situatia nu mai era fireasca.

O consecinta directa si fundamentala a caracterului ecclesiologic al adunarii euharistice a fost pozitia si semnificatia episcopului in Biserica, aceasta nefiind provocata de factori externi; ea a fost legata de pozitia episcopului in Euharistie si prin aceasta cu natura Bisericii, nefiind provocata de erezii ori de alte pericole externe. De aceea, o Euharistie fara episcope, cel putin cind apostolii nu mai erau acolo, era de neconceput. De cealalalta parte, era de negandit sa fie un episcope fara locul sau in Euharistie. “Deci, numai episcopul a fost initial hirotonit sa conduca Euharistia si s-o ofere in numele “Bisericii intregi”, fiind “conducator” al adunarii euharistice. Numai dupa secolul al IV – lea episcopul a devenit un “administrator”, transferand prezbiterului slujirea Euharistiei si, incet, gradual, detasandu-se de aceasta slujire, adesea intr-un asemenea grad, incat a considerat slujirea Euharistiei ca pe o datorie secundara. Dar, in timpul perioadei istorice cruciale a primelor trei secole, in care au fost puse vazele catolicitatii, episcopul era in primul rand si in mod fundamental “preotul”, ca fiind singura persoana care putea savarsi Euharistia prin dreptul hirotoniei sale, in timp ce era asistat in lucrarile administrative ale Bisericii de un synedrion sau consiliu ale prezbiterilor care primeau o harisma speciala pentru aceasta prin hirotonia lor. Fiind conducatorul unicei adunari euharistice si oferind Euharistia in numele acesteia, episcopul sedea “in locul lui Dumnezeu”, iar tronul sau era icoana vie pe pamant a Tronului ceresc al lui Dumnezeu, Euharistia de pe pamant fiind antitipul adevarat al Liturghiei lui Dumnezeu in ceruri. Episcopul oferea lui Dumnezeu prin mainile sale trupul Euharistiei, in care Biserica din acel loc era unita, devenind prin aceasta Insusi trupul Domnului Iisus Hristos. Toti membrii si “treptele” Bisericii deci sunt prezenti in el in cea mai inalta expresie a relatiilor lor cu Dumnezeu in Euharistie. Mantuirea membrilor Bisericii trece prin mainile sale. Acum vedem de ce oricine nu trece prin Episcop in legatura sa cu Dumnezeu “slujeste diavolului” (Sf. Ignatie). De aici si axioma formulata de Sfantul Ciprian, aceea ca Biserica este in episcope si ca “unde este episcopul acolo este Biserica”. Aceasta axioma, care a avut un effect atat de decisive asupra formarii Bisericii catolice timpurii, nu a fost rezultatul vreunei viziuni legaliste asupra Bisericii, asa cum au sustinut istoricii protestanti. Nu a fost produsul Romei cu spiritual ei legalist, in asa fel incat “catolicizarea” Bisericii si “romanizarea” ei sa fie identificate istoric, asa cum deopotriva istoricii romano-catolici si protestanti, in timpuri recente, au acceptat de comun accord. Aceasta axioma a fost o consecinta directa si naturala a viziunii mistice a Bisericii ca trup al lui Iisus Hristos manifestat istoric in Euharistie si a pozitiei episcopului in adunarea euharistica. De vreme ce Biserica este trupul lui Iisus Hristos, si sinaxa euharistica era trupul acesteia, capul acestei adunari devenea automat capul vazut al Bisericii in acel loc. Ca urmare, pozitia episcopului in Euharistie este justificarea primara, completa si eclesiologica a autoritatii pe care canoanele i-o confera”[7].

In alta ordine de idei, potrivit eclesiologiei euharistice dumnezeiasca Euharistie este centrul unitatii crestinilor cu Iisus Hristos in trupul Bisericii. “Pentru ca prin ea Biserica se reveleaza pe sine prin excelenta ca trup al lui Hristos si comuniune a Duhului Sfant, si aceasta asa dupa cum am vazut, a fost constiinta neschimbata a Bisericii din primele trei secole. Este, in consecinta, un element pozitiv al “eclesiologiei euharistice”, ca Euharistia are proeminenta in eclesiologie, o proeminenta care nu a fost sufficient subliniata de teologia din trecut. Un alt element pozitiv in “eclesiologia euharistica” este intelegerea catolicitatii si a deplinatatii eclesiologice a fiecarei Biserici locale. Asa cum am vazut din examinarea surselor, acest lucru este adevarat pentru toate textele primelor veacuri crestine, si aici gasim totdeauna notiunea de “Biserici catolice” la pural. Aceasta inseamna ca fiecare Biserica locala se bucura de autonomie a harului si a mantuirii, care este scopul Bisericii. Aceasta pozitie reflecta intelegerea fundamentala a Bisericii Ortodoxe ca “in dumnezeiasca Euharistie este continut intregul trup al lui Hristos”, mantuirea oamenilor fiind obtinuta précis “prin incorporarea lor in trupul lui Hristos”[8].

Dincolo de aceste elemente positive, oricum, teoria eclesiologiei euharistice, dusa pana la concluziile ei ultime de diferiti teologi, poate duce la pozitii inacceptabile si periculoase. Astfel, in timp ce viziunea Euharistiei ca elementul care intrupeaza Biserica prin excelenta este corecta, viziunea ca aceasta este conditia sole sine qua non pentru definirea Bisericii si a unitatii ei nu poate fi acceptata fara reserve. Dintr-un punct de vedere pur metologic, s-a notat ca exista un pericol de unilateralitate daca unitatea in Euharistie nu este caracterizata ca fiind numai o parte a subiectului mai larg al unitatii Bisericii. Insa, de asemenea, s-a subliniat ca pentru a exprima conceptual de Biserica si de unitate a ei, alaturi de Euharistie, sunt necesare alte elemente esentiale precum dreapta credinta, fara de care “chiar Euharistia ar fi o imposibilitate. Este, prin urmare, un element negative in pozitiile extreme ele eclesiologiei euharistice faptul ca prin ele diferentele dogmatice devin neimportante in unitatea Bisericii, pe baza axiomei ca fiecare Biserica, atata timp cat ea celebreaza Liturghia (Euharistia), “nu inceteaza sa ramana ea insasi Biserica lui Dumnezeu, chiar izolata si separata de celelalte”. A existat, pe buna dreptate, o puternica reactie impotriva acestei pozitii, fiindca, pentru a defini notiunea de “Biserica catolica”, Euharistia nu este suficienta, ortodoxia fiind de asemenea necesara; in timp ce constiinta Bisericii primelor trei secole, asa cum este exprimata de Sfantul Ciprian, nu era in stare sa recunoasca plinatatea euharistica intr-o Biserica scismatica, chiar daca ea celebreaza Euharistia… Judecand dupa aceasta perspectiva, orice incercare de “intercomuniune” intre biserici divizate de erezie ori de schisma, este inimaginabila, potrivit surselor perioadei examinate aici. Comuniunea in Euharistie presupune unitatea deplina in toate fundamentele, precum in iubire si credinta (“sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim…”), pentru ca unitatea euharistica reprezinta culmea si expresia deplina a unitatii Bisericii. Ca urmare, nu o diferenta particulara sau alta intre bisericile divizate, face imposibila comuniunea in Euharistie, ci diviziunea per se. Comuniunea euharistica ere sens doar intr-o Biserica deplin unita si de aceea termenul “intercomuniune” a fost pe buna dreptate caracterizat ca inadecvat. Tendinta precipitata spre “intercomuniune” in miscarea ecumenica moderna este datorata, teologic, absentei unei viziuni eclesiologice a Euharistiei subliniate aici si, psihologic, tendintei de a accepta schisma ca pe o realitate naturala endemica a organismului Bisericii, orice sentiment de intristare ori de pocainta pentru ea fiind un superfluu. Prin contrast, pentru cei ce privesc Euharistia prin prisma eclesiologiei, evitarea comuniunii cu heterodocsii, departe de a avea vreun sens de autosatisfactie sau de aroganta, exprima o experienta continua a tragediei schismei ca fiind exprimata in cel mai existential mod, prin refuzul comuniunii euharistice.

Pentru a rezuma concluziile primei parti a acestui studiu, subliniem faptul ca dumnezeiasca Euharistie a fost identificata, de la inceput, cu Biserica lui Dumnezeu. Prin aceasta legatura cu constiinta faptului ca in Mantuitorul Iisus Hristos “cei multi” sunt uniti in Unul, Euharistia apare ca cea mai inalta expresie a Bisericii ca Trup al Domnului Iisus Hristos. In acest fel, in documentele istorice timpurii - epistolele Pauline, adunarea euharistica este, fara indoiala, identificata cu Biserica lui Dumnezeu, care se afla intr-o anumita localitate. “Identificarea adunarii euharistice cu “Biserica lui Dumnezeu” a condos, in mod automat, la coincidenta unitatii euharistice ca uintatea canonica de baza a Bisericii. Impartirea celor care luau parte la Euharistie in cei care conduceau si cei care raspundeau cu “Amin”a aparut deja in secolul I (1 Corinteni 1 Clement) ca o impartire canonica de acum permanenta si clara a membrilor Bisericii in cler si laici. In aceeasi perioada, “conducatorul2 adunarii euharistice, ocupand “tronul lui Dumnezeu” in altar, a fost inaltat, in constiinta Bisericii, la treapta celui care statea “in locul lui Dumnezeu”. Astfel, unitatea Bisericii in Euharistie a devenit, in mod automat, si o unitate in “episcope”. Aceste premise generale legate de crestinatatea din aproximativ primele trei generatii au alcatuit temelia pentru formarea de mai tarziu a unitatii Bisericii in dumnezeaisca Euharistie si in episcop.

3. Sfanta Euharistie ca Taina si Jertfa

Prin urmare, referindu-ne, de aici inainte in mod expres, la Sfanta Euharistie ca Taina si Jertfa vom spune ca bogatia de sensuri, adevarata plenitudine ontologica incadrand in unitatea cea mai stransa pe Dumnezeu si om, implicand dimensiunea cosmica a existentei si prefigurand totodata si unitatea eshatologica a Sfintei Euharistii, nu poate fi stabilita si inteleasa decat prin unitatea de credinta in Hristos Cel adevarat din Biserica al carei Cap este, bazata fiind pe Revelatia dumnezeiasca supranaturala cuprinsa in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie[9]. Caci Euharistia nu este un lucru, un obiect ci ea este viata si izvor de viata[10], subiectivitate dinamica, caci prin prefacere (μεταβολη) jertfa Bisericii, a credinciosilor, painea si vinul care nu sunt altceva decat expresie a lucrarii umane in creatie, oferite din iubire lui Dumnezeu, si care devin Trupul si Sangele lui Hristos, indumnezeite prin jertfa, moartea si Invierea Sa si prin aceasta sunt purtatoare de viata prin energiile dumnezeisti, prin Harul indumnezeitor, pentru toti cei care se vor impartasi din ele.

Euharistia este comemorare a Golgotei si, desigur, actualizare a ei, prezenta a lui Hristos care se jertfeste nesangeros, incadrand si cuprinzand in jertfa Sa si jertfa credinciosilor, aducandu-Se pe Sine permanent Tatalui ca jertfa desavarsita aducand astfel Lui Dumnezeu si jertfa credinciosilor cuprinsa in jertfa Sa, pe ei in starea de jertfa, de predare tainica lui Dumnezeu – Creatorul, Tatal si Stapanul. „Caci – spune Sfantul Chiril al Alexandriei – in Hristos este aducerea noastra si prin El ne apropiem noi cei intinati. Dar ne indreptam prin credinta si ne oferim Tatalui spre miros de buna mireasma, nemaiavandu-ne pe noi insine, ci pe Hristos in noi, buna mireasma duhovniceasca”[11]. In acest fel, Euharistia este intalnirea si comuniunea intima dintre Dumnezeu, Care se daruieste in iubirea Sa mantuitoare si omul care cauta neincetat si cu dorinta arzatoare adevarul si viata dumnezeiasca, stimulat si el spre daruiere de sine in iubire, care uneste cu cel cautat si iubit. De aceea, Euharistia este Taina a Bisericii, temelie a ei si Jertfa, aceste aspecte fiind nedespartite. „Chiar ca Jertfa ea este o Taina, caci daruindu-ne lui Dumnezeu ne inaltam si ne impartasim de sfintirea si binecuvantarea Lui, si chiar Taina este o Jertfa, caci Trupul Domnului care ni se da este in stare de Trup jertfit si inviat, si ne imprima starea de jertfa prin care ne inaltam si inaintam spre inviere”[12]. Spre deosebire de celelalte Taine ale Bisericii in care intr-o forma vizibila Hristos ne impartaseste in Duhul Sfant Harul Sau, prin umanitatea Sa indumnezeita, in Sfanta Euharistie se ofera pe Sine Insusi, chiar cu Trupul Sau, sub chipul painii si al vinului, care, datorita Epiclezei inceteaza de a mai fi doar paine si vin, ci sunt, de aici inainte, insasi umanitatea enipostaziata in Cuvantul si Fiul lui Dumnezeu in Sfanta Fecioara Maria – Nascatoarea de Dumnezeu, umanitate inviata si inaltata de-a dreapta Tatalui, in intimitatea si comuniunea absoluta a Sfintei Treimi[13].

In Euharistie Hristos nu ne da numai o „iradiere a starii Sale de jertfa si de inviere, ci Insusi Trupul Sau in aceasta stare” si de aceea Euharistia este culminarea tuturor celorlate Taine[14]. Omul participa astfel la umanitatea slavita a lui Hristos care nu este „fiinta lui Dumnezeu”, ci o umanitate consubstantiala omului si compatibila lui ca mancare si ca bautura. Caci asa cum painea si vinul constituie hrana esentiala pentru trupul omenesc, fiind transformata oarecum in insasi fiinta omului, tot asa painii si vinului euharistic i se da o finalitate si un sens nou prin prefacerea de catre Sfantul Duh, devenind tip al umanitatii viitoare, unite deplin cu Hristos si transfigurate, Taina in care umanitatea indumnezeita a lui Hristos devine a noastra[15]... „Sfantul Chiril al Alexandriei va arata cu totul altfel realitatea euharistica si implicit adevarul hristologic. Pornind de la Sfanta Sriptura, el a aratat ca trupul euharistic nu este un trup comun, deoarece Acel care se ofera nu este un om obisnuit. Logosul este acela care-si da trupul datator de viata pentru viata lumii. Pentru Sfantul Chiril, cuvintele Domnului „Acesta este trupul Meu” cuprind in sine intregul sens euharistic. In aceste vorbe „al meu” se regasesc atat doctrina euharistica, cat si cea hristologica si nu in ultimul rand cea soteriologica. Cu alte cuvinte, Domnnul accepta elementele nu numai ca o noua forma de continuare a trupului Sau, ci si ca o afirmare a apartenetei acestui trup la Euharistie. Adevarul este, pentru Sfantul Chiril, ca acest trup se integreaza in Logos printr-o prefacere adevarata asa cum firea umana este indumnezeita prin puterea si lucrarea firii divine. „Tocmai pentru aceea, zice acelasi Sfant Parinte al Bisericii, punand elementele euharistice inaintea lui Dumnezeu, ne rugam cu insistenta sa fie schimbate pentru noi in binecuvantare spirituala, pentru ca primindu-le, noi sa fim sfinti trupeste si sufleteste. Apoi Mantuitorul prin cuvintele „Acesta este Trupul Meu si Acesta este Sangele Meu”, vrea sa nu-ti inchipui ca ceea ce apare este o inchipuire, ci sa stii ca cel Atoputernic schimba prin ceva de negrait elementele in Trupul si Sangele Sau, iar noi, impartasindu-ne cu ele, primim puterea de viata facatoare si sfintitoare a lui Hristos. Domnul trebuie negresit sa fie in noi prin puterea Sfantului Duh, intr-un mod demn de Dumnezeu si sa se uneasca si cu trupurile noastre prin Sfantul Sau Trup si scump Sangele Sau pe care il avem in binecuvantarea datatoare de viata” (Contra lui Nestorie 4, 4; Historia monachorum in Aegipte, 1, 64). Sfantul Chiril nu insista asupre modului de prezenta a elementelor caci pentru el prefacerea are sensul adanc al incorporarii elementelor nu numai ca trup, ci si ca apartenenta a acestui la Logos si de integrare in el (Comentariu la Matei 26, 27). Prefacerea este mai presus de cuvinte ca si intruparea. Diferenta de mod si de substanta nu constituie o deosebirea ca pozitie, in ambele cazuri Trupul Domnului exercitand aceeasi lucrare. Euharistia este deci continuarea necesara a intruparii, cu toate ca este un mod diferit al prezentei, dar acelasi trup ne da viata si ne uneste cu viata.”[16].

De aceea, Euharistia constituie culmea relatiei omului cu Dumnezeu in Hristos, fiindca prin ea Mantuitorul este plenar in noi, si noi suntem in El, in comuniunea si unitatea iubirii, a vietii in plenitudinea ei. Anticipand starea eshatologica ea este ancorata in jertfa istorica de pe Golgota cand Iisus Hristos se face ascultator fata de Tatal pana la moarte si inca moarte pe cruce (Filip. 2, 8), aducand o jertfa curata intru miros de buna mireasma duhovniceasca, constand din umanitatea Sa care astfel ajunge la gradul cel mai inalt de transparenta pentru Dumnezeu. Dar aceasta nu inseamna ca Euharistia se reduce la un aspect doar comemorativ, la aspectul memorial, cronologic si istoric al faptelor, patimilor si Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le proclamam prin liturghisirea noastra. In Sfanta Euharistie din cadrul Dumnezeiestii Liturghii Hristos Domnul este o prezenta actuala si mantuitoare, permanent noua cu fiecare savarsire. Prezenta euharistica a lui Hristos este prezenta eterna a lui Dumnezeu, trecut si prezent depasind sferele rigide si definitive ale timpului, plasandu-se sub lumina atotputerniciei divine care lucreaza prioritar, unind pe cele disparate si orientandu-le spre timpul eshatologic inteles ca unire cu Dumnezeu, stapanita de prezenta Sa. Aceasta inseamna ca prin Euharistie, pe care a poruncit Apostolilor sa o savarseasca in amintirea si intr-u pomenirea Sa (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24), Hristos actualizeaza Jertfa Sa obiectiva pentru intreg neamul omenesc, din care pricina si motiv fiecare comunitate si fiecare persoana umana in parte este chemata sa-si insusiasca subiectiv roadele ei, fiind atrasa astfel in jertfa de sine lui Dumnezeu pe temeiul jertfei unice, dar vesnice si mereu adusa de Hristos catre Tatal, nemaivorbind de faptul ca prefacerea Darurilor in Trupul si Sangele lui Hristos si sfintirea credinciosilor sunt cele doua roade ale coborarii Duhului Sfant in timpul Epiclezei, caci Sfantul Duh este chemat de comunitate ca prefacand Darurile oferite sa le transforme ca fiind oferite de ea, sa o asimileze si pe ea in mod reinnoit in Trupul Domnului, in legatura cu prefacerea celor oferite de ea si astfel sa o inalte mereu[17]. In acest fel „articulata vertical in jertfa de pe Golgota, Sfanta Euharistie nu ramane o simpla anamneza sau comemorare a mortii si invierii lui Hristos, ci o jertfa reala si suprema, explicata prin starea de jertfa continua a lui Hristos in fata Tatalui, chiar si pe scaunul slavei de-a dreapta Lui”[18]. Jertfa euharistica este una si aceeasi cu jertfa Golgotei, jertfa noastra absorbindu-se prin consacrarea, prin prefacerea elemntelor aduse de Biserica, de comunitatea eclesiala, adica a painii si a vinului in Trupul si Sangele lui Hristos si prin impartasirea credinciosilor cu ele.

Fiind jertfa, iar jertfa tinand de persoana si fiind specificitatea si particularitatea ei cea mai profunda si cea maai inalta, in acest caz jertfa fiind a Persoanei lui Hristos, Cuvantul Intrupat, Arhiereul si Slujitorul (Savarsitorul, Liturghisitorul) suprem, fiindca jertfa este indisolubil legata de slujirea preoteasca, Euharistia „este Taina prezentei celei mai depline si a lucrarii celei mai eficace a lui Hristos in Biserica si prin ea in lumea intreaga”[19]. Jertfa inseamna prezenta celui care se jertfeste, daruindu-se pe Sine, si trairea si simtirea acestei prezente de cel caruia persoana se daruieste in iubire. De aceea, in Euharistie ca Jertfa si Taina, exista in modul cel mai unitar si armonios realizarea unirii celei mai depline intre Hristos si persoana umana. Acesta este adevarul Scripturii si al Traditiei Bisericii; Hristos este painea vietii (Ioan 6, 35), adevar si realitate marturisita de Biserica peste veacuri pana in momentul de fata. In acest sens, Sfantul Chiril al Ierusalimului sustine ca „in chipul painii ti se da Trupul iar in chipul vinului ti se da Sangele ca sa ajungi prin impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos unit intr-un singur Trup si Sange cu El”[20], iar Sfantul Ioan Damaschin afirma ca „painea si vinul sunt in chip real Trupul unit cu dumnezeirea...”, insasi painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului..., prin Duhul Sfant..., iar painea si vinul sunt trupul indumnezeit al Domnului”[21].

Cu toate acestea, insa, actiunea de prefacere a elementelor euharistice in Trupul si Sangele Domnului nu este un act exclusiv al lui Dumnezeu, in intelesul ca doar Dumnezeu lucreaza netinand seama de apelul si implicarea omeneasca. Intr-adevar, prefacerea se datoreaza Sfantului Duh, dar ea este precedata de invocarea Bisericii prin preot, asa incat exista o sinergie divino – umana in Euharistie, concretizata in Epicleza, dupa cum am mai spus, care nu poate fi separata de cuvintele de instituire, toate la un loc alcatuind un tot unitar, dinamic si dinamizator care constituie momentul central al jertfei euharistice[22], o culme atat a rugaciunii Bisericii, care este formata din noi toti – membrii ei, cat si a lucrarii divine, in cadrul acestei „Cinzecimi euharistice”. Epicleza fiind in esenta rugaciunea catre realizarea prezentei divine printre credinciosi, rugaciune a intregii Biserici in frunte cu preotia ei (preotia consacrata, sacramentala fiind in fruntea preotiei universale), aceasta reprezinta o articulare a Bisericii si a sacramentelor in Insasi Sfanta Treime, depasindu-se un hristomonism ce vizeaza o imanentizare a realitatilor eclesial-sacramentale si cu aceasta pierderea sensului ontologic profund ce caracterizeaza Trupul tainic al lui Hristos – Biserica[23].

Asadar Euharistia, memorialul sacrificiului Noului Adam, este acest ritual al Marelui Arhiereu Iisus Hristos prin Trupul Sau eclesial care prelungeste si actualizeaza in fiecare zi misterul pascal, o jertfa unica, complexa si completa sau, mai bine zis, desavarsita ce pregateste recapitularea eshatologica, traducand propria Sa iubire fata de Tatal, in „jertfe spirituale” care constituie si realcatuieste mereu Biserica, intr-o noutate neintrerupta incluzand cele ale lumii si restituindu-le Imparatiei lui Dumnezeu, in Cuvantul lui Dumnezeu - Ratiunea Suprema, Logosul Intrupat, in care se scufunda si se unifica ratiunile finite ale creatiei[24].

4. Euharistia – Reintrupare tainica, prezenta si continuatoare a Logosului

Pentru invatatura ortodoxa „Euharistia este o reintrupare tainica, totdeuna prezenta si continua a Logosului”- sustine Sf. Nicolae Cabasila. Ca urmare, in momentul in care Hristos „conduce sufletul spre Sfanta Masa si ii da sa manance propriul Sau Trup, il transforma pe acesta, ii comunica personalitatea Sa” – afirma acelasi Sfant al Bisericii; iar cand Mantuitorul „se raspandeste in sufletul nostru si se uneste cu noi, devenim asimilati Lui, ca o mica picatura de apa intr-un imens ocean de parfum”. Desigur, nu este vorba aici de o pierdere a persoanei proprii intr-o substanta nedefinita; cuvintele de mai sus vor sa exprime doar unirea maxima care se realizeaza intre Hristos si cei ce se unesc cu El in Euharistie. Aceasta Taina este lumina pentru cei ce s-au curatit, curatie pentru cei care acum au de gand sa se spele de pacate, putere care innaripeaza pe cei ce vor sa lupte impotriva patimilor. Este imperios necesar sa primim acest Trup si Sange al lui Hristos spre mancare si bautura pentru a birui pe cel rau si pacatul, deoarece numai Hristos a biruit in Trupul Sau pacatul si „l-a pironit pe lemn” – dupa cum zice Sf. Ap. Pavel. De aceea, din El iradiaza si pentru noi aceasta putere daca-l primim cu vrednicie. Dar, aceasta impartasire cu Hristos nu trebuie sa se faca o singura data; pentru ca datorita firii noastre neconsolidate in bine, acesta cade din nou. De aceea, de cate ori avem parte de caderi, tot de atatea ori trebuie sa realizam si ridicarile. In acest sens, Nicolae Cabasila scria ca „intrucat materia din noi este asa de stricacioasa, incat pecetea Tainei nu poate ramane mult timp ca unii care „avem aceasta comoara in vase de lut” (II Corinteni 4, 7) suntem datori sa alergam la acest medicament nu numai o data, ci de mai multe ori. Caci e de lipsa ca Facatorul lumii sa ramana tot timpul in lutul nostru, ca sa indrepteze chipul lui in noi, ori de cite ori da semne ca vrea sa strice, ca sa ne intareasca iarasi constiinta atunci cand este sovaielnica si cand o ameninta frica mortii”[25]. Dumnezeiasca Euharistie este prin aceasta Taina suprema a comuniunii intre Dumnezeu si om, sadind in el in dimensiunea eclesiala a vietii chipul realitatilor viitoare si lucrand efectiv la sfintirea sa spre slava invierii celei universale.

Referindu-ne, in cele ce urmeaza, la caracterul eclesiologic al Euharistiei care asigura unitatea Bisericii, vom sublinia faptul ca impartasirea cu Hristos in Sfanta Euharistie, pe langa aspectul prezentei Sale in noi, dupa cum a promis celor ce cred in El (Ioan 6, 56), are si un aspect comunitar eclesial, fiind o incorporare desavarsita in Trupul cel tainic al Domnului, Biserica fiind extensiunea Sa in umanitate, prin si in care oamenii devin membre intime ale acestui Trup, pline de Hristos cel Inviat. Astfel Hristos devine al nostru cu atat mai mult devenim ai Lui, ne facem ai Lui, intr-o dialectica dinamica si articulata in realitatea dumnezeiasca. Euharistia fiind savarsita in Biserica si de catre Biserica, avand asadar un profund caracter eclesial, la randul ei constituie, formeaza Biserica, trupul comunitar – sobornicesc al lui Hristos din umanitate. Printr-o simultaneitate si o reciprotitate care tine de paradoxul si sublimul inefabil al realitatii dumnezeiesti atotcuprinzatoare, Biserica face Euharistia si Euharistia face Biserica[26]. Caci dupa cum spune acelasi Nicolae Cabasila, „Sfintele Taine sunt Trupul si Sangele Domnului, dar totodata hrana si bautura cea adevarata a Bisericii lui Hristos. Iar prin impartasire nu Biserica le preface pe ele, deoarece cele mai tari biruiesc. Precum fierul inrosit in foc ni se arata aievea ca foc nu ca fier, deoarece insusirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot asa si cu Biserica lui Hristos; daca ar putea cineva sa o cuprinda cu privirea n-ar vedea decat Insusi Trupul Domnului, prin aceea ca este unita cu El si ca se impartaseste din Trupul Lui. Pentru acest motiv Sfantul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Voi sunteti Trupul lui Hristos si fiecare in parte madulare ale Lui” (I Corinteni 12, 27). Iar daca l-a numit pe El cap si pe noi membre, aceasta nu a facut-o pentru a exprima grija iubitoare a lui Hristos fata de noi si rolul Sau de educator precum si supunerea noastra..., ci a voit sa arate ceea ce El spunea, anume ca, credinciosii traiesc de acum prin acest Sange Sfant viata in Hristos, ca depind in mod real de acest Cap si ca sunt imbracati cu acest Trup prea Sfant”[27].

Prin Impartasanie, Fiul lui Dumnezeu Cel Intrupat, Rastignit, Inviat si Inaltat cu Trupul la cer, intra in mod concret in cea mai stransa unitate cu fiecare om care crede in adevarul Intruparii, Rastignirii si Inaltarii Lui cu Trupul la cer. „Sangele lui Hristos are puterea sa ne curateasca in mod real pentru ca in El nu se mai misca pulsatiile spre pacat. De aceea i se atribuie Sangelui lui Hristos curatia, mai precis puterea curatitoare. Hristos Insusi devine prin Euharistie viata noastra. Salasluindu-se in noi cu intraga Sa Fiinta, mainile noastre devin maini ale lui Hristos, maini prin care se implineste voia Lui; ochii nostri devin ochi ai lui Hristos prin care privim toate cu iubirea si cu curatia Lui; urechile Lui, auzind prin ele cu atentia si cu curatia Lui; mintea noatsra, mintea lui Hristos, sau mintea lui Hristos, mintea noastra (II Corinteni 2, 16), gandind ca El cele bune; gura noastra, gura Lui, prin care se rostesc cuvintele Lui”[28].

Aceasta unificare personala cu Hristos si impreunare savarsita de Sfanta Impartasanie, care formeaza si alcatuieste Biserica, Trupul tainic al Domnului, unitate si comuniune soborniceasca, este subliniata in mod foarte accentuat de catre Nicolae Cabasila care zice ca „prin Impartasire, Hristos ramane in noi si noi in El: Intru Mine si Eu intru ei (Ioan 6, 56). Iar daca Hristos ramane in noi, ce ne mai lipseste sau de ce bunatati sa ne mai impartasim?... Daca Insusi Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul, strabatandu-ne toate adancurile si toate iesirile, invaluindu-ne din toate partile, atunci ce-ar mai putea veni bun peste noi sau ce ni s-ar mai putea dauga? El umple toata casa sufletului nostru. Si apoi, nu ne cuminecam cu vreo bunatate a Lui si nici nu ne impartasim cu vreo raza sau cu vreo stralucire din discul Soarelui dumnezeiesc, ci din insusi discul acesta (Sfanta Impartasanie), asa incat Il avem locuind in noi, patrunzand pana in maduva si in madularele noastre, ba chiar nu formam decat unul si acelasi Trup impreuna...”[29]. Impartasirea noastra in Euharistie e impartasire de Hristos Cel jertfit si inviat. Prin aceasta noi participam in mod real la jertfa si Invierea Lui, suntem atrasi in starea de jertfa a Lui, pentru a ajunge si noi la Inviere, in jertfa implicandu-se si Invierea Lui, sau Invierea Lui presupunand jertfa. Asa si noi, fiind in stare de jertfa contiunua, ca renuntare sau jertfire a pacatelor, care sunt forme ale egoismului propriu, vom invia si noi din puterea jertfei lui Hristos Cel inviat. Intreaga Biserica a lui Hristos - Trupul Sau Tainic, beneficiaza sau se impartaseste de roadele mantuitoare ale jertfei lui Hristos actualizata in Euharistie, si nu doar cei vii ci si cei trecuti la Domnul, in vesnicie.

5. Domnul nostru Iisus Hristos – Prezenta reala in Sfanta Euharistie

Prezenta reala a lui Hristos in Euharistie, nedespartit de Duhul este fundamentul Bisericii, in care Hristos ca Persoana dumnezeiasca, una cu Tatal si cu Sfantul Duh, aduna pe oameni in comuniunea Trupului Sau extins in lume – Biserica – impartasindu-le viata dumnezeiasca - Trupul euharistic al lui Hristos in Biserica Sa. De aceea, „Euharistia este sacramentul care cu adevarat transforma o comunitate umana in Biserica lui Dumnezeu si este criteriul ultim si baza structurii eclesiale”[30]. Ea face sa creasca permanent Trupul eclesial al lui Hristos, unind cu Hristos intr-un mod tot mai intim si mai strans, cu fiecare impartasire pe toti care isi predau viata lor lui Hristos pentru ca sa nu mai traiasca lor, ci in  Hristos si cu Hristos (Galateni 2, 20). Fiind incorporare desavarsita in Hristos, o koinonia (κοινονια) plenara cu El in Duhul Sfant in Biserica Sa prin prefacere si impartasire; Euharistia reprezinta o culme a tainelor, pentru ca in ea „Biserica se desavarseste si se manifesta si orice sacrament este in functie de Euharistie si se savarseste prin puterea sa care este accea a Bisericii”[31]. Ea este, asadar, o incununare a tainelor, dar nedespartita de ele, nedespartita de Botez si Mirunegere, care o anticipeaza si pe care le desavarseste si le pecetluieste prin unirea euharistica cu Hristos, mereu noua si permanent activata in cresterea bisericeasca care conduce si inainteaza spre Parusie si Inviere pe de o parte precum si spre desavarsirea, sfintirea si mantuirea fiecarei persoane umane, pe de alta parte. Daca Sfanta Taina a Botezului constituie inceputul incorporarii credinciosului in Hristos, iar Sfanta Taina a Mirungerii reprezinta o accentuare si o amplificare a acesteia, Sfanta Euharistie realizeaza deplina comuniune cu Hristos, incorporarea desavarsita a credinciosilor in El, facandu-l pe membru deplin al Trupului Sau si realizand unitatea tuturor crestinilor in Hristos si intreolalta[32].

O semnificatie deosebita o prezinta, in raport cu Sfanta Impartasanie, ca dealtfel si cu toate celelalte Sfinte Taine ce isi au temei in Preotia cea eterna a lui Hristos care transmite aceasta puetere organelor vazute, preotilor care sunt slujitorii Bisericii, prin care lucreaza efectiv El Insusi, dar in mod nevazut, pentru ca acestia in calitate de slujitori si iconomi ai Tainelor (I Corinteni 4, 1), sa lucreze in Biserica, impartasind in  forme sensibile Harul nevazut spre mantuirea oamenilor. Nu exista si nu poate exista Euharistie si nici o Taina fara preotie sacramentala[33], care este altoita in arhieria vesnica si de maxima eficienta a lui Hristos. Euharistia, ca orice Taina, are carcater sacerdotal, preotesc. Actiunea euharistica ca factor esential al Bisericii in care e data plenitudinea Trupului eclesial al lui Hristos semnifica cum ca orice reuniune euharistica locala care are episcop in frunte, poseda toata plenitudinea Bisericii lui Dumnezeu, in Hristos, in unitate cu Biserica cea una, cu Biserica ecumenica si apostolica, actualizand, astfel, misterul Bisericii universale in Biserica locala.

Trebuie retinut faptul ca Euharistia nu este ceva care in mod automat, printr-o putere intriseca ei, produce imediat, instantaneu, comuniunea cu Hristos, ci ea este prezenta personala a lui Hristos, in gradul cel mai inalt, a Arhiereului suprem si vesnic care se afla neincetat in starea de jertfa in fata Tatalui. Ea este expresia preotiei eterne a lui Hristos care se daruieste in chip euharistic, unindu-se cu credinciosii si dand posibilitate, in acest mod, Bisericii ca Trupul Sau extins in umanitate, sa faca prin preotia ei mereu actuala prezenta personala a lui Hristos prin invocarea si prin rugaciunea ei in Biserica. De aceea, pentru credinciosul ortodox „primul principiu sacramental, cel de care trebuie sa se tina cont inainte de toate, este autoritatea preotului si mai precis apartenenta sa la Biserica”[34].

De aceea, Dumnezeiasca Euharistie nu trebuie si nu poate fi disociata, separata de celelalte Taine ale Bisericii, unirea cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos in Potirul euharistic fiind o incununare si o pecetluire a unirii cu El inceputa prin Botez si sporita prin Mirungere, toate in Biserica prin preotia sacramentala, toate avand la baza unitatea credintei in Hristos; caci Biserica este nu doar o comunitate euharistica, ci si una sacramentala, fiindca Euharistia nu poate fi despartita de Botez care este Taina incorporarii si a infierii in Hristos Domnul, precum nici de Mirungere sau de Preotia sacramentala. Prin toate acestea si aflandu-se in unitatea lor interna, organica, oamenii se nasc in Hristos prin Botez, cresc in comuniunea cu El prin Mirungere, realizand unirea desavarsita in Euharistie. Sfantul Ignatie Teoforul, scotand in evidenta aceste lucruri cu toata convingerea, spune: „Cautati, asadar sa participati la o singura Euharistie, pentru ca unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos si unul este potirul spre unirea cu Sangele Lui, unul este jertfelnicul, dupa cum unul este episcopul impreuna cu preotii si cu diaconii”[35]. Episcopatul este cel prin care puterea invatatoreasca si prin cea harica  care se afla Taine, sustine unitatea de credinta a Bisericii care se marturiseste prin primirea Sfintelor Taine de catre credinciosi. Unitatea de credinta premerge oarecum starea si unitatea sacramentala, logic si cronologic, pentru ca dupa aceea sa fie reciproce si simultanne.

Credinta Bisericii se ancoreaza adanc in sacramentul originar, in Hristos ca realitate plenara, care incorporeaza in Trupul Sau tainic, intr-o unire ascendenta, pe membrele Sale care se impartasesc din relatia de iubire si comuniune cu El prin Tainele Bisericii in gradul suprem prin Sfanta Euharistie, prin care se imprima in noi starea totala daruire a lui Hristos Tatalui, pentru noi si impreuna cu noi, constituindu-ne in Biserica. Euharistia are, astfel un profund caracter eclesiologic, temelia acestora fiind adevarul credintei. Nu se poate concepe. Nu se poate concepe unitatea credintei in Hristos, fara unitatea adevarului despre Hristos[36]. Prin credinta, crestinul participa real si tot mai profund la Biserica si la toate care au loc si se savarsesc in Biserica in calitatea ei de comunitate de credinta, sfintita si sfintitoare a oamenilor cu Dumnezeu. Toate adevarurile credintei noastre, toate adevarurile dumnezeiesti sunt legate de credinta, caci prin ea le primim si prin ea crestem in fiinta noastra induhovnicindu-ne tot mai mult, caci ea este darul nostru, jertfa fiintei noastre catre Dumnezeu. De aceea, Euharistia este Taina unitatii celei mai inalte, pentru ca ea implica gradul cel mai inalt al credintei si al unitatii de credinta, atat inainte de impartasirea de Hristos cel euharistic cat si dupa aceea si, nu in ultimul rand, dupa impartasirea de El intr-o crestere permanenta a noastra in El si a Lui in noi. Adevarul nu poate fi decat unul singur si nu se poate contrazice pe sine. De aceea, trebuie ca adevarul euharistic continut in Revelatie sa fie la randul sau unul singur si al unei singure Biserici adevarate. Numai in acest context se poate vorbi de Sfanta Euharistie ca plenitudine a Bisericii, inteleasa ca fiind unitatea desavarsita a credinciosilor cu Hristos si intre ei. Daca ne facem una cu Hristos prin Har in Biserica, traind in mod tainic viata, moartea si invierea Sa (II Corinteni 4, 10-14), extindem in umanitate viata de iubire a lui Hristos si ne integram total ei, intr-o unitate deplina, realizata in Euharistie, insa mereu actualizata si sporita cu fiecare impartasire cu Trupul si Sangele Domnului. Aceasta este o participare tot mai profunda la Hristos in Sfantul Duh care scoate fiinta noastra din dimensiunea existentei pamantesti si muritoare proiectand-o spre invierea si viata vesnica.

6. Euharistia – Unitatea suprema realizata cu Domnul nostru Iisus Hristos si prin Hristos

Viata fiind unire cu izvorul vietii, cu Dumnezeu, Euharistia este unitatea suprema realizata cu Hristos si prin Hristos in Trupul Sau comunitar – sobornicesc, in care pulseaza viata dumnezeiasca a Duhului la care este atrasa intr-o ordine care incepe cu Botezul, continua cu Mirungerea si se desavarsete cu Euharistia, bineinteles nefiind ignorate nici celelalte Sfinte Taine – fiecare cu locul si cu importanta ei; intreaga omenire fiind chemata de Dumnezeu sa raspunda iubirii Sale. Find unitate cu Hristos, in calitate de Cap al Bisericii – Trupul Sau – Euharistia realizeaza si unitatea membrelor acestui Trup, fiind astfel Taina a unitatii Bisericii prin excelenta, reprezentata simbolic prin elementele euharistice asezate pe Sfantul Disc, care prin prefacerea Sfantului Agnet si prin impartasirea membrilor Bisericii realizeaza in mod real aceasta unire, cei care se impartasesc devenind adevarate madulare ale Trupului lui Hristos in comuniunea iubirii unificatoare. Euharistia este laboratorul care transforma comunitatea credinciosilor in Biserica si prin aceasta asigura unitatea lor[37] si de aceea ori de cate ori este savarsita, unitatea lui Hristos cu poporul Sau, cu credinciosii Sai si prin aceasta unitatea credinciosilor intre ei insisi este adusa la cea mai deplina manifestare a ei, intr-o dinamica continua si mereu noua a intalnirii lor cu Hristos si a cresterii in El.

Biserica este, dupa Nicolae Cabasila, acea comunitate de persoane unite intre ele, care poarta „pecetea” lui Hristos si carora li se comunica viata de comuniune si iubire a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos in Duhul Sfant. Ea este extensiunea lui Hristos Insusi in ele, prin puterea Lui comunicata prin Sfintele Taine si in special prin Euharistie. Biserica are, deci, acea putere de a extinde pe Hristos mai departe in oameni, incorporandu-i pe acestia in El, sau adancind tot mai mult relatia Lui cu ei. Daca aceasta lucrare se poate realiza tot din puterea sau din Duhul lui Hristos prezent in ea. Asadar, pe de o parte ea il are pe Hristos si pe Duhul lui Hristos in ea, pe de alta parte il cheama mereu prin epicleza ei. Duhul lui Hristos care a intemeiat Biserica si salasluieste in ea, mentinand-o ca pe un sacrament in totalitatea ei, o face datorita acestei calitati ca fiind sursa a actelor sacramentale dar si rezultat mereu innoit al lor, ceea ce pune in evidenta faptul ca Biserica, avand in ea pe Hristos din care iradiaza permanent Duhul, continua sa primeasca pe Duhul, sa fie imbogatita, innoita si improspatata de El prin Taine.

Asadar, Duhul lui Hristos vine prin slujirea savarsita de Biserica pe baza legaturii pe care El o are cu Biserica, fiind deci intr-un anumit grad in Biserica si venind nu numai prin ea, ci si din ea, peste cei pe care ea ii prezinta Lui, prin persoanele anume alese de El pentru aceasta si carora le-a si dat puterea pentru aceasta lucrare. Avand aceasta legatura intima cu Domnul ei, Biserica Il imita sau Il prelungeste pe Acesta in toata lucrarea ei, facand cele ce la-a facut Domnul, inainte de a exista ea ca o comunitate concreta a oamenilor uniti cu Dumnezeu prin Hristos, prin Duhul Sfant; „Biserica, imitand pe Domnul, aduce jertfa nu numai pentru a cere ci si pentru a multumi, ceea ce se vede din multe locuri, dar mai ales din rugaciunea in care se exprima oarecum scopul sfintei slujbe”[38]. Ea facea aceasta, prin ierarhia sa din doua motive: indemnata fiind de porunca Mantuitorului care a zis ca „aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”, si in al doilea rand, aducandu-si aminte de toate actele mantuitoare, soteriologice ale lui Hristos savarsite pentru ea. Deci, in tot ceea ce face Biserica, savarseste ceea ce a facut El pentru noi. Tocmai prin aceasta se realizeaza deplina comuniune a oamenilor cu Hristos, ca madulare ale Trupului Sau si unitatea tuturor crestinilor in Hristos si intreolalta, prin Euharistie. Deci „Biserica este nu numai o comuniune euharistica, ci o larga comuniune sacramentala, data fiind legatura tuturor celorlalte Taine  cu starea de jertfa si Inviere a lui Hristos”[39]. Tainele apartin Bisericii, ca acte ale Capului ei – Iisus Hristos – prin ea. Caci Capul nu este singur, ci impreuna cu Trupul. El nu lucraza nimic singur, ci impreuna cu Trupul Sau – Biserica, si tot ce face El se face prin Duhul Sau si se raporteaza la Trupul Sau – Biserica. Fiind savarsite de Hristos prin Duhul Sau lucrator in ea, Tainele sunt ale Bisericii.[40]

Unirea se realizeaza intre Hristos si persoanele umane care se impartasesc de El, „nu se reduce la o simpla legatura simbolica sau metaforica, ci este o incorporare reala, fizica, substantiala a fiecaarui credincios in parte si a tuturor laolalta, adica a comunitatii intregi sau a Bisericii in Trupul lui Hristos. Acesta este Capul sau inima Trupului Sau tainic, adica al Bisericii, iar noi suntem madularele vii ale acestui trup, tragandu-ne seva de viata din Insusi Capul – Hristos”[41]. Prin Biserica se realizeaza nu numai o unire desavarsita a oamenilor cu Hristos, ca membre ale Trupului Sau tainic, mistic, ci si intre aceste madulare, facandu-ne „sa gandim la fel unii pentru altii”, dupa cum se exprima Sf. Ap. Pavel. In Biserica, insa, nu toti au aceleasi daruri de la Hristos si aceeasi puetere. Hristos a ales in Biserica pe unii a fi „iconomi ai Tainelor lui Dumnezu” (I Corinteni 4, 1). Nicolae Cabasila vorbeste despre acestia ca despre niste organe speciale, cu functii deosebite in Biserica, prin care lucreaza Insusi Hristos. Preotul in Biserica „se roaga ca Dumnezeu care a primit darurile noastre, sa trimita in schimb Harul Sau, atat celor vii cat si celor adormiti. Preotul multumeste pentru sfinti, pentru ca printr-insii Biserica si-a ajuns telul ei, vazandu-si implinita rugaciunea pentru dobandirea imparatiei cerurilor. Insa prin „sfinti” intelegem nu numai pe cei desavarsiti in virtute, ci pe toti cati se straduiesc spre desavarsire, chiar daca nu au ajuns inca la ea. Biserica este numita sfanta din pricina Sfantului (Iisus) la care membrii ei participa si din al carui Trup si Sange se impartasesc. Caci ei sunt madulare ale acestui Trup, carne din carnea Lui si oase din oasele Lui”[42].

El Insusi actualizeaza relatiile Sale, sau se ofera pe Sine Insusi prin Taine, in care este intrupata Biserica, dar nu in chip simbolic „ci ca madularele in inima, ca ramurile in radacina plantei, sau, cum spune Mantuitorul, ca „mladita in vita” (Ioan 15, 15). Adica, nu este vorba numai de comunitate de nume, sau de o simpla asemanare intre ele, ci chiar de identitatea de fapt. De aceea spune si Sf. Ap. Pavel ca „voi sunteti Trupul lui Hristos si fiecare madulare in parte” (I Corinteni 12, 27). Pentru Nicolae Cabasila „moastele sunt ca Biserica cea adevarata si altarul cel adevarat, iar zidirea nu e decat o imitare. De altfel, nimic nu-i mai inrudit cu lucrarea sfanta a Tainelor lui Hristos, decat mucenicii, caci numai ei seamana cu Hristos si la trup si la suflet si la felul mortii si intru toate. Caci inca de pe cand erau morti, Hristos era in madularele lor, iar dupa moarte la fel nu le paraseste osemintele, ca ramane unit cu sufletele lor... Asa ca, daca Hristos intr-adevar, se poate vedea si pipai in lumea aceasta in carne si in oase, apoi aceasta se poate in sfintele moaste”[43]. Sfintii, intr-adevar, si-au intiparit in fiinta lor chipul Persoanei plina de delicatete, de iubire, de suprema comunicabilitate a lui Hristos. Ei L-au primit in fiinta lor in Euharistie si apoi au trait toata viata lor in El si cu El. Astfel, trasaturile esentiale ale chipului lui Hristos s-au imprimat in ei si n-au trait lorusi, „ci Hristos a trait in ei” (Galateni 2, 20).

7. Euharistia – Sacramentul ce transforma comunitatea umana si valoarea ei dogmatica in viata spirituala a Bisericii

Asa stand lucrurile, Euharistia este sacramentul care cu adevarat transforma o comunitate umana care se daruieste lui Hristos in jertfa iubirii in Biserica lui Dumnezeu care este patrunsa si cuprinsa de iubirea dumnezeiasca si, totodata, este ridicata spre inaltimea acesteia in invocarea ei catre Dumnezeu pentru prefacerea painii si a vinului, invocare care este in acelasi timp si o „chemare la unitate”[44], a tuturor credinciosilor. Constiinta unitatii eclesiale, realizate in si prin comuniunea euharistica, este o coordonata esentiala a gandirii si a vietii Bisericii. Painea si vinul, ca rezultat al activitatii umane de transformare si valorificare a elementelor din creatie, primesc o semnificatie si mai profunda in Euharistie, aceea a unitatii tuturor in Hristos Domnul. Sfantul Apostol Pavel exprima cel dintai realitatea unirii euharistice cu Hristos si intre credinciosi: „Caci o paine, un trup suntem cei multi, caci toti ne impartasim dintr-o paine” (I Corinteni 10, 17). In Invatatura celor  Doisprezece Apostoli este invocata puterea divina pentru ca „dupa cum aceasta paine franta era imprastiata pe munti si fiind adunata a ajuns una, tot asa sa se adune Biserica Ta de la marginile lumii in Imparatia Ta”[45]. La randul sau, Sfantul Ioan Hristostom, patrunzand in structura euharistica, zice: „Caci ce este painea? Trupul lui Hristos. Ce vor fi deci cei care se impartasesc? Trupul lui Hristos, nu multe trupuri, ci un singur trup”[46]. Numai in impartasirea de Hristos cel jertfit, mort si inviat, prin aceasta Duhul fiind plenar in umanitatea lui Hristos si prin ea facandu-ne si pe noi partasi la viata divina, suntem membre ale Bisericii in sensul deplin caci Hristos este in noi si noi in Hristos, in mod reciproc, Euharistia perfectand unitatea sacramentala cu Domnul, devenid astfel concorporali si consanguini Lui. „Daca Hristos a primit in Sine Trup si Sange lipsite de orice intinaciune si Cel ce fiind prin fire dintru inceput Dumnezeu a indumnezeit insasi firea omeneasca, pe care a luat-o si, in sfarsit, in acest trup omenesc Fiul lui Dumnezeu a murit si a inviat, asa incat cel ce doreste, dupa unirea cu Hristos, va trebui sa se impartaseasca din Trupul Lui, sa guste din dumnezeirea Lui si sa-si lege viata sa de moartea si invierea Domnului... De aceea, mancam hrana preasfanta a Impartasaniei si ne adapam din dumnezeiescul potir, pentru ca sa ne cuminecam cu Insusi Trupul si Sangele pe care Hristos si le-a luat asupra Sa inca din pantecele Fecioarei Maria – Nascatoarea de Dumnezeu. Astfel incat, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a intrupat si S-a indumnezeit, cu Cel ce a murit si a inviat pentru noi”[47].

Euharistia este in relatie intima si organica cu adevarul dogmatic, in viata spirituala si sacramentala a Bisericii, intr-o unitate insurmontabila si indisolobila. Sfanta Taina a Euharistiei este una dupa cum Biserica cea adevarata este una, ea implinind comuniunea membrilor Bisericii celei adevarate cu Hristos si intre ei insisi. Nu poate fi unitate, comuniune euharistica, care „este pecetea unitatii realizate, dar este si factorul unitatii de realizat”[48], si aceasta fiindca desavarsirea in Hristos si progresul spiritual sau urcusul duhovnicesc sunt nelimitate si mereu deschise spre o treapta mai inalta, adecvate infinitatii divine, fara unitatea dogmatica, canonica, morala, liturgica si sacramentala, in Traditia Bisericii, care este relatia ei vie cu apostolicitatea si ecumenicitatea patristica, peste care unele grupuri crestine ar vrea sa se treaca in mod tendentios, relativizand si distrugand tezaurul sfant al Bisericii, pentru o falsa si paruta sau inselatoare unitate euharistica, realizata prin intercomuniune[49]. Comunitatea este inchegata eclesiologic prin Euharistie[50], dar Biserica nu este numai un rezultat al Euharistiei, al sacramentelor, ci si o conditie a lor[51], ele fiind articulate in Hristos, prezent in Biserica prin Duhul Sfant, ca fiind ultimul criteriu al adevarului caci, dupa Sfantul Irineu „unde este Biserica este Duhul lui Dumnezeu si unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este Biserica si tot Harul. Iar Duhul este adevarul”[52]. Cum poate Euharistia sa faca Biserica si sa realizeze unitatea ei acolo unde s-a alterat adevarul care este din Duhul Sfant? Euharistia nu efectueaza instantaneu si prin ea insasi o unire, care, bineinteles, nu poate fi decat una iluzorie si amagitoare, magica si nu reala, intre comunitatile care s-au abatut de la devarul care este din Duhul Sfant, Duhul Sfant fiind Cel care creeaza si pecetluieste unitatea organica si vitala, profund interioara si sacramentala. Fiind o prelungire in timp si spatiu a lui Hristos in Duhul Sfant „Sfanta Biserica a lui Dumnezeu se va arata facand acelasi lucru pentru noi ca Dumnezeu, in calitate de icoana a arhetipului..., ca una care implineste aceeasi lucrare de unire intre credinciosi ca si Dumnezeu, chiar daca cei unificati in ea prin credinta sunt diferiti dupa insusiri si provin din diferite locuri si cu diferite moravuri”[53]

Unirea, comuniunea implinita prin Euharistie cu Hristos, corespunde unitatii Fiului cu Tatal si este o manifestare a iubirii Tatalui fata de lume, prin trimiterea Fiului Sau. De aceea, Euharistia este puterea si legatura unitatii Bisericii, care isi are inceput aici pe pamant si se desavarseste in eshatologie. Este exclusa intercomuniunea, ca „o solutie de compromis si total artificiala”[54] si care reduce esenta Bisericii la o solidaritate si fratietate pur umana, dar de nuanta crestina lipsindu-o de caracterul ei ontologic, teandric, de unirea spirituala cu Hristos, mantuitoare si indumnezeitoare, de koinonia (κοινονια) – aceasta unitate specifica realizata in Euharistie si care este prin excelenta un dar al Sfantului Duh[55]. Intercomuniunea este o practica grsita, o deviere de la devarul credintei, al Bisericii celei adevarate, de la Tainele ei prin care se impartaseste Harul Sfantului Duh, fara nici o baza si de aceea se cere a fi respinsa din principiu si refuzata de la bun inceput.

Comuniunea cu Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in Duhul Sfant este si o comuniune tot mai deplina a credinciosilor intre ei, toti intalnindu-se in Trupul comunitar sobornicesc al lui Hristos si deschizandu-se prin subtierea opacitatii intr-o transparenta tot mai mare, iubirii coplesitoare, sadite in fiecare si in Biserica de harul dumnzeiesc care salasluieste in suflete, conducand membrele Eclesiei intr-o structura unitara si armonioasa de un dinamism ascendent, intr-o crestere continua in Hristos si cu Hristos. De aceea, Euharistia este inima Bisericii, centrul ei, umanitatea si cosmosul intreg, anticipare a starii eshatologice pe temeiul umanitatii indumnezeite a lui Hristos, izvor al energiilor in atragerea acestuia din urma in centrul de existenta si lumina al lui Dumnezeu.

Asadar, conditionarea Bisericii de Euharistie se tine in cummpana cu conditionarea Euharistiei de Biserica. „Numai ca raspuns la Epicleza Bisericii, coboara Sfantul Duh care preface Trupul si Sangele Domnului, cu scopul de a hrani Biserica. Duhul Sfant preface Agnetul oferit de comunitate in Trupul lui Hristos, dar totodata strange si preface si comunitatea insasi, reprezentata prin Agnet, intr-un mod reinnoit, in Trupul lui Hristos[56].

Cu toate ca Biserica nu se identifica cu Euharistia, nu sunt totusi doua realitati diferite, din care una – Euharistia – ce are in sine chipul Bisericii dupa care ea se uneste cu Trupul eclesial, se modeleaza, se altoieste caci „Euharistia semnifica Biserica sau o are imprimata in ea, pentru ca este Biserica in potenta sau pentru ca Biserica nu e decat Euharistia sau Trupul si Sangele extinse in credinciosi”[57]. Deci intre Euharistie si Biserica exista o legatura organica, ele se conditioneaza in mod reciproc – dupa cum sustine si Nicolae Cabasila. Euharistia este a Bisericii, savarsita in Biserica, de catre Biserica si pentru Biserica si in acelasi timp, Euharistia extinde permanent Biserica, Trupul lui Hristos, prin trupul sacramental al Lui, pe care ea il comunica neincetat Bisericii si fiecarui membru in parte al ei.

Daca vom vorbi, in continuare la impartasirea cu Hristos Euharistic – ca mijloc si scop al mantuirii omului vom constata ca impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos care duce la o incorporare perfecta in Trupul Sau tainic ca prelungire in Duh a Intruparii, cuprinde jertfa noastra de daruire in iubire, in jertfa lui Hristos catre Tatal pentru noi si impreuna cu noi ajungand, astfel la comuninea, la unirea mantuitoare cu Hristos cel mort si inviat, prin care noi murim tainic si spiritual intr-o continua si tot mai intensa predare si daruire a noastra lui Dumnzeu, care este in acelasi timp un inceput al invierii tainice si spirituale care creste continuu in fiinta noastra launtrica, prefigurand chipul vietii viitoare, de dupa Inviere. „Euharistia este Sacramentul unitatii si momentul adevarului”[58], caci uniti cel mai intim cu Hristos vedem lumea si ratiunile ei cuprinse in lumina Ratiunii vesnice – Iisus Hristos – spre Care converg toate intr-o continua absorbire in El[59],  transfiguratoare si sfintitoare stabilindu-si propria lor consistenta fiintiala in existenta si viata cea adevarata din Dumnezeu. Unirea cu Hristos este efect si incununare a jertfei de sine, in iubirea care neincetat se depaseste pe sine, este „relatia de intimitate a fapturii cu Dumnezeu spre viata de curatie si comuniune”[60], prin care omul se reface, se restaureaza fiintial[61]. Insasi pregatirea deosebita cu care credinciosul intampina Sfanta Impartasanie (anticipata fiind de taina marturisirii pacatelor, a Spovedaniei sau a Pocaintei), este un temei si o decizie pentru innoirea si sfintirea vietii, pentru cresterea in Hristos „Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14, 6), al Carui Trup este adevarata hrana si al Carui Sange este adevarata bautura (Ioan 6, 55), de care depinde insasi viata noastra (Ioan 6, 53).

8. Euharistia – Darul lui Iisus Hristos care transforma viata credinciosilor

Viata credinciosilor este astfel o viata euharistica, o viata latreutica, de lauda si premarire a Creatorului, de multumire pentru binefacerile sale, o viata de jertfire spirituala in iubire catre Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant, fiind totodata si o imprimare in ei a energiei dumnezeiesti mantuitoare si indumnezeitoare, mai mult a Trupului si Sangelui lui Hristos Inviat, izvorul Harului, prin care corporalitatea noastra, intreaga noastra fiinta se adapteaza si se sensibilizeaza, spre invierea personala al carei germene il constiuie painea si vinul transformate in umanitatea biruitoare a Cuvantului lui Dumnezeu. Motivul pentru care Euharistia intipareste in noi starea de inviere cu care vom depasi moartea, este unirea deplina cu Hristos – Dumnezeu Care in Trupul Sau unit cu Logosul Tatalui a invins moartea pentru noi toti. „Aceasta inseamna – zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ca cine a ajuns la unirea deplina cu Persoana lui Hristos sau cu adevarul in Euharistie, nu mai coboara la virtutile care sunt numai pregatire spre aceasta intalnire, numai efort in vederea iubirii, si nu odihna adevarata in ea. Nici moartea, nici viata, cu posibilitatile pe care le da pentru virtuti nu-l mai despart de Hristos pe cel s-a intalnit cu El, ci e in stare sa primeasca si moartea pentru El, stiind ca ramanand cu El va trece prin moartea cu El, la invierea cu El[62].

Asadar, Euharistia – „Taina patimii Domnului si a mantuirii noastre”[63] este garantia plenitudinii ontologice a omului, care isi are inceput in conditiile vietii actuale si va culmina cu invierea fiecaruia dintre noi pentru ca painea pe care o frangem este leacul nemuririi si doctorie pentru a nu muri, ci a trai vesnic in Iisus Hristos – dupa cum spune Sfantul Ignatie al Anrtiohiei[64].

Sfanta Euharistie se prezinta in adevarul sau cel mai profund ca un reflex al unei lumi create in Hristos care o recapituleaza in Sine integral, proiectand-o originar si ontologic spre El, pentru unirea cu El , unire in care fiecare parte isi pastraza identiatea distincta pentru eternitate. In acest proces omul se desavarseste si se sfinteste printr-o tot mai intensa relatie cu Dumnezeu, in Hristos, Care „ca singura jertfa adusa a condus la desavarsire pe cei care se sfintesc, (Evrei, 11, 15)[65]. Dandu-se pe Sine in calitate de singur Trup viu si vivificator, centru al comuniunii, sudandu-ne intr-un singur trup, implicati in viata Lui si El implicandu-se in viata noastra, Hristos ne face sa ne imbracam in „omul cel nou” care este El Insusi, in Biserica Sa, „plinirea Celui care plineste toate in toti” (Efeseni 1, 23), si care putem si trebuie sa devenim si noi pentru strabaterea fiintei noastre de lumina Sa spre mantuire. Viata reala este, din aceasta pricina, o viata euharistica, viata care este restaurata prin Hristos[66] prin care este desfiintata prapastia de netrecut dintre om si Dumnezeu, intre ei instaurandu-se un dialog al iubirii care constituie fundamentul cel intim si mai profund al intregii existente, sensul ei cel mai inalt. Lumea subzista, in acest fel, prin Euharistie – anamneza a evenimentului istoric al Golgotei si manifestare sacramentala a acestuia[67]; in jertfa continua dar nesangeroasa adusa Tatalui, intr-un etern prezent care instituie si da valoare maxima oricarui moment istoric si lumii in general atrasa tainic si coplesita de viata dumnezeiasca. Prin Euharistie ajungem la „statura barbatului desavarsit”(Efeseni 4, 13)[68], a omului in care salasluieste Hristos prin Duhul, prezenta plenara a Harului care decurge ontologic din natura umana a lui Hristos deplin pnevmatizata prin care toti cei care participa la iubirea Sa, impartasindu-se de Trupul Sau cel Sfant, sunt la randul lor induhovniciti si hristifacati[69], participand si dovedind o structura unitara a lumii, voita si randuita de Dumnezeu care voieste „ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Timotei 2, 4) – reiesind de aici caracterul soteriologic si pnevmatic al Euharistiei.

Omul este creat de Dumnezeu pentru a se bucura de viata comuniunii cu El, parasind sinele sau egoist si ingust, deschizandu-se tot mai mult iubirii de Dumnezeu si de aproapele, care il ridica la lumina si viata autentica. Impartasirea de Hristos euharistic este expresia culminanta a acestei relatii mantuitoare. In acest context Sfantul Irineu afirma ca „potirul si painea cand primesc Cuvantul lui Dumnezeu si devin Euharistie, adica Sangele si Trupul lui Hristos..., sunt membre ale Trupului Lui din carnea Lui si din oasele Lui”[70]. 

Impartasirea cu Trupul lui Hristos cel mort si inviat, inaltat de-a dreapta Tatalui in slava si deplin spiritualizat, face ca fiinta noastra sa devina tot mai receptiva fata de adevarul dumnezeiesc, crescand in cunoasterea lui Dumnezeu, a ratiuniior lumii vazute tot mai mult in Duh, in iubire. Trupul si sangele inviat si indumnezeit devin temei si putere a indumnezeirii noastre, hrana pentru viata de veci, anticipare a Invierii si a vietii plenar traite in imparatia lui Dumnezeu (Luca 22, 18), unde comuniunea Dumnezeu – om va fi direct deplina (I Corinteni 13, 12). Sfantul Irineu spune, referitor la acest aspect: „Cum pot sa spuna ca trupul (carnea) va merge la coruptie si nu are parte de viata atunci cand el este nutrit cu Trupul si Sangele Domnului... Pentru noi, modul nostru de a vedea realitatea spirituala, euharistica, consta in faptul ca, dupa cum painea care vine din pamant dupa ce a primit invocarea lui Dumnezeu nu mai este paine obisnuita ci Euharistie, constituita din doua lucruri, unul pamantesc si celalalt ceresc, tot asa trupurile noastre care participa la Euharistie nu mai sunt stricacioase, pentru ca au speranta invierii”[71].

Impartasirea cu Hristos in Euharistie este mantuirea noastra. Este mantuirea noastra fiindca este hrana noastra sfanta care ne innoieste fiinta prin salasluirea in ea a Cuvantului vietii Cel Inviat sezand de-a dreapta Tatalui intru slava si oferindu-ni-Se cu fiecare savarsire a Euharistiei, cu fiecare invitatie spre a manca Trupul Sau si pentru a bea Sangele Sau (Matei 26, 26-28), si de care Il primim atunci cand ne impartasim cu El, spre iertarea pacatelor, spre intarirea fiintei noastre si spre viata de veci.

Astfel, painea si vinul afierosite, sfintite – Sfanta Impartasanie – prefigureaza noua creatie care continua sa faca parte si care incepe in aceasta lume si cu aceasta „lume veche”, transbordata in Imparatia lui Dumnezeu inca de aici si de acum; care pregusta din viata veacului ce va veni, din noua stare antropologica si cosmica coplesita si unificata in Hristos si deplin pnevmatizata[72] .

Imbratisand factorii esentiali ai existentei, Dumnezeu si om in dimensiunile eclesiologica si cosmologica, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toate (I Corinteni 15, 28) iar omul sa devina deplin umanizat prin indumnezeirea Sa, Euharistia reprezinta „anticiparea scaramentala in ordinea istoriei, a identitatii radicale a lumii in ordinea Invierii. Euharistia face sa apara pentru credinta in semne ceea ce ramane inca ascuns pentru experienta umana in istorie, ea actualizand simbolic si deci partial si tainic continutul ultim al invierii, adica faptul ca lumea este facuta pentru a deveni ea insasi, in mod real, Trupul lui Hristos”[73].

Enuntand, in cele din urma, cateva concluzii, vom afirma si sublinia ca viata in Iisus Hristos o dobandim prin Sfintele Taine, care isi au baza in Taina originara sau Taina Tainelor care este Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos; dar recunoastem cu totii, ca cea mai plina de mister dintre toate Tainele este Dumnezeu – Omul, Iisus Hristos si dupa El este Euharistia si Biserica. Prin Botez, Mirungere si Euharistie ne incorporeaza in Sine in Trupul Sau tainic – Biserica, ne ridica la comuniunea cu Sine asezandu-ne in intimitatea Sa, daruindu-ne infinita si nemarginita Sa bogatie duhovniceasca prin care putem sa crestem neincetat „pana la masura barbatului desavarsit, a varstei deplinatatii lui Iisus Hristos” (Efeseni 4, 13).

In fiecare Taina, Iisus Hristos ni se daruieste cu o lucrare a Sa, in Euharistie, insa,  ni se daruieste cu Insusi Trupul si Sangele Sau, deplin penetrate de Dhul Lui si prin care ne spiritualizeaza si pe noi, avand acordul vointei noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Hristos in noi, sau prin care suntem noi asimilati la umanitatea Sa preamarita prin Inviere si Inaltare. Aceasta extindere a lui Hristoos in noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite intre ele prin acelasi Trup si Sange al lui Hristos, pline de Duhul Sfant. Biserica care este astfel constituita ca o comunitate concreta, vizibila, a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant, are la randul ei puterea sacramentala de a-L extinde mai departe pe Hristos in alti oameni, prin organele alese si sfintite de Hristos Insusi in ea si pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfant, adaugand Trupului Sau noi madulare. De asemenea, puterea sacramentala, sfintita si sfintitoare a Bisericii izvoraste tot prin puterea lui Hristos Cel salasluit in ea prin Duhul Sfant. Euharistia si Biserica sunt doua realitati nedespartite, intr-o continua si indisolubila legatura, una implicand-o pe cealalta, una fiind conditie a celeilalte, iar in amandoua este prezent Acelasi Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atragand toate madularele si membrele Sale spre inaltimea la care se afla El.

Asadar, importanta si semnificatia Euharistiei sunt fundamentale si maxime pentru viata omului, pentru viata lumii, caci ea este unirea cea mai inalta care se poate realiza intre om si Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, in Imparatia Sa. Dumnezeiasca Impartasanie din cadrul Sfintei Liturghii care se savarseste in Biserica pentru credinciosi, ne uneste cu Hristos si pe noi unii cu altii, deoarece toti credem in Unicul Hristos – Care este ieri, azi si in veci Acelasi si prin Care ne impartasim cu aceleasi Sfinte Taine. Ea este Taina a Bisericii si a unitatii Bisericii fiindca in ea se pecetluieste unitatea de credinta incununand Liturghia Cuvantului. Ea sustine cresterea permanenta a crestinilor in Hristos, in Trupul Sau tainic – Biserica – in comuniunea iubirii cu Hristos si intre ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al impacarii[74], al iubirii si a unitatii profunde a oamenilor in Hristos, a mantuirii in El si prin El, asa dupa cum am mai spus in acest studiu. Unitatea crestina trebuie sa se rasfranga asupra lumii intregi, pentru ca sa se pregateasca in acest chip unitatea eshatologica pe care Sfanta Impartasanie o prefigureaza, Imparatia lui Dumnezeu cea vesnica pe care o pregustam inca din viata aceasta terestra si care nu este o comuniune umana, ci o unitate in Dumnezeu, in plenitudinea adevarului si in bucuria Imparatiei[75] - aceasta conceptie ar trebui sa asigure ecumenicitatea sau gindirea si miscarea ecumenica Bisericii cea una dupa cum si Hristos – Adevaratul Dumnezeu – doar Unul este!....

Incheiem cu constatarea ca Euharistia actualizeaza intr-un dinamism convergent, spre plenitudinea existentei, marile potentialitati umane care semnifica si simbolizeaza ceea ce trebuie sa devina lumea adica o daruire si un imn de lauda adus, neincetat, Creatorului; o comuniune universala in Trupul lui Hristos, o imparatie a dreptatii, a iubirii si a pacii in Duhul Sfant, pentru unitatea si mantuirea tuturor in Hristos Domnul si prin Hristos, ajungand, astfel, la desavarsirea noastra cu ajutorul Sfintei Euharistii careia ii descoperim, in acest fel, valoarea ei duhovniceasca de nepretuit. 

Drd. Stelian Gombos.