Teofania este sărbătoarea „sfântă şi luminată a Ortodocşilor” (1). Această manifestare a lui Dumnezeu în Treime are loc cu prilejul unei întâmplări surprinzătoare, uimitoare, care este Botezul lui Hristos în Iordan de către Sfântul Ioan Botezătorul. Dacă Dumnezeiasca Treime se manifestă ca atare, în acel moment, este pentru că Una dintre persoanele dumnezeieşti primeşte să se coboare până în cele mai de jos. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu întrupat – Iisus Hristos – prime şte a fi botezat ca un păcătos, El care este singurul om fără de păcat. Acest aspect al sărbătorii aş vrea să-l abordez aici.
Mai întâi se cuvine să ne amintim în ce context se petrece acest eveniment. În vremea aleasă de către Tatăl, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, prin Duhul Sfânt: S-a făcut Om din iubire de oameni şi pentru a-i mântui de moartea cea veşnică, pentru a-i împăca cu Dumnezeu. Hristos S-a pregătit pentru misiunea Sa pământească timp de 30 de ani, în linişte şi neştiut de nimeni, a vorbit timp de 3 ani, descoperind oamenilor cugetele Tatălui, şi a mântuit lumea în 3 zile.Pregătirile sunt întotdeauna îndelungate iar împlinirile repezi. Suntem aici chiar la răspântia dintre două perioade ale vieţii pământeşti a lui Hristos: El iese din viaţa Sa ascunsă şi Îşi începe viaţa publică. În acest moment apare în Evanghelie cel pe care Tradiţia îl numeşte „Înaintemergătorul” şi pe care Biblia îl numeşte „Botezătorul”, Ioan prorocul, cel care fusese vestit cu opt veacuri mai devreme de către proorocul Isaia (în numeroase locuri, dar mai ales în capitolul 40), apoi de proorocul Maleahi în veacul al cincelea înainte de Hristos:Iată trimit dinaintea Ta un vestitor.
Ioan Botezătorul este un personaj extraordinar.A fost zămislit cu şase luni înaintea Domnului, în chip minunat, de către doi drepţi,vârstnici şi care nu puteau avea prunci, preotul Zaharia şi Elisabeta, verişoara Mariei, Maica Domnului, şi s-a născut deci cu şase luni mai devreme decât Hristos. La naşterea sa, tatăl său Zaharia a fost vindecat de muţenie (cu care îl lovise arhanghelul Gabriel pentru îndoiala lui), şi plin de Duhul Sfânt (Lc. 1, 67) a cântat minunata cântare proorocească numită în Apus „Benedictus” (3) (Lc. 1, 68-79), în care se spune: „….iar tu, pruncule, proroc al Celui Prea-Înalt te vei chema, căci vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui…” (4).
Ca şi Domnul, s-a pregătit de misiunea sa timp de aproape 30 de ani, în tăcere şi viaţă aspră. Apoi s-a retras în pustie îmbrăcat în piei de animale, pentru a arăta starea duhovnicească a omenirii căzute: pustiul absenţei lui Dumnezeu şi întoarcerea către o stare animalică. Şi în acest pustiu Duhul Sfânt i-a deschis gura şi a profeţit desluşit apropiata venire a lui Mesia. Esenţa acestei profeţii stă în acest cuvânt: „Pocăiţi-vă căci s-a arătat Împărăţia Cerurilor” (Mt. 3, 2), care va fi reluată aidoma de către Hristos când va începe să înveţe (Mt. 4, 17), pentru a arăta Evreilor că El este Cel care era vestit de către Ioan Botezătorul.
Ioan nu se mulţumeşte să vestească venirea lui Mesia, ci dă şi sfaturi duhovnice şti şi mai cu seamă botează (5): afundă oamenii în apele Iordanului. Acest botez este un botez al pocăinţei, profetic şi simbolic: după cum apa spală trupul, lacrimile de pocăinţă spală sufletul. Nu mântuieşte pe om de moartea veşnică. Dar Ioan adaugă: „Eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine… Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc…” (Mt. 3, 11). Iar mulţimile vin din toate părţile pentru a se boteza. Ioan este omul cel mai vestit din Iudeea.
Primul act public al lui Hristos este de a urca din Galileea în Iudeea pentru a primi botezul lui Ioan în Iordan. Ce lucru de necrezut, uimitor, tulburător! Deşi sunt veri după trup, nu e nicio legătură biologică între ei: doar una pur duhovnicească (6). Sfântul Duh a arătat pe Iisus lui Ioan spunându-i: Iată Mielul lui Dumnezeu (In. 1, 29); El este, rabbi Ieshouah din Nazaret, el este Mesia, cel pe care îl vesteşti. Ioan ştie deci că acest om care vine către el este Mesia. Dar este uimit că tocmai El îi cere botezul: s-ar putea spune chiar că e zdrobit. Este absolut de negândit pentru un drept: cum făptura căzută ar putea să boteze – şi deci să cureţe – pe Hristos Fiul lui Dumnezeu? El vorbeşte desluşit: „eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine!” (Mt. 3, 14). Hristos dă atunci acest răspuns uluitor care este o revelaţie te o l o g i c ă d e p r i m ă importanţă: „Lasă să fie acestea acum; că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Mt. 3, 15). Este un răspuns treimic: se cuvine Nouă, Tatăl, Duhul Sfânt şi cu Mine, să făptuim astfel; aceasta am hotărât Noi. Dreptatea despre care este vorba nu are nimic de-a face cu morala sau cu dreptul: este vorba de cugetele drepte ale lui Dumnezeu, care sunt temelia zidirii. Cât despre aşa, este vorba de un fel de a făptui: pentru a mântui omul respectându-i în acelaşi timp libertatea, Eu trebuie să Mă cobor, să merg până în adâncul prăpastiei prin firea Mea omenească; şi astfel voi putea să înşel pe Satana, cel care a înşelat pe Om în Grădina Raiului. Dacă Domnul spune acum, înseamnă că nu va fi mereu aşa. Într-adevăr, 40 de zile după Învierea Sa, va fi ridicat, cu firea Sa omenească îndumnezeită, mai presus de Ceruri: Cel care s-a coborât pe Sine întru cele mai de jos, întru cele mai de sus va fi înălţat.
Iar evenimentul care urmează adevereşte aceasta. Domnul este afundat în ape de Ioan şi de cum S-a ridicat, cerurile s-au deschis, adică lumea îngerească s-a dat deoparte pentru ca să se dezvăluie o taină dumnezeiască. Duhul Sfânt, degetul lui Dumnezeu (7), a arătat pe Iisus din Nazaret ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu, iar Tatăl, prin gura unui serafim (8), mărturiseşte iubirea Sa pentru Fiul Său. Pentru că Iisus a săvârşit această kenoză minunată, Sfântul Duh L-a arătat ca Mesia iar Tatăl a adeverit dinaintea făpturilor iubirea Sa pentru El.
Suntem dinaintea unei mari taine care reprezintă începutul mântuirii zidirii. În clipa în care Iisus este afundat în apele Iordanului, nu apa este cea care Îl curăţeşte, ci El curăţeşte apele. Însăşi prezenţa Sa, a Cuvântului întrupat, în apele pe care le curăţeşte, alungă din ele duhurile necurate care le murdăreau şi le spurcau de la căderea Omului (care a atras după ea căderea întregii zidiri, pentru că o poartă în el). Or apele reprezintă materia primordială a zidirii, lumea, cosmosul. Primind să Se coboare în ape (chip al Întrupării Sale, căci Fiul S-a coborât din Ceruri), Domnul curăţeşte şi izbăveşte lumea. Este primul act de mântuire.
Cel de-al doilea va avea loc cu trei ani mai târziu, de Paşte: Domnul va mântui pe Om de moartea cea veşnică, prin moartea şi învierea Sa. Este o analogie profundă între cele două momente: pe unele din icoanele Teofaniei, se vede că apele sunt foarte întunecate, aproape negre, semănând cu Iadul din icoana Învierii. Cosmosul este în sfârşit eliberat de stăpânirea demonilor (9). Aceasta va face cu putinţă botezul creştin: în această apă curăţită, Se va coborî Duhul Sfânt (10). Iar omul afundat în această apă sfântă va fi afundat şi în Duhul Sfânt. Este botezul în Duh: noua naştere din apă şi din Duh.
Această eliberare a Cosmosului, primul act mântuitor de la căderea Omului, este şi vestirea sfârşitului magiei. Oamenii care s-au despărţit de Dumnezeu, dar care păstraseră o nostalgie a divinului, s-au găsit dinaintea forţelor de sub Cer şi au elaborat ritualuri magice, după un procedeu analogic (cele văzute fiind un reflex al celor nevăzute, materia un reflex al duhului), pentru a se apăra de demoni sau pentru a le folosi puterea. Din momentul în care cosmosul îşi regăseşte libertatea şi curăţia, magia devine inutilă, deoarece demonii nu mai au putere asupra lui. Este un eveniment duhovnicesc de căpătâi, la scara destinului omenesc.
Pr. Noël TANAZACQ (Paris)
Note:
1. Anafora Binecuvântării apelor, a Sf. Sofronie al Ierusalimului (secolul al VII-lea), care este unul dintre „monumentele” ritului bizantin, o lecţie de teologie şi o splendoare liturgică.
2. Sf. Luca: 3, 21-22, verset care în mod curios nu este citit la liturghia de la priveghere (lectura se opreşte la versetul 18).
3. „Benedictus” sau Cântarea lui Zaharia nu se cântă niciodată în ritul bizantin, dar este una dintre comorile ritului Galilor, numită „proorocia” de către Sf. Gherman al Parisului în vestitele sale scrisori care descriu tipicul ritului Galilor (secolul al VI-lea).
4. Mal. 3, 1, citat la Mc. 1, 2.
5. Din grecescul baptizein = a afunda în apă, a scufunda. Se folosea şi pentru o corabie care se scufunda.
6. După învăţătura şi purtarea lui Hristos, care relativizează întotdeauna legăturile biologice, pentru a ni le arăta pe cele duhovniceşti.
7. Aşa îl numeşte Hristos la Lc. 11, 20.
8. Tatăl nu poate fi cunoscut, nici văzut şi nici auzit. Glasul Tatălui este Fiul, Cuvântul Său. Dar Fiul nu putea să mărturisească pentru Sine, după propria Sa învăţătură despre mărturie, iar Duhul se manifesta deja în chip de porumbel. Ca urmare revelaţia se face prin gura unui serafim, probabil mai-marele oştilor cereşti. În niciun alt loc în Evanghelie, în acel moment, nu se spune că este glasul Tatălui.
Pe de o parte este „un glas care s-a auzit” iar pe de altă parte un mesaj al cărui conţinut arată că nu poate veni decât de la Tatăl („Fiul Meu”).
9. Demonii nu s-au ferit de acest om „de rând” care a venit, ca orişicine, să se boteze de către Ioan. Au fost înşelaţi de Hristos. Dar de acum, vor fi cu băgare de seamă. Imediat după aceea, Duhul Sfânt Îl va duce pe Iisus în pustie. Şi acolo, Satana va ataca. Pentru că voia să ştie o dată pentru totdeauna: cine era cu adevărat acest om Iisus?
10. Acesta este chiar ritul binecuvântării apelor botezului, în Răsărit ca şi în Apus: mai întâi se purifică apele prin lepădări, apoi este rugat Tatăl să trimită Duhul Sfânt pentru a le sfinţi.
Sursa: apostolia.eu
.Pe aceeaşi temă
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.