Lupta cu duhurile necurate

Lupta cu duhurile necurate Mareste imaginea.

Cuvântul lui Dumnezeu este infinit de profund. Orice analiză omenească a acestuia, chiar fără a depăşi limitele de înţelegere ale Sfintei Biserici Ortodoxe, de fiecare dată capătă atât nuanţe noi de înţelegere, cât şi sensurile nedescoperite anterior ale unui conţinut etern şi imuabil.

Este bine cunoscută şi se aplică pe larg pilda Mântuitorului despre duhul necurat care a ieşit din om.

„Când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o găsește golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, se sălășluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean“ (Mt. 12, 43-45).

Completarea făcută de Domnul Iisus, Hristos: „Aşa va fi şi cu acest neam viclean“ -ne arata cu claritate că pilda descoperă în primul rând soarta social-politică a acestui „neam viclean şi desfrânat” care „caută semne“, fiindcă această pildă este interpretata de Mântuitorul, făcând aluzie la acest „neam”.

De regulă, nevoitorii se opresc la o exegeză ascetică a pildei, un lucru pe deplin înţeles, din moment ce pilda este edificatoare, importantă şi mântuitoare. Dar oare toate sensurile ei au fost epuizate?

In concepţia ascetică, duhurile necurate adesea sunt legate de diverse patimi. Astfel, duhul necurat care a ieşit din om - reprezintă în acelaşi timp o patimă biruită. Sensul ulterior mi se pare evident. Atunci când sufletul, după alungarea patimii, nu este capabil să se umple cu un conţinut sfânt şi pozitiv - duhurile necurate îl umplu cu o stare pătimaşă mult mai abundentă şi mai persistentă, care activează într-un regim mult mai intensiv: cele şapte duhuri necurate.

Dar de ce tocmai şapte? Oare este o cifră aleatorie?

Dar dacă nu este aşa? Dacă nu este aşa, adică dacă cifra „şapte” nu are doar un sens simbolic care desemnează deplinătatea, ci şi un conţinut pe deplin real, atunci concluzionăm că cele şapte patimi pe care duhurile necurate le trezesc în om sunt permanente, sunt mereu aceleaşi (bineînţeles că mă refer doar la situaţiile când patimi active, pe deplin concretizate, ca de exemplu, beţia şi desfrânarea, sunt izgonite din suflet, dar omul nu se îngrijește să pună început bun).

Observaţiile făcute pe marginea situaţiilor de acest fel, iar o persoană atentă va avea întotdeauna astfel de situaţii la îndemână, precum şi logica vieţii duhovniceşti și morale a omului demonstrează similitudinea lucrării păcatului în asemenea cazuri.

Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos? Pentru început, să-şi pună mintea de strajă inimii, ca aceasta să identifice cel puţin gândurile păcătoase cele mai grosiere şi, ca un paznic nu prea îndemânatic, să-şi dea silinţa să nu le omită pe cele cu certitudine periculoase. Dar dacă nu face acest lucru? Să urmărim ce s-ar putea produce…

Aşadar, păcatul a fost biruit! Ura! Să presupunem că predispoziţia spre beţie a fost alungată din inima mea şi eu sărbătoresc. Dar din păcate, nu pentru mult timp. Nu am reuşit încă să-i fac loc Duhului Sfânt în inima mea curăţită. Un lucru uşor de înţeles! Am depus atât de mult efort, cu atâta insistenţă şi umilinţă am cerut ajutorul lui Dumnezeu; atât de mult au încercat să mă ajute apropiaţii mei prin diverse căi, dar mai întâi de toate prin rugăciune. Acum mă odihnesc în pace şi seninătate sufletească. Dar, pe neaşteptate, duhul beţiei, „umblând prin locuri fără de apă, căutând odihnă şi negăsind-o“, se întoarce la mine şi, văzând cămara sufletului meu pustie, se duce după cei şapte tovarăşi ai lui care îl vor ajuta cu siguranţă – el ştie aceasta din experienţă – să se sălăşluiască din nou în acest suflet curat, seducător şi atât de râvnit. Lucrurile se simplifică prin faptul că, aşa cum a observat el, nu există vreun paznic.

In primul rând, el se duce la duhul mândriei care, în funcţie de caracterul şi predispoziţiile „pacientului” purificat, i se descoperă într-una dintre cele trei feţe ale sale: mulţumirea de sine („cât sunt de puternic că am reuşit singur să-mi înving păcatul“), încrederea exagerată în sine („se pare că nu este chiar atât de greu; dispun de suficientă forţă încât să fac faţă acestui păcat“), îngâmfarea („în general, această mizerie nu va mai îndrăzni să se apropie de mine, ştiind că sunt un luptător experimentat şi învingătorul ei“). Profitând de lipsa mea de experienţă în materie de viaţă duhovnicească, acest duh necurat pătrunde şi se înrădăcinează în bietul meu suflet, ispitindu-mă prin intermediul celor trei feţe ale sale, în orice combinaţie şi în orice ordine a lor.

Şi iată că duhul mândriei nu doar că s-a înrădăcinat în sufletul meu; el mai deschide uşa şi pentru prietenul său: duhul lenei. „Într-adevăr, care este problema? Totul este minunat şi pentru totdeauna: duhul beţiei nu se mai întoarce, nici nu constat vreo lucrare a altor duhuri ale întunericului în ceea ce mă priveşte (în timp ce duhul mulţumirii de sine, al încrederii exagerate în sine şi al îngâmfării s-a strecurat alintător şi pe neobservate) – pot să mă mai destind. Mai înainte, în viaţa mea au existat multe păcate, dar şi multe lupte crâncene. Am obosit de aceste tensiuni: conştiinţa îmi este împăcată, ce ar mai trebui să fac acum? Să-mi continui nevoinţa? Nu-i nici o grabă, nevoinţa ar mai putea să aştepte. Iar acum vreau doar odihnă, odihnă şi iarăşi odihnă… “Merit cu siguranţă să mă odihnesc după luptele mele continue”. Iar duhul lenei se instalează lent, dar cu putere.

Şi iată că eu, „un titan al virtuţilor“, am fost doborât şi m-am împotmolit în mrejele duhului lenei, a lipsei de dorinţă de a mai trăi în tensiune permanentă. Iar acest stăpânitor îi cedează un locuşor şi următorului său prieten, care urmează să consolideze succesele anterioare. Conştiinţa îmi mai chiţăie din când în când câte un semnal că, totuşi, ar fi cazul să mă mobilizez şi să fac ceva, dar lenea nu permite să se instaleze singurul duh bun indispensabil lucrării lăuntrice, în timp ce lasă cu uşurinţă să intre vicleanul şi necuratul duh al lucrării formale. Orice lucrare exterioară are, de obicei, capacitatea de a mulţumi sufletul. Acest lucru este întotdeauna periculos, dar cu atât mai mult în situaţia când caracterul formal, lipsit de viaţă, [al nevoinţei] (sau din contra, o nevoinţă prea sensibilă, prea senzorială) tinde să pună stăpânire pe o lucrare mult mai lăuntrică – rugăciunea – şi să o modifice după chipul şi asemănarea sa. Cel de-al treilea duh necurat care s-a strecurat cu răutate fie anulează rugăciunea cu totul, fie o face neputincioasă. Astfel m-am lipsit de una dintre cele mai importante arme.

Simţământul mulţumirii, atât de intrinsec lucrării formale, risipeşte ultimele rămăşiţe ale pocăinţei (dacă aceasta a mai rămas în sufletul meu), însă îl întronează şi pe cel de-al patrulea duh necurat, care îşi face apariţia solemn şi somptuos – duhul împietririi inimii, al lipsei de dorinţă de a mă mai pocăi. El soseşte neînfricat, însoţit de ajutoarele sale: autojustificarea şi neatenţia faţă de sine. Greşelile zilnice numeroase, văzând posibilitatea de a trece cu uşurinţă, îmi pătrund în suflet şi, rămânând nespovedite, declanşează efectele lor de coroziune. Pentru păcatele mai mari, încep să găsesc imediat justificări. Aşa se derulează cu amploare procesul de anihilare a vinei pentru păcatele făcute. Chiar venind la biserică la spovedanie (mai ales la cea comună*), de fapt rămâneam nepocăit. Astfel m-am privat şi de o altă armă importantă.

Lipsa pocăinţei poate prin ea însăşi să atragă „din locurile fără de apă” oricare alte duhuri necurate; iar ele, fiind foarte experimentate, ştiu cum să acţioneze şi unde ar putea să dea lovitura cea mai puternică. Această lovitură este dată de următorul duh necurat – duhul nerecunoştinţei. Este firesc ca acesta să-şi ocupe habitatul acolo unde s-au stabilit deja mulţumirea de sine, lenea, lipsa rugăciunii şi lipsa pocăinţei. Acest duh este foarte viclean, mincinos şi duşmănos. Cel peste care pune stăpânire ajunge, într-o măsură considerabilă, străin de lucrarea Sfântului Duh şi nu mai percepe inspiraţiile Lui. Acest duh necurat a intrat în mine şi eu mă îndrept spre prăpastie. Eu, cel nerecunoscător, nu mai sunt capabil să văd ceva bun, nici în lucrările lui Dumnezeu, nici în cele ale oamenilor care încearcă din compasiune să-mi sară în ajutor, ci pe toate mi le atribui mie însumi.

Atunci, ca urmare a nerecunoştinţei, se îndreptă spre mine în ritm galopant cel de-al şaselea duh necurat. El aduce cu sine indiferenţa faţă de toţi oamenii. El mai aduce şi izolarea. Apoi, ies din starea de indiferenţă faţă de oameni, însă aceasta se întâmplă din cauza supărărilor pe care ei mi le provoacă (supărări aparente, bineînţeles, dar care pentru mine sunt reale). Furia şi nemulţumirea pun stăpânire pe mine. In tot acest răstimp eu însumi, orbit şi indiferent, semăn suferinţă la dreapta şi la stânga, dar, nevăzând oamenii, nu sesizez nici suferinţele provocate lor. In jurul meu, cum ar fi şi firesc, se închide cercul singurătăţii. Ajung să am o atitudine dis-tructivă, mai ales faţă de cei care încearcă să mă salveze. Acest duh necurat a lucrat din belşug. In jurul meu sunt doar ruine: ruinele sufletului meu, ruinele relaţiilor mele anterioare bune.

Pe lângă toate acestea, din pricina obişnuinţei care s-a înrădăcinat, îi consider vinovaţi pentru toate necazurile mele pe cei care sunt sau au fost în preajma mea. Văd în propria persoană doar lucruri bune, în timp ce întunericul pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul meu, iar din cauza lui creşte şi confuzia. Şi cel mai teribil este faptul că nu ştiu cum să mă eliberez de toate acestea. Iar atunci se strecoară şi se răspândeşte prin tot sufletul meu cel de-al şaptelea, cel mai înfricoşător duh necurat – duhul deznădejdii. S-ar putea scrie o lucrarea întreagă despre acţiunea lui, dar aceasta ar fi o lucrare foarte tristă. De aceea, este mai bine să pun punctul aici.
Cu atât mai mult, acum este momentul oportun să încep a bea. Cele şapte duhuri necurate au făcut totul pentru ca un duh simplu şi uşor de detectat, cum ar fi, de exemplu, cel al beţiei – să poată trăi netulburat în cămara pustiită şi dărâmată a sufletului meu.

Bineînţeles că aceasta este o reprezentare schematică şi, din mila lui Dumnezeu, această schemă nu ajunge în realitate întotdeauna la limita distrugerii totale. In general, viaţa ne prezintă diverse variante de evoluţie a unor scheme, astfel încât nu ne mai rămâne decât să suspinăm, şi ajungem să suspinăm destul de des. Totuşi, pe lângă analiza acestor scheme, mai rămâne o problemă ascetică: cum să rezistăm [atacurilor] acestor duhuri necurate? Cu toate acestea, o experienţă morală şi psihologică a analizei unui asemenea mecanism al patimilor se poate dovedi util pentru cei care, fiind nedumeriţi şi neîntelegând nimic, sunt puşi în faţa realităţii evoluţiei patimilor în sufletul „golit, măturat şi împodobit” al omului.

Să ne dea Dumnezeu tuturor duhul prudenţei, al atenţiei şi al înţelegerii.

Arhim. Ioan Krestiankin,

Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Unui fiu duhovnicesc necunoscut"

 

22 Octombrie 2016

Vizualizari: 2460

Voteaza:

Lupta cu duhurile necurate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE