Gândul revine la Saul din Tars. Ştiu, ne-am mai întâlnit cu el, în alt capitol, dar acum am mai putea adăuga ceva. Saul era criminal. Asistase la moartea arhidiaconului Ştefan fără să ridice un deget întru apărarea prigonitului martir. Că simpla rostire a numelui lui Saul producea groază creştinilor nu este poveste. Prigoana „dezlănţuită de Saul în Ierusalim s-a soldat, aşadar, nu numai cu pribegi, cu creştini torturaţi în subteranele sinagogilor şi cu căzuţi de la dreapta credinţă; ea şi-a avut victimele ei, martirii ei”291. Deci Saul ucidea şi permitea uciderea. Şi totuşi, de ce? De unde atâta ferocitate? De unde atâta violenţă pentru un iudeu cult, obligatoriu fundamentalist? Totuşi, cu permisiunea dumneavoastră, vă mărturisesc faptul că Saul are un mare avantaj; are memorie bună, tipic elevilor şcolilor rabinice în care puterea de înregistrare şi de reproducere cât mai fidelă a informaţiilor acumulate de la maestru constituia un adevărat elogiu de care se putea împărtăşi chiar el, Saul din Tars, ucenicul lui Gămăliei. Vă aduceţi aminte despre tânărul învăţător de lege care voia şi el o viaţa veşnică? Memorase poruncile, dar numai ca procedeu cognitiv, ceea ce nu-i garanta nicidecum în avans o inimă bună.

Iar Hristos exact asta cere: vinde tot ce ai, înstrăinează-te de bunurile lumii, ca să ieşi de sub imperiul poftei de a le acumula haotic. Dar spuneam că Hristos Se adresa inimilor, nu raţiunilor contabiliceşti ale celor care trag cu ochiul la un cât de mărunt avantaj din oferta propusă de Hristos. Jankelevitch se întreabă pătrunzător: „dacă Avraam ar fi contat pe intervenţia îngerului şi pe miraculoasa surpriză a berbecului si dacă ar fi făcut un calcul interesat, ce nume ar trebui să dăm acestei comedii a sacrificiului?”292.

Dar reîntorşi la problematica noastră, să fie Saul tânărul învăţător de lege descris de evanghelie, ce pleacă trist la auzul propunerii înstrăinării averii sale, pentru statutul desăvârşitului? Chiar dacă nu, de dragul acestui paralelism, am putea s-o bănuim ca posibilă. Insă surpriză! Aceeaşi memorie antrenată înregistrează cu fidelitate involuntară atrocităţile comise de el ulterior, ce îi vor servi misionarului Pavel ca manual în lupta cu încreştinarea neamurilor. Memoria devine o cutie neagră în care sunt pur şi simplu înregistrate nu doar informaţiile acumulate de la maestru, cât şi toate gândurile sale faţă de sine, faţă de alţii, chiar şi gândurile sau stările vlăstarelor creştine faţă de el în momentele morţii.

M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva fundamentalismul său inconştient, în care de altfel crescuse, îl si salvează bunăoară. In ce sens? Crimele sale nu au fost săvârşite doar dintr-o cruzime păgână, asemeni personajelor dostoievskiene, ci şi dintr-o convingere dogmatică, legalistă, formală, lipsită de puterea înţelegerii vieţuirii cu celălalt, de alt neam, de care era capabil, dar nu şi conştient şi pe care o sacrificase de dragul legii părinteşti, care nu putea produce bunătate instant. Revenind, creştinii nu doar trebuiau să moară, ci trebuiau să moară pentru că erau creştini! Departe de noi să întocmim portretul robot al lui Saul din Tars. Acesta producea monstruozităţi şi de dragul unei faime pe care şi-o croise în Ierusalim şi pe care era obligat întrucâtva s-o hrănească mai departe cu trupurile sfârtecate ale creştinilor. Faima îi producea sigur o mulţumire de sine, o semeţie de sine, dar totuşi existau suficiente elemente care, chiar sub scutul instituţional, îl făceau să se întrebe cum de aceşti neobrăzaţi creştini mor cu chipul luminat, fără să le pese de personalitatea lui într-o creştere alarmantă, atestată de mulţimea de martiri care murea pe buze cu Hristos! Cum putea un mort ca Hristos să aibă un rating nimicitor în faţa unui viu devastator?! Dar ceea ce era şi mai devastator era faptul că mare parte din creştinii chinuiţi de el mărturiseau în agonia lor faptul că ei sunt prelungirea lui Hristos înviat, nu doar răstignit. Astfel că învierea Lui îl deranja. Nu cumva creştinii nimiciţi constituiau însăşi refularea învierii lui FIristos? Nu cumva morţii produşi erau dovezi vii ale morţii lui Hristos, în mintea lui Saul? Şi totuşi o mulţumire era în el, ca simţ al datoriei împlinite, dar totodată o frică sporea direct proporţional cu acest sentiment. Unde mai punem şi o anume bucurie sadică ce se delecta în momentele de chin ale prigoniţilor!

Dacă, într-adevăr, cadavrele aveau dreptate? Şi totuşi, nu! Frica trebuia stăvilită oarecum, anesteziată chiar, printr-o serie de alte atentate. Cum tutungiul crede că prin ţigară se calmează, şi băutorul prin pahar se redresează, aşa şi Saul din Tars crede că această teamă ontologică se astâmpără tocmai printr-o nouă ieşire la rampă, cum ar fi Damascul. Mai mult, gata cu creştinii stârpiţi! S-a trecut într-o nouă etapă în care Damascul puternic creştinat trebuie distrus, iar edificiile creştine trebuie puse la pământ, poate-poate învăţătorul este întrerupt şi scos din viaţa creştinilor! Şi dacă Hristos şi ucenicii Săi sunt una? Dacă aceştia formează trupul Bisericii, iar Hristos este capul trupului? Dacă, intr-adevăr, această „împreunare mistică dintre Hristos şi mădularele Bisericii Sale”293 există? Această ipoteză zvâcnea în pieptul lui Saul în drum spre Damasc. Răfuiala cu Biserica era un atentat împotriva învierii lui Hristos! De unde asemenea gând? Cum o fi apărut? De ce este insistent? Poate strategia era greşită şi pornise oarecum invers. Aşa că o altă ţintă fusese identificată grabnic: Domnul însuşi, şi nu creştinul de rând! Acum gândiţi-vă un pic! Nimic din fişa postului nu-l incrimina. Ba dimpotrivă, era lăudat pentru munca prestată. Dar totuşi cum putea omul cu conştiinţa datoriei împlinite să aibă astfel de gânduri ce parcă se pregăteau să-l mustre în secret? Dar se zice că Domnul zideşte uşor şi dărâmă greu. Domnul nu vrea moartea păcătosului, motiv pentru care l-ar fi spulberat într-o clipită, ci întoarcerea lui la calea cea bună. Dar pentru asta este nevoie de o ţâşnire a Celui ce este luat la ţintă.

Mai mult, Domnul produce un dialog chiar cu prigonitorul, exact în termenii de care se temea, convertindu-i calităţile mnezice exersate în ucenicia iudaică într-un retroper- spectivism salvator: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti (Faptele Apostolilor IX, 4). O voce din cer, de pe alt tărâm sau din propriul adânc, Dumnezeu ştie, ce începuse firav în labirintul lui Saul arăta exact faptul că El este prigonit în fiecare creştin maltratat. Dar „Saul nu-L cunoştea pe Domnul, nu ştia să-L fi târât în temnită si să-L fi maltratat”294, dar totuşi „Saul a trebuit să-şi dea seama barem la această răscruce a vieţii sale că toate loviturile care au căzut peste trupurile prigoniţilor din Ierusalim şi din cetăţile cele dinafară au nimerit în coasta străpunsă a Dumnezeu-Omului, pentru că Hristos şi aleşii Lui sunt una”295. Ghilotina căzuse peste eul vechi, iar omul cel nou pâlpâia sub crusta instinctelor primare, brutale. Fulgerul intrase adânc în carnea sa, ca într-un stejar lovit de fulger şi de acolo avea să fie resimţit tot restul vieţii, ca o cicatrice a trecutului său. Un alt tip de afectivitate dezvolta Saul în drum spre Damasc, iar vechile pasiuni erau sublimate într-o sensibilitate nemaiîntâlnită. Era pe cale, spre drumul către casă, către o pocăinţă sinceră, care nu doar arăta păcatul săvârşit, cât trecutul falsificat. Frica ancestrală împotriva căreia lupta prin violenţa împotriva creştinilor se prelingea atinsă de har într-un vas ales ca o licoare ce înainta prin toate cotloanele fiinţei sale, dăruind un aer nou, un nou început cu un Dumnezeu Care nu Se răzbună, ci Care încearcă o pace prin dialog, Care nu vrea explicaţii umilitoare, ci însăşi posibilitatea de recuperare a călăului prigonit acum de conştiinţă. Convertirea începe pe drumul Damascului. In tunet şi glas, în voce şi lumină, Saul îşi surprinde păcatul întins cât pentru o epocă în propriul trecut. Şi totuşi, o speranţă tot mai este! Dacă Hristos a murit şi a înviat în cei pe care i-a maltratat, pesemne că aceia n-au fost omorâţi definitiv.

Dacă Hristos i S-a arătat, aceasta este o dovadă în plus a unei vieţi veşnice pe care trebuia să o cucerească. Acesta este elanul în noua sa misiune. Tot ce a acumulat în viaţă este pus la picioarele lui Hristos şi sublimat de puterea harului sfmţitor. Această „sevă evanghelică” irigă inima, dar şi ultimele celule în care era dosită o ură provenită din cultura în care fusese educat Saul din Tars. Acel gând anticipativ ce se strecurase cândva pe furiş în mintea lui prindea culoare, prindea chip, devenea din ce în ce mai consistent. Hristos nu era doar un martor la faptele sale, ci pare-se că era un fel de victimă colaterală din prigonirea creştinilor. Dar ce se adăuga la acest catharsis din plină stradă era familiaritatea în care duşmanul său de-o viaţă, Hristos, îl strigă pe nume, ca pe Zaheu, scoţându-i la suprafaţa conştiinţei miezul unei îndatoriri, dublate de un regret pe măsură. Acea lumină orbitoare era cea mai pură rază din adâncurile sale. Acea rază de lumină, ruptă din cer, lumina dedesubtul gândurilor sale, iar forţele rele din ele erau în plin război civil.

Răul făcut este destăinuit de martorul Hristos, iar Saul nu mai are altceva de făcut decât să-l recunoască. Convertitul Saul avea înăuntrul său un amalgam de stări, dar acest pluralism de gânduri şi sentimente din ce în ce mai subite îl determinau pe tăcute să facă ceva pe măsura trecutului său distorsionat, parcă importat, parcă venit din afară, nu din el. Era clar! Hristos nu era mort, deci, prin corespondenţă imediată, nici martirii prigoniţi de el. Dar şansa pe care o avea era unică. Singurul mod posibil de a se revanşa faţă de cei prigoniţi, singurul mod de a restabili trecutul ce îl devasta era propria înviere, ce trebuia să se petreacă în timpul acestei vieţi, nu mai târziu. Ura pură fusese atinsă de această graţie şi iată-l acum într-un viraj de o sută optzeci de grade pe calea iubirii! Prigonitorul devenea sublimul Pavel, inocentul Pavel! Regretul trecutului îi proiecta un orizont, o datorie interminabilă de altă natură decât datoria practicată ca funcţionar. Capitulase în lupta cu Hristos şi devenea astfel primul şomer în faţa păcatului. Saul nu mai vrea să ucidă! Galileeanul producea biruinţe în spaţiul propriei conştiinţe, acolo unde se resetau convingeri, gânduri, fapte, afectivitate, dezechilibre.

Trecutul retinut de memoria-i încă bună îl îndemna la soluţii recuperatorii drastice şi imediate, deblocându-i accesul la un alt viitor. Din acel trecut îşi alimenta sentimentul căinţei. Era ciudat faptul că trecutul reprobabil îl stimula în direcţie contrară aceluia. Saul îşi recunoscuse goliciunea în faţa inevitabilei lumini. Mărturisirea pare inevitabilă: „Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi de aceea m-a miluit, ca să arate întru mine toată îndelunga răbdare a Lui” (I Timotei I, 15-16). Pentru că la început zice: „am fost prigonitor şi defăimător şi hulitor, dar am fost miluit, pentru că am lucrat cu neştiinţă, din necredinţă”296. Şi nu prin mărturisire se ridică o piatră de pe inimă? Iat-o împlinită în marele Pavel! Nu e puţin lucru că fericitul apostol, când a primit Duhul Sfânt la botez, cel dintâi s-a înnoit în sine, s-a învrednicit de darul descoperirilor şi s-a desfătat de lucrurile dumnezeieşti. Si a fost seara lui Saul si a fost dimineaţa lui Pavel. Ziua a opta.

Pr. Bogdan Taifas
Profunzimi şi suprafeţe, Editura Agnos

Cumpara cartea "Profunzimi şi suprafeţe"

Note:

291 Diac. Dr. GrigoreT. Marcu, Saul din Tars, Sibiu, 1939, p. 48.
292Vladimir Jankelevitch, Pur şi..., p. 228.
293 Diac. Dr. GrigoreT. Marcu, op. cit., p. 51.
294 Ibidem p. 51
295 Ibidem p.51
296 Sfantul Isaac Sirul, „Epistole”, în Filocalia voi. X..., p. 438.

 

 

• Sfintii Apostoli Petru si Pavel
  Publicat in : Sfintii Apostoli Petru si Pavel
• Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel
  Publicat in : Predici la sarbatori