Ce inseamna sa lucrezi fara dreapta socotinta

Ce inseamna sa lucrezi fara dreapta socotinta Mareste imaginea.

Este necesar să amintim câteva cuvinte despre eforturile trupeşti, cum sunt: munca fizică, îndeplinirea oricărei ascultări în mănăstire sau în biserică, postul, şederea la rugăciune, metaniile, privegherea şi alte nevoinţe exterioare. Fiecare creştin trebuie să-şi cerceteze amănunţit starea fizică şi duhovnicească, să facă acele exerciţii de luptă duhovnicească, care i se par necesare. Pentru folosirea corectă a reţetelor proprii fiecărui suflet, a mijloacelor lui de vindecare, e nevoie de un medic iscusit, care îşi ştie meseria, însă astfel de medici sunt puţini. In zilele noastre fiecare om îşi alege singur mijloacele de vindecare cunoscute lui şi le primeşte fără a le înţelege prea bine.

Astfel se procedează cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea, cu eforturile fizice, după principiul că cu cât mai intens le foloseşti, cu atât mai repede obţii reuşita lucrării.

Dar aceste fapte sunt bune numai atunci când se săvârşesc cu măsură, cu dispoziţie corectă, când cel care le foloseşte urmăreşte atent acţiunile produse de ele asupra inimii: se smereşte ea prin aceste eforturi, se înmoaie, devine supusă pentru lecţiile duhovniceşti sau, dimpotrivă, se aprinde cu atracţie pătimaşă, se umple de mulţumire de sine, îşi potoleşte setea vanităţii, se afişează cu mândrie în faţa lumii, se înfumurează şi se îndârjeşte cu aceste nevoinţe?

Indeosebi nevoinţele exterioare duc la o astfel de stare de preaînălţare în faţa altora: atâta timp cât ele sunt vizibile, nu putem să nu le sesizăm acţiunile, căci vanitatea iubeşte să ne „slăvească" pentru un astfel de eroism. De la nevoinţele greşite, necorespunzătoare cu scopul lor, cu smerenia inimii, se naşte iubirea de sine, egoismul.

Spune Sfântul Teofan: „Egoismul se trage de la nevoinţele exterioare fără atenţie la gânduri. [...] Cine săvârşeşte doar nevoinţe exterioare, iar la sine nu ia aminte, acela cade în egoism: pune câteva metanii, stă şi cugetă fantezist: ei bine, am lucrat acum. Vedeţi? L-am împrumutat pe Dumnezeu. Sau nu mănâncă pe săturate şi se gândeşte: tot aşa făceau şi sfinţii; adică măcar în ale mâncării sunt sfânt... şi altele asemenea. Sunt într-adevăr necesare nevoinţele exterioare, dar să te opreşti numai la ele este un dezastru!"

Inainte de toate „trebuie să te temi să faci ceva la vedere; monahii egipteni, când se făcea cunos cută vreo virtute de-a lor, n-o recunoşteau pe ea ca virtute, ci ca pe un păcat".

Ava Isidor Pelusiotul le spunea monahilor: „Nevoiţi-vă în post, fără să vă înălţaţi cu aceasta. Dacă însă vă mândriţi cu postul vostru, apoi mai bine ar fi pentru voi să mâncaţi carne: nu este atât de dăunător pentru monah consumul cărnii, cât sunt de dăunătoare mândria şi îngâmfarea."

„Fii râvnitor, dar în sufletul tău, spune Sfântul Ioan Scărarul, nicidecum arătând aceasta în exterior prin înfăţişare, prin vreun cuvânt oarecare sau semn. Râvnei ascunse urmează-i abia după ce ai încetat să-l defăimezi pe fratele tău. Dacă însă nu eşti reţinut, atunci aseamănă-te fraţilor tăi şi cu părerea de sine nu te deosebi de ei."

„Aşa cum faţă de toate lucrurile excepţionale se nutreşte vanitate şi când cele mai bune fapte ne aduc îngâmfare, atunci şi leacul mântuitor se face pentru noi otravă ucigătoare."

Ava Isaia spunea: „Dacă faci rugăciuni şi nevoinţe cu smerenie, ca unul nevrednic, atunci ele vor fi bineplăcute lui Dumnezeu. Dacă însă îţi vei aminti despre altul care doarme sau trândăveşte şi te vei înălţa cu inima, atunci este zadarnică lucrarea ta."

Ava Eufimie: „Dacă cineva dintre începători se străduie la vedere să-l întreacă pe fratele său în post şi în zdrobirea inimii, cade în cel mai rău păcat. Primul post este să fugi de samavolnicie şi de îndreptăţirea de sine, binele tău să nu-l faci cunoscut altora. Nu în aceasta constă înfrânarea - să te îngreţoşezi de mâncare ca mustrare pentru fratele tău. Mai bine, nerenunţând la puţina mâncare la masa de obşte, să-ţi păzeşti inima şi să lupţi tainic cu patimile ascunse. Chipul lucrării exterioare şi interioare este Vechiul Tes-tament; el nu face pe nimeni desăvârşit. Iar Sfânta Evanghelie este înfăţişarea atenţiei exterioare, adică a curăţiei inimii."

Un bătrân spunea: „Mulţi îşi chinuiau trupul cu nevoinţe, dar, făcând aceasta fără chibzuinţă, au plecat din viaţă fără vreun rod, fără vreo agonisire. Gura noastră s-a uscat de la post; ştim toată Scriptura pe de rost; cântările lui David într-atât le-am rostit, că parcă ar fi create de noi; dar nu avem ceea ce cere Dumnezeu de la noi: smerenie."

Sfântul Ioan Scărarul spune: „Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre, dacă n-am dobândit inimă îndurerată, atunci aceste nevoinţe sunt şi false, şi zadarnice."

Ce înseamnă să lucrezi iraţional? Răspunde Episcopul Ignatie: „Să lucrezi cu înfierbântare trupească, cu vanitate, cu lăudăroşenie, cu umilirea altor fraţi, care nu pot purta o astfel de lucrare. O astfel de lucrare, oricât de intensă ar fi ea, de lungă durată, de folositoare pentru mănăstire, nu este doar inutilă pentru suflet, ci şi dăunătoare, ca una care umple sufletul de părere de sine, nelăsându-i loc pentru nici o virtute."

Pentru ca lucrarea noastră să fie chibzuită Părinţii ne sfătuiesc să facem totul după puterile noastre, neurmând orbeşte vechilor Părinţi în nevoinţă, ci urmărind fondul nevoinţelor lor, destinaţia lor, principiul lor de acţiune, iar măsura să o adaptăm puterilor noastre.

„Dacă îţi vei supune trupul la fapte care depăşesc forţele lui, atunci îţi vei întuneca sufletul şi îi vei aduce tulburare, iar nu folos", a spus Sfântul Isaac Sirul.

Ava Evagrie a preluat ideea unui stareţ: „Orice nevoinţă trebuie să fie potrivită ca timp şi proporţională, în caz contrar, ea poate fi suportată doar pe timp scurt, iar orice lucrare ţinută puţin timp şi apoi abandonată este mai mult dăunătoare decât folositoare."

Descriind nevoinţele uimitoare ale Sfinţilor Părinţi doar în viaţa de obşte, Sfântul Ioan Scărarul conchide: „Să te uimeşti de eforturile acestor sfinţi este un lucru lăudabil; să-i invidiezi este mân tuitor, dar să doreşti să te faci brusc următor al vieţii lor este o lucrare iraţională şi imposibilă."

„Virtuţile noastre nu sunt cu totul curate, din pricina neputinţelor. Nu trebuie să ceri de la sufletul tău, de la inima ta mai mult decât pot da ele. Dacă veţi încerca să faceţi lucruri peste puteri, atunci ele nu vor avea succes; dacă însă veţi fi moderaţi, ele pot dăinui până la sfârşitul vostru; mulţumindu-vă cu ele, vă veţi desăvârşi până la moarte şi nu veţi muri de foame", scria Sfântul Ignatie.

Să amintim aici încă o îndrumare importantă despre nevoinţa interioară şi exterioară, expusă de Sfântul Ignatie în acea scrisoare unde tratează fondul acestei probleme: „Unii aşa sunt făcuţi de Creator, că trebuie să oprească cu post aspru şi cu alte nevoinţe acţiunea trupului şi a sângelui puternic, prin aceasta dând ocazia sufletului să acţioneze. Alţii nu sunt capabili de nevoinţe trupeşti: trebuie să elaboreze totul cu mintea, la ei sufletul se află într-o activitate neîncetată. Ei trebuie să apuce armele duhovniceşti. Dumnezeu Se arată în curăţia gândului, dacă a atins-o omul printr-o nevoinţa trupească sau sufletească. Nevoinţa sufletească poate şi singură, fără cea trupească, să săvârşească curăţirea; cea trupească însă, dacă nu va avea ajutorul celei sufleteşti, nu va aduce roade: satisfăcându-l pe om, nu-i permite să se smerească, ci, dimpotrivă, îl duce la o părere înaltă de sine ca nevoitor, deasupra celorlalţi oameni neputincioşi. Printre altele, nevoinţa trupească, săvârşită cu adevărată chibzuinţă duhovnicească, este necesară pentru toţi cei sănătoşi şi puternici. Să începem cu regula generală călugărească. O mare parte a lucrătorilor lui Hristos, după exerciţii îndelungate şi timp mult, încep să înţeleagă nevoinţa minţii, care trebuie să-l încununeze pe cel care se nevoieşte trupeşte; fără aceasta nevoitorul este ca un pom fără roade, doar cu frunze.

Mie şi ţie ne trebuie o altă cale [continuă Sfântul Ignatie, adresându-se călugărului căruia îi scrie; însuşi sfântul suferea de multe boli şi neputinţe trupeşti]: referitor la trup, trebuie să păstrăm echilibrul potrivit, să nu ne epuizăm puterile trupeşti, care sunt insuficiente pentru purtarea nevo-inţelor comune ale călugăriei. Toată atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre minte şi inimă, iar mintea şi inima trebuie să fie îndreptate după Evanghelie. Dacă însă vom epuiza puterile trupeşti după râvna sângelui faţă de nevoinţele trupeşti, atunci mintea va slăbi în lupta cu duhurile văzduhului, cu stăpânitorii întunericului veacului acesta de sub cer, cu puterile căzute, cu îngerii aruncaţi din cer. Mintea trebuie să lase de dragul neputinţei trupului multe arme puternice, necesare lui, şi să suporte o daună incomensurabilă..."

Un sfat foarte preţios: trebuie să ne pregătim prin eforturile trupeşti solul pentru semănatul lucrării minţii şi a inimii, şi înainte de toate să ne străduim să păstrăm echilibrul. Postul, privegherea, rugăciunea - toate trebuie să curgă echilibrat, cu măsură, calm, neabătându-se în vreo extremă. Atunci se creează posibilităţi propice pentru lucrarea lăuntrică, pentru atenţie şi pentru trezvie. în aceeaşi scrisoare mai găsim un sfat dat aceluiaşi călugăr: „în nevoinţa rugăciunii fii liber... Nu alerga după cantitatea rugăciunilor, ci după calitatea lor, adică ele să fie rostite cu atenţie şi cu frică de Dumnezeu... Printr-o viaţă exterioară moderată trebuie să păstrezi trupul în echilibru şi în sănătate, iar afirmarea de sine să se arate în respingerea tuturor gândurilor şi a senzaţiilor potrivnice Evangheliei. Nesocotirea echilibrului încalcă toată regula şi uniformitatea în îndeletnicirile necesare pentru nevoitor." Un astfel de sfat referitor la post găsim şi la Sfântul Teofan: „Nu vă înstrăinaţi de post. El este un lucru preaiubit. Doar câte puţin... în aşa fel ca după mâncare totul în suflet să rămână ca mai înainte, adică şi acea căldură a inimii, şi acea lumină a gândului. Aceasta este măsura." Cu asemenea măsură putem măsura şi alte fapte ale noastre.

Se vede că timpului nostru nu-i sunt date nevoinţele deosebite, exterioare; despre aceasta vorbesc mulţi dintre Părinţii mai noi ai Bisericii, dar şi la cei din vechime găsim prorociri asemănătoare despre creştinii cei din urmă, că aceia vor duce o viaţă foarte slabă, chiar şi monahii, dar se vor mântui prin purtarea cu răbdare a necazurilor şi a ispitelor. Desigur, şi acum se vor găsi o mulţime de oameni curajoşi, capabili de nevoinţe mari, însă vor lipsi cei capabili să se folosească de ele. Nevoinţele exterioare sunt înlocuite de cele lăuntrice, nu mai puţin dificile, iar cele lăuntrice se schimbă cu necazuri grele şi cu ispitiri, care îl înconjoară pe creştin din toate părţile. Starea adevăraţilor creştini va aminti tot mai mult de starea celor trei tineri evrei în cuptorul babilonian, care doar prin minune dumnezeiască n-au ars, cuprinşi de văpaia înfricoşătoare care vuia. Să păstrezi starea dreaptă, smerită, necârtitoare, de rugăciune lăuntrică, să fereşti inima de întinăciunea lumii demonizate, să nu trădezi Ortodoxia - iată o nevoinţa mare în timpul nostru! „Acum problema nu constă în aceea de a fi creştini ortodocşi buni sau răi, ci în aceea de a ne păstra credinţa. Mulţi nu o vor păstra..." -spune părintele Serafim Rose (+1982).

Un alt părinte contemporan cu noi, egumenul Nicon (+ 1963), spune: „Sfinţii nevoitori ne explică că în vremurile din urmă monahismul nu va mai exista sau va rămâne doar aspectul lui exterior, fără lucrare călugărească lăuntrică. Nu vor mai fi nevointe mari la cei care caută împărăţia lui Dumnezeu. Se vor mântui însă doar prin răbdarea necazurilor şi a bolilor. De ce nu vor fi nevointe? Pentru că nu va mai fi în oameni smerenie, iar fără smerenie nevoinţele vor aduce mai multă pagubă decât folos, putând chiar să-l piardă pe om, fiindcă ele provoacă părerea de sine la cei care se nevoiesc şi nasc înşelăciunea. Numai prin îndrumarea unor oameni duhovniceşti foarte experimentaţi ar putea fi admise astfel de nevoinţe, dar aceştia nu mai sunt de găsit. Conducător este însuşi Domnul, dar pot fi folosite şi cărţile de către cei ce le au şi le pot înţelege. Cum dar conduce Domnul? îngăduie prigoanele, supărările, bolile, bătrâneţea îndelungată şi neputinţele. Fără smerenie omul nu poate să primească oarecare daruri de la Dumnezeu. Iată de ce s-a prezis că în timpurile din urmă, când va birui mândria, oamenii se vor mântui doar prin răbdarea necazurilor şi a bolilor, iar nevoinţele vor fi luate de la ei."

După cum se vede, cei care caută într-adevăr mântuirea sufletului şi vor să se ferească de diferite tentaţii şi de înşelăciune trebuie să ducă o viaţă modestă, să facă totul cu precauţie, îndeosebi să se ferească de orice lucru remarcabil, să urască vanitatea, să-şi ascundă nevoinţele de oameni. Din nou ne întoarcem la timpurile unui creştinism tainic, ascuns, când trebuie să ne ascundem virtuţile nu din cauza prigoanei păgânilor, ci din cauza prigoanei din partea patimilor şi a minciunii - atât în exteriorul, cât şi în interiorul nostru.

După cele spuse este necesar să facem încă o precizare: mulţi, cunoscând puterile slabe, neputinţa de a purta nevoinţele exterioare, răcindu-se avântul iniţial al sufletului, bazat pe părere de sine, pot cădea în extrema de a abandona eforturile exterioare şi exerciţiile, care cer eforturi şi luptă asupra sinelui, tăierea voii proprii, lepădarea de sine. Unii, justificându-se cu neputinţa, fug de această luptă, spunând: „Noi suntem slabi, acum sunt alte timpuri; dacă vom începe să ne împovărăm, atunci vom cădea în înşelare." Sau: „De la noi nu se cere mult! Să nu facem păcate grele, iar restul - cum s-o putea" etc. Omul leneş, relaxat, samavolnic poate să se agate cu bucurie de asemenea afirmaţii, ca să-şi justifice cu ele lenea. Cu conştiinţa împăcată se dedau liniştii şi nepăsării, gândind că le este suficientă pentru mântuire vederea de sine „smerită". Dar chiar şi o astfel de smerenie poate fi falsă. Se smereşte cu adevărat de la neputinţa sa doar cel care nu se compătimeşte pe sine, care este exigent faţă de sine, care pri veghează, dar se loveşte de neputinţă şi îşi cunoaşte prin ea căderea. Unora ca aceştia le sunt adresate sfaturile Părinţilor de a menţine această râvnă a lor în limitele fireşti. Trândavului însă, care permanent caută linişte şi comoditate, justi-ficându-se cu neputinţa, îi vom aminti alte afirmaţii ale Părinţilor:

„Neîncetat priveghează asupra ta, ca să nu fii înşelat şi dus în rătăcire, ca să nu cazi în lene şi nepăsare, ca să nu fii respins în veacul viitor. Vai leneşilor! S-a apropiat sfârşitul lor şi nu are cine să le ajute, nu există pentru ei nădejde de mântuire!" (Sf. Antonie cel Mare)

„Urăşte toate cele lumeşti şi însăşi liniştea trupului, pentru că ele te fac duşman al lui Dumnezeu. Ca un ostaş care se luptă cu adversarul, tot aşa şi noi trebuie să ne luptăm cu trupul, neîngăduindu-i să se desfăteze şi să se relaxeze mai mult decât e nevoie." (Ava Isaia pustnicul)

„Nevoitorul trebuie să-şi susţină sănătatea şi puterile trupului într-atât, încât trupul să-şi păstreze capacitatea de a sluji lui Dumnezeu. Prea multă sănătate, cât şi prea multă slăbiciune trupească ne aduc într-o stare grea, stârnesc în noi mişcări animalice şi porniri de neînfrânat, răpindu-ne toată puterea de a simţi duhovniceşte. Cel care îşi uşurează trupul prin post moderat şi priveghere îi va putea oferi cea mai trainică sănătate şi îl va face capabil să primească în sine mişcările duhovniceşti, adică lucrarea Duhului Sfânt."

„Cine se ţine pe linia firească, acela lucrează necompătimindu-se pe sine, luâd aminte la sine, şi îşi aprinde în inimă sentimente religioase. Cum însă va începe să se retragă de la eforturi, din voia lui Dumnezeu, imediat după aceasta îi va urma rătăcirea gândurilor şi a inimii. Dacă nu se va opri, apoi va cădea în nepăsare şi în comoditate, în nesimţire şi în împrăştiere. Aceasta este paralizie sufletească sau adâncirea sufletului în moarte." (Sf. Teofan Zăvorâtul)

„Peste tot ne sunt necesare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sârguinţa şi multa înflăcărare a sufletului, gata să se ridice împotriva morţii înseşi, fiindcă altfel nu este posibil să primim împărăţia."

„Nu doar păcatul trupesc, ci şi orice îngăduinţă dată trupului în mâncare, în băutură, în somn, în linişte, sau suprimă mişcările duhovniceşti, sau micşorează puterea încordării lor." (Sf. Teofan Zăvorâtul)

„Compătimirea de sine merge împreună cu învoirea de sine şi în genere cu iubirea de sine şi este rădăcina tuturor slăbirilor, a scăpărilor, a indiferenţei şi a comodităţii. Aţi auzit oare expresia: păcatul care trăieşte în noi? Tocmai aceasta înseamnă compătimirea de sine cu suita care o însoţeşte. Dacă îi veţi face pe plac uneori, apoi întotdeauna, ca o paralizie, acesta va distruge orice bine agonisit prin eforturile care l-au precedat." (Sf. Teofan Zăvorâtul)

„Adevărul este că compătimirea de sine şi învoirea de sine nu îl duc pe om direct la o viaţă mai rea, ci îi fac toată viaţa fără roade. Cine suferă de ele, acela nu este nici cald, nici rece, nici una, nici cealaltă." (Sf. Teofan Zăvorâtul)

„Păcatul care trăieşte în noi, rădăcina şi sursa tuturor păcatelor, este şinele sau iubirea de sine. Fiicele lui sunt compătimirea de sine şi îngăduinţa de sine. Prin prima el te duce la a doua şi astfel te face să duci o viaţă opusă celei plăcute lui Dumnezeu. Nu gândi că acest mod de viaţă este evident păcătos! Nu! Această viaţă poate fi corectă, doar că se conduce singură. Compătimirea de sine şi îngăduinţa de sine admit o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, dar cu o condiţie obligatorie: ca ea să nu le tulbure liniştea. In acest fel, un om este şi evlavios, şi binefăcător, dar în acelaşi timp este încâlcit în îngăduinţa de sine. Unii ca aceştia vor auzi la judecată: Nu vă cunosc pe voi! [...] Hotărâm noi să facem un lucru sau altul, considerându-l necesar pentru mântuire şi plăeut lui Dumnezeu, dar apoi renunţăm la el, pentru că ne este milă de noiane este milă să ne micşorăm perioada somnului, ne este milă să renunţăm la o parte din mâncare, ne este milă să facem efort şi altele asemenea...

Compătimindu-ne pe noi, lăsăm la o parte faptele pe care le-am considerat necesare în lucrarea mântuirii. Prin urmare, trecem de la dorinţa de a bineplăcea lui Dumnezeu şi de la lucrarea mântuirii Ia îngăduinţa de sine, acţionăm contrar hotărârii iniţiale... Nădejdea de a moşteni împărăţia lui Dumnezeu şi traiul liniştit, în desfătare, sunt incompatibile. Sfinţii nevoitori spun peste tot că cel care vrea să meargă drept pe calea mântuirii, acela trebuie să fie gata de a se da pe sine la moarte, nu numai lipsurilor mărunte, ci chiar lipsirii de viaţă... Dacă însă te compătimeşti, atunci nu te-ai lepădat de sine, n-ai făcut nici un pas pe calea lui Hristos Domnul. Doar gândurile şi vorbele ţi-au fost despre aceasta, dar lucrarea n-a urmat lor." (Sf. Teofan Zăvorâtul)

„Inceputul întunecării minţii se vede înainte de toate în lenea faţă de slujirea lui Dumnezeu şi în lenevirea la rugăciune. Dacă sufletul nu cade de la aceasta, nu există o altă cale spre înşelarea sufletească; când însă se lipseşte de ajutorul lui Dumnezeu, cade uşor în mâinile potrivnicilor săi..." (Sf. Isaac Sirul)

„Feriţi-vă de vorbirea zadarnică, pentru că în ea este ascunsă moartea sigură, şi fără ea este imposibil să cazi în mâinile celor care încearcă se te robească. în ziua aceea Dumnezeu ne va judeca nu pentru necitirea psalmilor, nu pentru rugăciunea nefăcută la timp, ci pentru faptul că părăsind toate acestea oferim demonilor intrare în noi. Iar atunci când, găsindu-şi loc, ei intră şi închid uşile ochilor noştri, atunci stăpânesc chinuitor asupra noastră, ceea ce ne supune judecăţii lui Dumnezeu şi pedepsei cumplite..." (Sf. Isaac Sirul).

„Păzeşte-te să-ţi faci pe plac în cele mici, ca să nu ajungi să-ţi faci pe plac în cele mari şi să cazi. Chiar şi cea mai mică neatenţie, cum a spus cineva, te duce nu rareori la mari pericole. Şi în cele mici şi nesemnificative fii întotdeauna treaz iată înţelepciunea!" (Sf. Isaac Şirul)

„Trebuie să înveţi să învingi şi în lucrurile mici. Deprinzându-te să învingi dorinţele mici, le învingi şi pe cele mari. Cel care este învins de dorinţele mici va fi învins şi de cele mari. Este imposibil să învingi patimile dorinţei, patimile mâniei, fără să te înveţi să învingi toate dorinţele, lucru prin care se corectează stricăciunea voinţei." (Sf. Ignatie Briancianinov)

„Râvna bineplăcută lui Dumnezeu dă aripi urcuşului spre Dumnezeu. Fără ea, poţi strica toată lucrarea. Trebuie să faci totul spre slava lui Dumnezeu, în ciuda păcatului care trăieşte în tine; altfel, vei îndeplini aceasta doar din obişnuinţă, pentru că aşa se făcea din vechime şi aşa fac şi alţii...

Aşadar, este clar că fără râvnă creştinul este un creştin rău, veşted, slăbit, lipsit de viaţă, nici cald, nici rece, şi o astfel de viaţă nu este viaţă. Văzând aceasta, să ne străduim să ne arătăm adevăraţi ravnitori pentru fapte bune, ca să-I fim pe plac lui Dumnezeu." (Sf. Teofan Zăvorâtul)

Fiecare dintre noi, având în vedere tot ce s-a spus, trebuie să-şi găsească propria cale, propria măsură.

ARHIMANDRITUL LAZAR

Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre bolile tainice ale sufletului"

20 Septembrie 2016

Vizualizari: 2326

Voteaza:

Ce inseamna sa lucrezi fara dreapta socotinta 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE