Dragostea unuia catre altul

Dragostea unuia catre altul Mareste imaginea.

Cinstiţi şi iubiţi pe tot omul din toata inima, fără vreo urma de făţărnicie

Toţi oamenii sunt suflare şi făptură a lui Dumnezeu celui Unul. De la Dumnezeu vin şi la Dumnezeu se vor întoarce, ca la obârşia lor cea dintâi. „Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecclesiastul 12,7) Vom fi „părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume” (II Petru 1, 4). Ca unii care-şi au obârşia într-un singur om, se cuvine ca oamenii să trăiască având dragoste unul către altul, purtându-şi de grijă unii altora, fără a fi despărţiţi din pricina iubirii de sine, trufiei, răutăţii, zavistiei, zgârceniei şi a învrăjbirii, ca toţi să fie una (loan 17, 22).

Ia aminte la furnici cum trăiesc ele în bună tovărăşie, ori la albine, ori la un stol de porumbei, de stăncuţe, de ciori, de gâşte, de raţe, de lebede ori de vrăbii. Priveşte la o turmă de oi ori la o cireadă de vite, şi vei vedea cum petrec ele în bună înţelegere. Gândeşte-te la uriaşele bancuri în care se adună peştii din mări şi din râuri, cărora le place să umble în pâlcuri numeroase, cât de uniţi sunt între ei. Gândeşte-te cu câtă sârguinţă se apără, se ajută şi se iubesc între ei, şi te vei ruşina înaintea acestor necuvântătoare, tu, cel ce nu petreci în dragoste şi fugi de îndatorirea de a purta sarcina celuilalt, (cf. Galateni 6, 2)

Fii întru această lume una cu toţi, prin dragostea şi prin slujirea unuia către altul. Una cu tine vor fi şi toţi îngerii şi sfinţii, Dumnezeu însuşi, aici, pe pământ, şi cu atât mai vârtos dincolo, în veacul ce va să fie, când Dumnezeu va fi „toate întru toţi” (7 Corinteni 15, 28). Omule, fă în aşa fel încât să dobândeşti unirea! Fereşte-te pe cât îţi stă în putinţă de dezbinarea cea duhovnicească, care îşi are obârşia în iubirea de sine, trufie, zavistie, iubire de arginţi, îndoială ori puţină credinţă. „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (Ioan 17, 21) Dumnezeu este unire. Diavolul este dezbinare. Drept aceea, dezbinarea Bisericilor este isprava diavolului. Iar ereziile şi schismele sunt, de asemenea, isprăvi ale diavolului.

Dacă vei fi însufleţit de dragostea cea creştinească pentru aproapele, tot cerul te va iubi. De vei fi în acelaşi duh cu aproapele, te vei face părtaş al lui Dumnezeu şi al tuturor celor ce sălăşluiesc în ceruri. De vei fi milostiv cu aproapele, şi Dumnezeu îţi va fî milostiv, şi toţi îngerii, şi toţi sfinţii. De te vei ruga pentru alţii, tot cerul va mijloci pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru! Fii, dar, şi tu asemenea Lui!

Noi toţi, fie bogaţi ori săraci, oameni vestiţi sau neştiuţi, învăţaţi ori neînvăţaţi, cu toţii alcătuim un singur trup şi trebuie să ne iubim unii pe alţii. „Un trup suntem cei mulţi.” (7 Corinteni 10, 17) „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 15, 17), ne-a poruncit Domnul. Dacă inima ta nu face decât să se împotrivească în viaţă acestei porunci, în legăturile cu aproapele, din pricina iubirii de sine, a trufiei, a dispreţului, a răutăţii, a întristării, tulburării şi împietririi ori din pricina multelor patimi, răstigneşte-o şi priveşte-o cu dispreţ, căutând a nu-i mai face pe plac, ci taie-i voia, supunându-te întru totul voii lui Dumnezeu.

Să fim într-un duh cu Domnul - duhul sfinţeniei, al dragostei, al bunătăţii, al blândeţii, al îndelungii-răbdări şi al milostivirii. Cel ce nu are acest duh întru el, acela nu este al lui Dumnezeu. Drept aceea, toţi trebuie să fim numai dragoste, o singură dragoste, şi să ne ştim cu toţii una „Ca toţi să fie una.” (Ioan 17, 21) Amin. Ajută-ne, Doamne!

Priveşte în om miezul cel dumnezeiesc - sufletul cel zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - şi de dragul acestuia cinstiţi şi iubiţi pe tot omul din toată inima, fără vreo urmă de făţărnicie.

A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi, a-i împărtăşi bucuriile şi necazurile, a-l hrăni şi a-l îmbrăca la nevoie şi a respira - ca să spunem aşa - acelaşi aer cu el, toate acestea să le socoteşti tot atât de fireşti precum a mânca tu însuţi şi a te ocroti pe tine. Să nu cugeţi la ele ca la nişte virtuţi ori fapte ale dragostei către aproapele, ca nu cumva să te mândreşti cu ele. „Căci unul altuia suntem mădulare.” (Efeseni 4,25)

Se cade a avea înscrise pentru totdeauna în inimă cuvintele „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 31), iar inima să şi le ia drept călăuză atunci când îi întâmpină pe semeni, oriunde şi oricând, fîe că vin ei la noi ori mergem noi la ei, oricare ar fi lucrarea pe care o avem de săvârşit pentru ei, orice ar trebui să le dăm şi orice am avea de vorbit cu ei. Păstrează, dar, pururea în inima ta cuvintele „să iubeşti ca pe tine însuţi” şi poartă un război necontenit al minţii pentru apărarea acestor cuvinte vii ale Domnului nostru. Caută a-ţi iubi aproapele şi a-l face să te iubească fără de voie, iar pe viermele iubirii de sine şi al răutăţii, care se ascunde întru tine, îl tulbură şi-l chinuieşte, răstignindu-l şi biruindu-l „întru puterea tăriei Lui” {Efeseni 6,10), a Domnului nostru Iisus Hristos.

In legăturile pe care le vei avea cu oamenii să ai pururea în inima ta cuvântul dragoste şi să ţii seamă de el, grăindu-le tuturor cu dragoste şi cu inimă binevoitoare. Nu îngădui ca acest cuvânt să iasă vreodată din inima ta în legăturile cu cei de aproape ai tăi, căci te ajută mult ca inima să se statornicească întru dragoste. De bună seamă, nu se cade a purta în inimă numai această dragoste, de sine, ci dimpreună cu credinţa cea neclintită în Iisus Hristos Domnul.

Să nu uităm niciodată că omul este suflare a gurii lui Dumnezeu, chip al lui Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; că păcatele şi neputinţele omului se pot ivi, însă fiind venite din afară, sunt pete murdare pe care harul lesne le poate şterge: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-voi şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” (Psalmul 50, 8) Se cade a nu uita că „Dumnezeu aşa a iubit lumea - măcar că este stricată şi păcătoasă -, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16) Să iubim pe tot omul ca pe noi înşine, aşa cum şi Dumnezeu ne iubeşte.

Cu toate că suntem mari păcătoşi, ne iubim pe noi înşine. Să-l iubim, dar, şi pe aproapele nostru, chiar dacă este plin de păcate, căci nu se află om fără de păcat.

Privind chipurile celorlalţi, îmi văd propriul meu chip, căci toţi suntem ca unul, zidiţi de Dumnezeu din acelaşi om şi din acelaşi sânge, cu toţii după chipul lui Dumnezeu. Se cade, dar, a-l privi pe aproapele cu cuget curat, fără dorinţă de ispitire, vrăjmăşie, viclenie ori iubire de sine, ci cu dragoste curată şi dumnezeiască. Aşijderea, văzând în icoane chipurile sfinţilor, al Maicii Domnului, al Domnului nostru Iisus Hristos însuşi, Dumnezeu şi Om, mă văd întru ei pe mine însumi, căci şi ei sunt oameni, iar Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, a luat chipul meu, prin întrupare şi înomenire, învrednicind omenirea de o neasemuită cinstire, gonind miasma păcatului de la cei credincioşi, care s-au botezat în numele Său, şi înmiresmându-i cu sfinţenia Duhului Sfânt, Care sălăşluieşte întru ei prin credinţă, prin Botez şi prin împărtăşirea cu Dumnezeiescul Său Trup şi Sânge.

Drept aceea, să te vezi pe tine întru alţii, aşa încât şi alţii să se vadă întru tine, şi să-i iubeşti pe toţi ca pe tine însuţi. Să te vezi atât pe tine, cât şi întreaga omenire, în Hristos, în Preacurata Sa Maică şi în chipurile sfinţilor, facându-te casnic al lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi şi urmându-le întru sfinţenie, iar atunci se vor vedea şi ei întru tine, în măsura în care te vei asemăna cu Dumnezeu şi cu sfinţii prin fapte bune, şi te vor mărturisi ca pe un mădular al lor când te vei înfăţişa la Judecata cea de obşte, şi te vor lua la ei ca pe unul de-al lor.

Aproapele meu este o fiinţă asemenea mie, om ca şi mine, tot chip al lui Dumnezeu. Şi întrucât acesta este deopotrivă cu mine, trebuie să-l iubesc ca pe mine însumi. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” [Matei 22,39) Trebuie să-l socoteşti carne din carnea ta şi sânge din sângele tău şi să-i vorbeşti cu dragoste, cu blândeţe şi cu gingăşie, iertându-i greşelile, aşa cum ai voi să ţi le ierte şi el pe ale tale şi precum şi tu aştepţi de la alţii iertare şi înţelegere pentru neputinţele tale. Adică ori să le treci cu vederea ca şi cum nici n-ar fi, ori să i le vădeşti cu blândeţe, cu gingăşie şi cu bunătate.

Să nu uiţi niciodată că aproapele tău, oricare ar fi acel creştin, este mădular al lui Hristos, fie el şi unul bolnav. Şi întrucât nici tu nu eşti sănătos, să-i arăţi întotdeauna dragoste şi cinstire, să-i vorbeşti din inimă şi să-l ospătezi, fără a cruţa nimic pentru dânsul: nici mâncare, nici băutură, nici îmbrăcăminte, nici cărţi şi nici bani, dacă va avea trebuinţă de acestea. Domnul îţi va răsplăti ţie. Cu toţii suntem fiii Săi şi El este totul pentru noi. Toţi suntem păcătoşi, iar plata păcatului se face cu nevoi, necazuri, durere, boală şi moarte (.Romani 6, 23). Pentru a ne izbăvi de păcate, trebuie să ne rugăm, iar pentru a ne ruga, trebuie să avem credinţă şi nădejde. Aşadar, nouă, celor păcătoşi, ne este de mare trebuinţă rugăciunea, credinţa şi nădejdea. Rugăciunea nu trebuie să lipsească de pe buzele celui păcătos, din cugetul şi din făptuirile sale cele văzute.

Nu uita că omul este o făptură minunată şi preţuită de Dumnezeu, însă această zidire dumnezeiască, după căderea în păcat, s-a făcut neputincioasă, vătămându -se din pricina a nenumărate neputinţe. Iubeşte-l şi cinsteşte-l pe om, fiind totodată îndurător faţă de neputinţele, slăbiciunile, patimile şi faptele sale. „Iubeşte - în chip nefaţarnic - pe aproapele tău - fie el şi cel mai păcătos dintre cei păcătoşi - ca pe tine însuţi.” (cf. Matei 19, 19) „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi”, „pentru a îndeplini aşa legea lui Hristos” (cf. Romani 15, 1 şi Galateni 6, 2). Ce cuvinte pline de măreţie! Cugetă mai adânc asupra lor şi vei afla întru ele cuvintele Rugăciunii Domneşti: „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Iubeşte pe tot omul, oricât ar fi el de păcătos. Păcatele sunt păcate, dar temelia rămâne neclintită în fiece om, iar aceasta este chipul lui Dumnezeu. Metehnele oamenilor ne sar în ochi: sunt răi, trufaşi, pizmaşi, zgârciţi, lacomi şi iubitori de arginţi, dar ia seama că şi tu ai îndeajuns de multe răutăţi - poate chiar mai multe decât ceilalţi. Cel puţin în privinţa păcatului, oamenii sunt la fel. S-a spus: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3, 22)

Toţi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi cu toţii avem trebuinţă de milostivirea Sa. Drept aceea, să ne iubim unii pe alţii şi să-i iertăm pe semenii noştri pentru cele ce ne-au greşit, aşa încât şi „Tatăl nostru cel ceresc să ne ierte greşelile noastre” (cf. Matei 6,14). Aşadar, caută să iubeşti şi să cinsteşti din toată inima, în fiecare om, chipul lui Dumnezeu, neluând aminte la păcatele sale, căci singur Dumnezeu este fără de păcat. Iată cât ne iubeşte Dumnezeu, câte a săvârşit şi săvârşeşte pentru noi, pedepsindu-ne cu milostivire şi miluindu-ne cu bunătate şi prisosinţă! Se cade a-l cinsti pe om în ciuda păcatelor sale, căci oricând se poate îndrepta.

Trebuie să-ţi iubeşti aproapele cu atât mai vârtos cu cât ştii că greşeşte împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, căci el este atunci bolnav, iar sufletul i se află în necaz şi în primejdie. Mai cu osebire atunci trebuie să ne milostivim spre dânsul, să ne rugăm pentru el şi să-i oblojim inima spre tămăduire, cu un cuvânt de mângâiere, de înţelepţire, de luminare, de pace, de iertare şi de dragoste: „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos.” (Efeseni 4, 32) Păcatele şi patimile, ocările şi gâlcevile sunt adevărate boli ale sufletului şi întocmai aşa se cade a le şi socoti. Patimile sunt ca un foc grozav, ca o pârjolire sufletească care mistuie firea cea dinlăuntru a omului - o văpaie ce vine din întunericul cel de nepătruns al gheenei.

Focul acesta trebuie stins cu apa dragostei, a cărei putere poate stinge flăcările oricărei răutăţi şi oricărei patimi ce vine chiar din iad. Vai nouă însă dacă neînfrânarea si iubirea de sine ne vor face să înteţim acest foc cu alte flăcări ale iadului, prin a noastră răutate şi vrăjmăşie, slujind prin aceasta duhurilor răutăţii care se străduiesc din răsputeri, în toată vremea, să aprindă alte şi alte focuri în oameni, prin noi şi noi patimi. Noi înşine înteţim focul gheenei, iar dacă nu ne pocăim şi nu ne înţelepţim în bine, ci ne îndreptăm necontenit către mai rău, vom fi osândiţi la chinuri în iezerul cel de foc, laolaltă cu diavolul şi cu îngerii lui.

Drept aceea, să nu lăsăm răul să biruiască întru noi, ci să biruim răul cu binele! Blestemaţi suntem noi, oamenii! Nu ne-am deprins încă a socoti fiece păcat ca pe o năpastă a sufletului, nici a arăta adevărata milostivire iubitoare către cel lovit de o asemenea năpastă. Pentru ce oare nu fugim de păcat şi nu ne păzim de el ca de o otravă, ca de un şarpe veninos, ci stăruim în săvârşirea acestuia? Pentru ce nu ne este milă de noi înşine atunci când cădem în păcat? Pentru ce nu alergăm cu lacrimi înaintea Domnului, Cel ce este Făcătorul nostru?

Totul este nălucire, afară de dragostea cea adevărată. Dacă vezi că un frate se poartă rece, obraznic, necuviincios şi răuvoitor cu tine, să spui: „Aceasta e o nălucire uneltită de diavolul!” Dacă te tulbură simţăminte de vrăjmăşie din pricina răcelii şi a obrăzniciei acelui frate, să zici: „Este o amăgire! Adevărul este că eu îmi iubesc fratele şi nu ţin seamă de ceea ce mi-a făcut. Nu voiesc a vedea nimic rău întru el, căci nu este decât o amăgire diavolească uneltită atât asupra mea, cât şi a lui. Trebuie să mă arăt îngăduitor faţă de neputinţele sale, căci acestea sunt şi ale mele, de vreme ce amândoi avem aceeaşi fire păcătoasă.”

Cugeţi că fratele tău are păcate şi neajunsuri mari? Şi tu ai. Cum aş putea să-l iubesc - zici -, căci, iată, este luptat de atâtea patimi?! Dacă nu ai dragoste către el, nici pe tine
nu se cade a te iubi, din pricină că aceleaşi patimi lucrează şi întru tine. Adu-ţi aminte că Mielul lui Dumnezeu a luat asupra Sa toate păcatele lumii. „Cine eşti tu ca să judeci pe sluga altuia?” - pentru păcate, neajunsuri şi patimi. Fiecare „pentru stăpânul său stă sau cade” (Romani 14, 4).

Din dragoste creştinească trebuie să te arăţi îngăduitor cu neajunsurile aproapelui şi să-l tămăduieşti de răutate şi de neputinţa inimii - neputinţă pricinuită de nepăsare şi patimi - prin dragoste, mângâiere, blândeţe şi smerenie, întocmai cum ai dori să se poarte alţii cu tine atunci când te afli în aceeaşi stare de neputinţă. Căci nu se află nimeni care să nu fi trecut prin asemenea stări. Este oare cineva pe care să-l fi cruţat vrăjmaşul cel plin de răutate? Doamne, depărtează de la noi şi risipeşte uneltirile vrăjmaşului!

De vei fi întâmpinat cu nepăsare ori cu dispreţ de către cei străini, nu te socoti jignit din pricina acestui lucru, ci spune-ţi întru sine: „Vrednic sunt de aceasta! Slavă Ţie, Doamne, că m-ai învrednicit pe mine, ticălosul, să fiu defăimat pentru faptele mele de către semenii mei.”

Tu însă pururea să te arăţi iubitor faţă de ceilalţi, mai cu seamă faţă de cei de aproape ai tăi. Fă aceasta în chip nefaţarnic, cu sârguinţă, din toată inima şi cu toată puterea,
iar nu cu răceală şi îndoială, cu lenevire şi făţărnicie, fără tragere de inimă şi fără vlagă.

Încă nu ai învăţat să-ţi iubeşti aproapele. Nepăsării altora faţă de tine îi răspunzi tot cu nepăsare. Fă altminteri: nepăsării celorlalţi să răspunzi cu bunăvoinţă şi cu dragoste nefăţarnică. Cu cât vei vedea mai multă lipsă de dragoste faţă de tine, cu atât mai vârtos să iubeşti. Lipsa de dragoste este o boală, iar bolnavul este vrednic de mai multă compătimire, grijă şi dragoste, tocmai din pricină că este bolnav. Nu ştii, oare, că vrăjmaşul cel fără de trup unelteşte împotriva tuturor şi caută să-i vatăme pe toţi cu otrava urii sale? Nici tu nu eşti cruţat de viclenia lui. Nu-i sluji, dar, duhului vrăjmăşiei, ci slujeşte-I cu toată osârdia Dumnezeului dragostei. Nu uita că Dumnezeu-Cuvântul a murit şi pentru fraţii tăi!

Nu dispreţui pe nimeni, oricât ar fi omul de sărac, ci poartă-te faţă de toţi cu deplină cinstire şi bunăvoinţă, îndeosebi cu cei săraci, socotindu-i pe aceştia mădulare ale noastre vrednice de milostivire sau, mai bine zis, mădulare ale lui Hristos. Altminteri îţi vei învenina cumplit sufletul. O, cât de uşoară ne-ar fi viaţa dacă am petrece în simplitate şi dragoste şi cât de anevoios îi este inimii noastre celei întinate să trăiască în dragoste! La fiece pas află câte o pricină de a-şi vrăjmăşi aproapele.

Cum aş putea fi rece faţă de aproapele meu, de vreme ce Dumnezeu mi-a poruncit să-l iubesc ca pe mine însumi sau aşa cum ne-a iubit El pe noi? Suntem însă reci faţă de aproapele din pricina iubirii de sine şi a împătimirii după desfătări. Să ne ferim, dar, de desfătări şi de neînfrânare pentru a ne face bineplăcuţi Stăpânului.

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, căci iubindu-ţi aproapele, pe tine însuţi te iubeşti, după cum urându-ţi aproapele, ţie însuţi îţi pricinuieşti mai întâi de toate un mare rău, adică îţi urăşti propriul tău suflet. Tu însuţi te-ai încredinţat din cercare că este aşa. O, porunci ale lui Dumnezeu, cât sunteţi de înţelepte, de ziditoare şi de viaţă dătătoare! Bine este a le păzi, măcar că ispitirea păcatului face foarte anevoioasă împlinirea lor. Cât de binefăcător îi este sufletului jugul Domnului şi cât de uşoară povara Lui - adică poruncile Domnului!

Pentru a-ţi da seama dacă îţi iubeşti sau nu aproapele, după Evanghelie, fii cu luare-aminte la tine însuţi ori de câte ori eşti ocărât, defăimat şi batjocorit, sau nu ţi se arată cinstea cuvenită, sau atunci când lucrătorii tăi fac greşeli la slujba lor şi nu dau semne de îndreptare. Dacă vei izbuti să-ţi păstrezi pacea, fără a te lăsa cuprins de duhul vrăjmăşiei, al urii şi al lipsei de îngăduinţă, şi nu vei înceta a-i iubi pe acei oameni ca şi mai înainte - adică până a nu te fi defăimat şi a nu fi dat semne de îndreptare -, atunci înseamnă că îţi iubeşti aproapele după cum ne cere Evanghelia. Insă dacă îţi vei ieşi din fire, te vei mânia şi te vei tulbura, înseamnă că nu-l iubeşti. „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea?” (Luca 6, 32; cf. Matei 5,47)

Poartă-te faţă de aproapele cu o inimă desăvârşită, adică în chip nefaţarnic şi cu dragoste, întocmai cum te porţi cu tine însuţi, şi aproapele te Va iubi şi el. Iar dacă nu te va iubi, cel puţin te va cinsti ca pe un făcător de bine, îţi va purta respect şi va căuta să facă şi el asemenea.

Bucură-te ori de câte ori ai prilejul de a dărui mângâiere aproapelui tău, ca un adevărat creştin care se străduieşte să agonisească cât mai multe fapte bune, mai cu seamă vistierii de dragoste. Să nu te bucuri atunci când ţi se dăruieşte ţie mângâiere şi dragoste, socotindu-te pe bună dreptate nevrednic de aceasta, ci te bucură atunci când
ai prilejul de a-ţi arăta tu dragostea. Poartă-te cu dragoste şi cu simplitate, fără a căuta vreun folos, fără cuget viclean, fără a-ţi face socoteli mărunte şi egoiste, ţinând seamă că dragostea este însuşi Dumnezeu. Nu uita că Domnul ia aminte la toate căile tale şi cunoaşte gândurile şi mişcările inimii tale.

Dăruieşte-mi, Doamne, ca pururea să-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi şi să nu am nicicând vreun cuget rău asupra lui, ca să nu mă fac slugă diavolului. Dăruieşte-mi puterea de a-mi răstigni iubirea de sine, trufia, lăcomia, puţina credinţă şi celelalte patimi.

Dragostea unuia către altul să fie numele nostru. Să credem şi să nădăjduim că Domnul este totul pentru noi. Să nu fim cu luare-aminte la cele ale lumii şi de nimic să nu purtăm grijă. Fie ca Tu, Dumnezeul nostru, să fii singurul Dumnezeu al inimii noastre, iar afară de Tine pe altul să nu avem. Să ne împărtăşim cu toţii de dragostea unuia către altul, aşa cum se cuvine, şi tot ceea ce ne desparte unii de alţii şi ne înstrăinează de dragoste să aibă parte de dispreţul nostru, precum praful pe care îl călcăm în picioare.

Aşa să fie! Aşa să fie! Dacă Dumnezeu ni S-a dăruit pe Sine şi dacă El rămâne întru noi şi noi întru El, după cuvântul Său nemincinos, oare nu-mi va da mie toate câte Ii cer, cruţa-va cele ale Sale pentru mine, lipsi-mă-va oare, mă va părăsi? „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.” [Psalmul 21, 1) „Cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” [Romani 15, 17) Drept aceea, suflete al meu, petrece în desăvârşită pace şi să nu ştii nimic altceva, afară de dragoste. „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 15,17) 

SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT

Fragment din cartea "DESPRE PATIMI ŞI VIRTUŢI", Editura Sophia

Cumpara cartea "DESPRE PATIMI ŞI VIRTUŢI"

 

Pe aceeaşi temă

26 Martie 2024

Vizualizari: 794

Voteaza:

Dragostea unuia catre altul 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE