Diferitele stări şi manifestări ale harului lui Dumnezeu in noi, credincioşii

Domnul, îndreptându-Şi cuvântul mântuitor spre femeia samarineancă, la fântâna lui Iacov, pornind de la apă şi de la comparaţia cu ea, i-a arătat fericitei femei marile daruri aduse de credinţa în El şi de comuniunea cu El, spunând: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care I-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică (Ioan 4, 13-14). Această apă dorită este harul Sfântu lui Duh, care este dat în Sfânta Biserică a Domnului, celor ce cred în El. Căci, într-altă situaţie, Domnul a spus: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a scris Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o - ne încredinţează Sfântul Evanghelist - despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El (In 7, 37-39). Transformând această parabolă în vorbire obişnuită, vom auzi din gura Domnului următoarea îndrumare: „Cel ce însetezi după mântuire crede în Domnul!" Cel ce crede, acela primeşte harul Sfântului Duh. Iar harul Sfântului Duh, pogo-rându-se şi sălăşluindu-se în inimă, devine izvor de viaţă duhovnicească, care ne conduce spre viaţa veşnică.

Ce mângâietoare este această bună vestire! Cel ce crede primeşte harul, iar harul produce în noi şi din noi un izvor al mântuirii! Acest lucru este propriu tuturor credincioşilor, tuturor creştinilor. Un necredincios — un necreştin — nu are har, iar cel fără har nu are mântuire. Cel ce crede în Mine — zice Domnul — râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Credinţa, harul, mântuirea — toate sunt nedespărţite, astfel încât acolo unde este una dintre ele, acolo sunt toate, iar unde lipseşte vreuna, acolo nu este nimic.

Ascultând aceste cuvinte, cineva s-ar putea întreba cu mirare: „Iată, şi eu sunt creştin, şi eu sunt credincios, există, oare, şi în mine harul Sfântului Duh?! Iar dacă harul se află în mine, atunci el este izvorul acelei ape care se varsă în viaţa veşnică. Există oare şi în mine izvorul apei care se varsă în Viaţă?! Fraţilor, este oare adevărat că deasupra noastră şi în noi s-a săvârşit şi se săvârşeşte o asemenea negrăită milostivire a lui Dumnezeu?"

Da, aşa este. Şi nimeni nu va da la o parte harul lui Dumnezeu. Sau nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (I Cor. 3, 16) - ne întreabă Apostolul. Noi ne mirăm de prezenţa reală a harului în noi. Dar Apostolul se miră de necunoaşterea noastră în această privinţă. Iar într-alt loc iată ce sentinţă severă rosteşte: Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9).

Iată cât sunt de nedespărţite de noi darurile şi făgăduinţele lui Dumnezeu! Harul Duhului este cu adevărat turnat peste noi în Sfintele Taine şi rămâne în noi din momentul în care ne-am botezat şi ne-am miruns, dar se manifestă în moduri diferite, în funcţie de diferitele noastre atitudini faţă de el. In unii rămâne ascuns, fără să se arate; în alţii se descoperă prin lucrările sale proprii asupra noastră, dar nu se descoperă în mod continuu, ci cu întreruperi; în fine, pe alţii îi adumbreşte pe de-a-ntregul şi îşi arată lucrarea necontenit, vizibilă atât lor, cât şi altora. Vă voi lămuri toate aceste situaţii, iar voi, confruntându-le cu situaţia în care vă aflaţi, culege-ţi-vă de aici învăţămintele de care aveţi nevoie.

Cel ce a primit Sfintele Taine, în acela harul se află deja, cu toate că nu-şi arată încă prezenţa prin faptele omului. Este la fel ca o sămânţă aruncată în ţărână, dar care încă n-a încolţit şi nu a răzbătut afară din pământ, cu toate că se află acolo, dar fără să se vadă. Intr-un loc se află o vână de apă cu-rată şi tămăduitoare, dar este ascunsă sub pământ. Oamenii calcă peste acel loc şi adesea beau apă proastă, deşi tot aici se află apa curată, dar ascunsă. Intr-un ogor se află îngropată o anumită comoară; gospodarul munceşte, lucrează pământul şi adesea abia de agoniseşte ceva din munca lui deşi comoara este aici, însă nu se vede. In acelaşi fel se află şi harul, ascuns în inima noastră: ca o comoară, ca un izvor, ca o sămânţă, dar în unii nu se vede, nu dă roade, nu izvorăşte apă, nu îmbogăţeşte. El există, dar nu-şi descoperă lucrările. în pilda Mântuitorului, omul care a primit un talant şi l-a ascuns în pământ avea talantul, dar nici nu s-a folosit de el, şi nici alţii nu i l-au văzut. La fel este şi aici. Cel ce s-a botezat şi s-a miruns a pri mit harul naşterii din nou, şi darul Sfântului Duh îl are, dar, îndreptându-şi grijile către altele, poate îngropa comoara în pământul inimii sale, astfel încât nici el, nici alţii să nu o mai vadă. El se poate chinui de sete duhovnicească sau să bea apa clocită a plăcerilor pământeşti, iar izvorul harului, cel ce-i poate potoli setea imediat, se află în el, dar este înfundat. El poate să flămânzească şi să fie sărac duhovniceşte, dar comoara du-hovnicească atoateplinitoare şi sămânţa copacului aducător de roade se află tot aici, în el, dar sunt astupate de fleacurile treburilor lumeşti şi de griji.

Sapă în pământ şi poate că vei dezgropa o comoară sau un izvor de apă curată. Vlaga şi căldura vor pătrunde spre sămânţă, şi aceasta va încolţi şi va aduce rod. Aşa este şi aici: dă libertate lucrării harului, şi el va lucra şi îşi va arăta puterea în tine şi asupra ta - asemenea unei ape vii împrospătătoare, sau ca o comoară îndestulătoare, sau ca un fruct care te hrăneşte şi te satură.

Ceea ce este săpatul în pământ pentru cele materiale, aceea este eroismul mortificării pentru cele duhovniceşti. Ceea ce sunt vlaga şi căldura în cele materiale, acelea sunt nevoinţele faptelor bune şi ale evlaviei în cele ale duhului. Dumnezeu le-a spus contemporanilor lui Noe: Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup (Fac. 6, 3). Aşadar, El va rămâne acolo unde trupul se răstigneşte cu patimile şi cu poftele sau unde este dusă lupta lepădării de sine. Apostolul scrie: Duhul să nu-l stingeţi sau să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (Ef. 4, 30), după care enumera patimile de care să ne ferim şi virtuţile în care să ne desăvârşim. Tot el ne învaţă, într-altă parte: [...] ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre (Ef. 5, 18-19). Aşadar, unde sunt cântări duhovniceşti, unde se înalţă rugăciuni în biserică şi acasă, unde sunt fapte de evlavie, acolo va fi şi plinirea Duhului sau arătarea lucrării harului Sfântului Duh. Nevoinţele lepădării de sine, trudele faptelor bune şi ale evlaviei dau libertate harului Sfântului Duh să lucreze în noi şi acesta, aflat până atunci ascuns, se arată la vedere şi îşi vădeşte lucrarea atât faţă de purtătorul harului, cât şi faţă de ceilalţi.

Dar chiar şi după ce s-a arătat la vedere sau după ce a lucrat asupra inimii, harul nu-şi descoperă dintr-odată întreaga putere sau toată plinătatea lucrărilor sale, ci treptat, cu porţia, cu întreruperi. Ba lucrează asupra unei părţi a fiinţei noastre, ba asupra alteia, ba asupra unei stihii, ba asupra alteia, ba ne luminează un gând, ba ne îndulceşte inima, ba ne întăreşte puterile. Şi nu se află vreunul dintre cei dedaţi vreunei patimi păcătoase care să nu simtă uneori în el lucrarea harului. Dacă se întâmplă să ni se imagineze în minte vreun adevăr sacru, ca de pildă: creaţia, pronierea, răscumpărarea şi altele, sau vreun eveniment al Evangheliei: Răstignirea, învierea, înălţarea şi altele - care să se plăsmuiască atât de pregnant, încât să ne mobilizeze toată atenţia minţii, atât de limpede, încât să contemplăm toate amănuntele, convingându-ne şi hrănindu-ne cu ele —, aşa ceva este rodul harului lui Dumnezeu. Când inima se cutremură de frica judecăţii sau se umple de nădejdea bunătăţilor veşnice, sau simte dulceaţă, smerenie, frângere, desprindere de toate — cu atâta putere şi claritate, încât parcă este purtată cu totul în altă dimensiune, dincolo de cele înconjurătoare -, aceasta este lucrarea harului. Când sufletul exultă şi se scaldă în fericire, fiind gata de orice faptă bună, de orice trudă, de orice privaţiune şi chiar de moarte, când rabdă totul, când nu se teme de nici un fel de piedici întru a-I plăcea Domnului -, toate aceste stări şi altele asemenea sunt manifestări ale Duhului lui Dumnezeu, care lucrează în noi.

Şi nu degeaba când se află cineva în vreuna din aceste stări o numeşte stare de graţie. In această stare i se dă omului să guste ceea ce nimic pământesc nu îi poate oferi. Fiecare trece prin ele, dar nu oricine petrece în ele necontenit, ci ele vin şi pleacă, sunt date la fel cum în lumea văzută este când senin, când înnorat; ba este linişte, ba vânt; ba este cald, ba e frig. Aşa a socotit harul cel izbăvitor că este pentru binele nostru, să nu ne lege libertatea, ca să ne deprindă treptat cu petrecerea întru har şi să ne înveţe să preţuim binele, care nu ni se dă deodată, ci după mai multe experienţe cu porţii mici, să zicem, prescurtate. Harul - spune Sfântul Diadoh -, uneori, printr-o senzaţie inexplicabilă, îi descoperă inimii prezenţa sa, după care se ascunde, aşteaptă ca sufletul să îl caute cu şi mai multă râvnă pe Domnul, gustând din roadele năzuinţei spre El. Dintre cei ce au gustat din aceste stări, cine nu va dori, oare, ca ele să se repete mai des şi, odată venite, să nu plece repede, ci să se prelungească, lăsându-se simţite cât mai multă vreme? Sârguieşte şi caută! Dar să ştii că adâncirea sau micşorarea, prelungirea sau scurtarea lor depinde de Domnul, Cel ce ne chiverniseşte mântuirea, astfel încât totul să lucreze în favoarea noastră. Spunem aceasta nu pentru ca cineva să se lase pe tânjeală, ci, dimpotrivă, ca să-şi înteţească truda, cea care - cum bine se ştie -, prin mila lui Dumnezeu, pe toate le învinge. Sârguieşte şi caută! Iar nevoinţelor lepădării de sine, ale trudei faptelor bune şi ale evlaviei, adaugă-le mai ales privegherea, petrecerea înlăuntru şi necontenita aţintire a minţii spre Dumnezeu. Ia aminte la tine însuţi, observă ce anume te aduce în starea harică şi de acel lucru lipeşte-te mai ales; iar de ceea ce o risipeşte, de aceea fugi ca de foc. Când vei dobândi obişnuinţă şi te vei întări în buna petrecere, atunci şi harul te va adumbri mai din belşug, iar, dacă va socoti de cuviinţă, îţi va da să te bucuri necontenit de ceea ce acum îţi dă numai cu porţia. Dar cauza principală pentru care harul nu ne cuprinde dintr-odată şi pe de-a-ntregul este că Dumnezeu nu Se încrede în credincioşia noastră. Să Il încredinţăm de devotamentul nostru neşovăielnic, petrecând necontenit în cele bune. Atunci şi El ne va încredinţa toată puterea harului Său.

Cum anume sunt oamenii ajunşi la această ultimă treaptă vă voi descrie nu cu cuvintele mele, ci cu cuvintele Sfântului Macarie Egipteanul.

„Când harul Duhului va adumbri sufletul cu toată plinătatea şi puterea sa - spune el - şi se va sălăşlui în adâncimile sufletului, atunci sufletul acela devine de un acelaşi duh cu Domnul şi, cu faţa descoperită, priveşte spre slava lui Dumnezeu. Harul, venit prin curăţarea omului lăuntric şi a minţii, curăţă sufletul de orice murdărie şi de orice gând necurat, dorind ca acesta, reîntors în starea firească a fiinţei lui, să contemple cu ochii deschişi şi netulburaţi slava luminii adevărate... Cel în al cărui suflet s-a înrădăcinat harul şi s-a contopit cu sufletul său, acela a cunoscut din experienţă o altă bogăţie, o altă cinste şi o altă slavă şi îşi hrăneşte sufletul cu bucurie nestricăcioasă, din belşugul căreia se îndulceşte, prin împreună-părtăşirea cu Duhul. Câtă deosebire există între păstorul cu judecată şi turma condusă, tot atât se deosebeşte un astfel de om de alţi oameni - prin rost, prin cunoştinţe şi prin judecată -, căci el are un alt duh şi o altă minte, o altă menire şi o altă înţelepciune. Cu adevărat fericiţi şi norocoşi prin viaţă şi prin mângâierea suprafirească sunt cei care, cu ajutorul vieţii lor virtuoase, au do-bâdit cunoaşterea din experienţă, palpabilă, a tainelor cereşti ale Duhului şi care îşi au sălaşul în ceruri. Aceştia, căzând cu fruntea la pământ în faţa Domnului, se înalţă la cer sub oblăduirea Duhului şi, în credinţa puternică a sufletului lor, se îndulcesc acolo de minuni, acolo lucrează, acolo îşi au locuinţa — cum spune dumnezeiescul Apostol: sălaşul nostru este în ceruri, şi încă: Ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-apregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor. 2, 9-10)."

Iată cele trei stări în care se poate afla în noi harul Sfântului Duh. Acum să se străduiască fiecare să intre în inima lui şi să stabilească în ce stare se află harul în el şi să-şi ia învăţătura corespunzătoare din cele expuse aici. Este ascuns harul în tine? Dă-i slobozire, ca să-şi arate puterea asupra ta. Lucrează din când în când?

Străduieşte-te să-l faci să lucreze necontenit, să te umple cu totul şi să nu te părăsească niciodată. Iar când vei atinge şi această stare, înalţă slavă lui Dumnezeu, Binefăcătorului nostru. Amin.

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL
VIAŢA LĂUNTRICĂ, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "VIAŢA LĂUNTRICĂ"

• Darurile Sfantului Duh
  Publicat in : Religie
• Despre smerenie - Sfantul Siluan Athonitul
  Publicat in : Sfantul Siluan Athonitul
• Acatistul Sfantului Ioan de Rila
  Publicat in : Acatiste
• Harismele
  Publicat in : Religie
• Vin imbatator este harul Duhului Sfant
  Publicat in : Religie