Sfantul Neofit Zavoratul

Sfantul Neofit Zavoratul Mareste imaginea.

Nașterea
În cazul Bisericii apostolice și născătoare de sfinți a Ciprului, nu este lucru străin sau neobișnuit nașterea și promovarea unor personalități și fizionomii importante, care s-au făcut remarcate fie datorită calității și simplității vieții lor, fie datorită apropierii geografice față de nucleul revelației, adică față de locul unde s-a înfăptuit iconomia mântuirii lumii. O astfel de personalitate importantă este și cea pe care vrem s-o prezentăm în cele ce urmează, personalitate despre care, dacă ar fi s-o descriem în termeni filosofici, putem spune că a fost «persoana potrivită la vremea potrivită». Într-adevăr, ca o binecuvântare deosebită a proniei atotmântuitoare a Domnului nostru s-a arătat acest mare luminător și mângâietor, într-o perioadă deosebit de dificilă, în care insula Cipru se confrunta cu grave tulburări sociale.

Preacuviosul nostru părinte Neofit, preot, monah și «zăvorât», așa cum singur s-a autointitulat, s-a născut în provincia Lárnaka, în satul Léfkara, în jurul anului 1134. Tatăl său se numea Athanasie, iar mama sa Eudoxia. După moartea timpurie a tatălui său, mama sa s-a călugărit. Binecuvântata familie a sfântului, care era destul de numeroasă, numărând nu mai puțin de zece membri (doi părinți și opt copii), avea o situație materială precară, trăind numai din agricultură. Înclinația unuia dintre copii (Neofit) spre cea mai înaltă formă a vieții duhovnicești la frageda vârstă de numai optsprezece ani și urmarea exemplului său de către fratele său, Ioánnis, reprezintă o mărturie autentică a mediului și educației creștine autentice de care se învredniciseră acești copii, de vreme ce însăși mama lor nu a ezitat să îmbrace schima monahicească, desigur după ce și-a îndeplinit pe deplin sarcinile sale materne.

Situația materială precară nu a permis copiilor să beneficieze de o educație aleasă, astfel că Neofit a rămas cu totul needucat, lucru des întâlnit în satele cipriote din acea perioadă. În schimb, s-a îndeletnicit de mic copil cu agricultura (viticultura și horticultura), devenind în scurt timp un iscusit lucrător al pământului. Încă de la o vârstă fragedă, era foarte devotat sarcinilor și obligațiilor sale familiale, fiind foarte supus și disciplinat față de părinții săi trupești. Aceasta reprezintă de altfel una din trăsăturile cele mai de preț ale copiilor creștini, care, din păcate, astăzi este pe cale să dispară.

Copilăria
Așa cum menționează însuși cuviosul, în timpul copilăriei sale s-a întâmplat o mare foamete în insulă, eveniment care a provocat multe nenorociri și moartea a mulți oameni. Pe de o parte problemele și instabilitatea socială, iar pe de altă parte problemele economice au făcut ca nu numai Neofit, ci și frații săi, să rămână în umbra analfabetismului. Iată ce mărturisește el însuși: «Nicidecum nu am avut parte de o educație cumsecade. Nu numai că nu am avut ocazia să aprofundez studiul vreunei științe, dar nici măcar o zi nu am fost la școală, ci m-am îndeletnicit de mic copil cu creșterea animalelor până la vârsta de optsprezece ani».

În orice caz, tânărul Neofit a fost crescut în frica de Dumnezeu, dobândind de la o vârstă fragedă toate acele virtuți creștine, care nu numai că au luat locul, ci au și întrecut toate cunoștințele înțelepciunii lumești pe care le-ar fi căpătat pe băncile școlii. În ceea ce privește îndemânarea sa într-ale agriculturii, putem spune că «cunoștea pe deplin, din scoarță în scoarță, toate secretele viticulturii».

Ajungând la vârsta de optsprezece ani, așa cum era de așteptat, tânărul Neofit a fost îndemnat de părinți și de rudenii să se însoare. Îndrăgostit fiind însă de viețuirea cea după Hristos și împins fiind de frica de Dumnezeu, a ajuns să disprețuiască deșertăciunea acestei lumi. Îl cutremura adânc sensul morții, fapt pentru care trăia mereu având amintirea ei, nu numai când ajunsese deja la o vârstă înaintată, ci și în timpul tinereții. Frica de Dumnezeu și dorința de a se dedica în întregime viețuirii autentice au pus stăpânire pe sufletul său inocent. Tânărul Neofit își fixase deja drept scop suprem al vieții lepădarea lumii acesteia și îndepărtarea de tot ceea ce, conform sfinților părinți, întunecă mintea și îngrădesc inima. Însă singurul mod de a scăpa de insistența părinților săi, care deja pregăteau cele necesare nunții, era fuga pe ascuns.

Semințele moralei și conduitei creștine care fuseseră cultivate în sufletul său inocent încă de la o vârstă fragedă au început să-și arate roadele bogate la vârsta de optsprezece ani, când, odată scăpat din «mrejele familiei», s-a ascuns în mănăstirea Sfântul Ioan Hrisostom, din muntele Koutsovéntis, de lângă Pentadáktylos. Credea că nu va fi găsit de către părinți în acest loc ferit de ochii lumii și astfel va reuși să-și atingă scopul, acela de a-și trăi restul vieții în pustietate. Însă după îndelungate căutări, părinții săi au reușit să-și găsească odrasla în această mănăstire îndepărtată și, după multe rugăminți și lacrimi, l-au convins să-i urmeze înapoi acasă. După ce s-a întors în casa părintească «la rugămințile și insistențele părinților», așa cum el însuși mărturisește, cu greu a reușit să-i convingă pe aceștia că nu vrea să se căsătorească.

Comportamentul și ascultarea sa față de părinți sunt vrednice de laudă, întrucât în acest fel a arătat că, deși și-a păstrat respectul și prețuirea față de aceștia, nu a nesocotit porunca divină, care spune că «cel care își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine».

Văzând părinții săi insistența și dorința arzătoare și sinceră a fiului lor spre cele sfinte, s-au lăsat înduplecați într-un final, astfel că tânărul Neofit, liber și neîngrădit de nimeni, s-a dedicat fără nici o șovăială împlinirii dorinței sale de o viață – aceea de a urma viața monahală.

Viețuirea monahală
La mănăstirea Sfântului Ioan Hrisostom, despre care am pomenit mai devreme, acest iubitor înflăcărat al împărăției celei de sus s-a învrednicit să primească schima îngerească a monahilor, după ce a fost frate timp de cinci ani. Atât de mare era vocația și dorința sa de a urma viața și purtarea îngerească, încât simțea că smerita rasă monahală îi dă aripi. Iată cum descrie el însuși trăirile sale: «Niciodată vreun mire lumesc s-a simțit mai împlinit și mai fericit decât mine, cel ce sunt îmbrăcat în acest veșmânt călugăresc. Când am fost îmbrăcat în rasa monahală, am sărutat cu drag mânecile, implorându-L pe Domnul Hristos să mă învrednicească să o păstrez până la sfârșit curată și nepătată ».

Iscusința sa într-ale viticulturii l-a convins pe egumenul de atunci, Máximos, să-i încredințeze ascultarea aceasta. Astfel, tânărul monah a fost nevoit să viețuiască timp de cinci ani în Voúpais, unde se aflau viile mănăstirii. În acest răstimp, a învățat primele litere, fără însă să ne precizeze sub îndrumarea cui. Cel mai probabil a învățat singur, mai ales că era înzestrat cu o inteligență deosebită, aflându-se mereu sub îndrumarea și luminarea dumnezeiască. În plus, dacă ar fi avut vreun dascăl, cu siguranță că nu ar fi omis să ne relateze acest lucru, întrucât nu-i plăcea să ascundă ceva. «Atunci am făcut primii pași în studiul literelor. Însă nu vreau să vă divulg cum am reușit acest lucru, ca nu cumva să fiu cuprins de duhul slavei deșarte». Din alte scrieri ale sale, reiese însă că a învățat singur, printr-un efort neobosit și datorită zelului său deosebit. Nu a învățat doar să citească, ci «cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să învăț pe dinafară toată Psaltirea. Căci așa ne-au învățat sfinții părinți că, dintre toate cărțile Sfintei Scripturi, Psaltirea este cel mai ușor de învățat pe de rost».

Ceea ce merită notat în cazul acestui viteaz lucrător al evlaviei este capacitatea saremarcabilă de a discerne lucrurile. Explica cu lux de amănunt toate legile fizice, desigur prin prisma fricii de Dumnezeu, pe care o considera cu adevărat începutul înțelepciunii și al celorlalte virtuți creștine. Având neîncetat în minte amintirea morții, a vremelniciei și deșertăciunii vieții acesteia, trăia fiecare zi ca și cum ar fi fost ultima. Virtutea discernământului o dobândise încă de mic copil, așa cum mărturisește el singur: «Odată a venit la casa părintească un om sărac și îmbrăcat în zdrențe ca să ceară o bucată de pâine. Modul său de viață sa mi s-a părut a fi unul fericit și plin de zel, așa că am decis să urmez și eu exemplul lui. Nimeni nu știa gândul meu, decât numai Dumnezeu, cel ce mi l-a dat». Văzând deșertăciunea acestei lumi și nenumăratele necazuri care chinuie viața omenească pe acest pământ, a ajuns la concluzia că «mai fericit este a trăi în pustiu, pentru a mă dedica întru totul lucrării poruncilor lui Dumnezeu».

Amintirea morții era mereu prezentă în inima sa blândă, iar ideea veșniciei ca moștenire a drepților îl captiva în adevăratul sens al cuvântului. Cu multă și adâncă smerenie, virtute care l-a însoțit pe tot timpul vieții, și-a încredințat toată existența milostivirii dumnezeiești, zicând: «toate aceste gânduri și amintiri nu provin din neștiința mea, ci sunt lucrarea harului și proniei divine». Atât de mult își cultivase cunoștința duhovnicească încă din tinerețile sale, încât Îl chema pe Dumnezeu martor la credința sa, conform poruncii dumnezeiești, care spune că cel care vrea să-și mântuiască sufletul trebuie să și-l piardă aici, pe pământ, pentru a-l găsi în viața viitoare. Iată ce spune cuviosul: «Trebuie să mă pierd pe mine însumi în această viață, pentru a mă arăta lui Dumnezeu în viața veșnică și astfel mă voi regăsi».

În cei șapte ani de viețuire în această mănăstire, a progresat mult în studiul și înțelegerea Sfintei Scripturi. Îl impresionau mult versetele cu care începe Scriptura, cele referitoare la facerea lumii. Vroia să le asculte neîncetat și să mediteze asupra lor. Memorarea întregii Psaltiri a reprezentat o adevărată izbândă pentru acest simplu fiu de țăran, care abia la mănăstire a auzit pentru prima dată citindu-se din Sfânta Scriptură.

Însă sfântul nu s-a mulțumit doar cu acest lucru, ci și-a extins setea de cunoaștere spre orizonturile nemărginite ale teologiei adevărate, dobândind acea înțelepciune care a luminat nu numai patria sa greu încercată, ci întreaga lume. Propășirea în cele duhovnicești și lărgirea orizonturilor sale spirituale nu a rămas neobservată de către mai marii mănăstirii. Într-o bună zi, egumenul l-a chemat la el cu scopul de a-i încredința slujirea bisericii. Imediat, în mintea tânărului monah, a început să încolțească gândul isihiei și izolării în pustiu.

În cei doi ani de slujire ca paraclisier, atenția, nevoința și introvertirea au fost păstrate cu multă acrivie și zel dumnezeiesc. De aceea nici roadele nevoințelor sale nu au întârziat să se arate. La rugămintea sa să i se permită să se retragă în pustiu, egumenul nu i-a dat această binecuvântare, din cauza tinereții sale. Așa că nu-i mai rămăsese altă soluție, decât să se smerească și să se întrarmeze cu multă răbdare, în așteptarea unui răspuns din partea harului dumnezeiesc. Se întoarce așadar – acest neobosit continuator al tradiției patristice – cu multă supunere la ascultarea care îi fusese încredințată. După încă un an de slujire necârtită, primește din partea noului egumen mult râvnita binecuvântare de a se retrage în isihie. Așadar, nemaiputând rezista chemării lăuntrice spre dragostea dumnezeiască, experimentatul ascet al lui Hristos își îndreaptă pașii către Răsărit, spre tărâmul făgăduinței, unde odinioară a fost împlinită iconomia mântuirii lumii.

Călătoria pe mare a fost plină de peripeții. Din cauza unei puternice furtuni, a fost în pericolul de a-și pierde viața, așa cum singur mărturisește: «Am naufragiat atunci dimpreună cu alte vapoare, și, temându-ne pentru viața noastră, singurul lucru pe care îl făceam era să cerem Domnului să ne mântuiască sufletele». Odată ajuns pe pământul sfânt, tânărul monah Neofit striga suspinând dintru adâncul inimii sale: «Spre cer ridic ochii inimii mele, către Tine, Mântuitorul meu; mântuiește-mă cu strălucirea Ta». «Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu» – repeta cuviosul ascet, pe când cutreiera sfintele locuri. A poposit mai întâi în Tiberiada, apoi în pustiul în care Domnul a binecuvântat cele cinci pâini. După aceea, s-a dus în munții Magdala și în Tabor. După ce s-a închinat la preasfântul Mormânt, s-a îndreptat spre Răsărit, poposind la Lavra Sfântului Sava. Apoi a apucat drumul Iordanului, vizitând locurile din jurul acestuia, până la Hozeva, cutreierând locurile unde se nevoiau sfinți părinți și isihaști. Toată această căutare a durat vreo șase luni, fără să-și găsească însă mult râvnita liniște. În timpul acestei călătorii, ne povestește că «mila lui Dumnezeu m-a informat că nu trebuia să rămân în pustiul acesta, ci să merg în alt loc, acolo unde regele domnește».

Primind astfel înștiințare de la Domnul că nu trebuia să rămână în părțile Palestinei, se întoarce în muntele Koutsouvéntis, cu gândul de a afla acolo un loc prielnic pentru isihie. Poposește din nou în locul său de metanie, mănăstirea Sfântului Ioan Hrisostom, căutând un colțișor liniștit unde să-și ducă restul zilelor. «Însă nici acolo Domnul, Cel ce le vede pe toate, nu a binevoit să rămân și nici cei care conduceau mănăstirea nu au fost de acord. De aceea, am pornit spre Pafos, mai exact către muntele Látros». Pe atunci, muntele Látros era destul de cunoscut, datorită isihaștilor care trăiau aici. Și numai muntele Látros, ci întreaga regiune a Olympului și Vithiniei, unde se refugiaseră mii de monahi, mai ales după extinderea stăpânirii islamice asupra Egiptului și Palestinei.

Tânărul ascet Neofit nu căuta numai un loc în care să-și afle liniștea și odihna, ci un loc unde să-și petreacă restul zilelor vieții. Fusese înștiințat de către pronia divină că aici urma să-și afle odihna, însă nu știa locul exact. Aștepta așadar cu ardoare să-și găsească viitorul locaș, pentru a cânta dintru adâncul inimii: «Cât de iubire sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor. Dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului». Și iarăși: «Aici voi locui, că l-am ales pe el».

Oricât de multă credință ar avea, credinciosul nu încetează a aștepta cu agonie împlinirea așteptărilor sale. Exact acest lucru a pățit și ascetul nostru. Ajungând în portul din Pafos în căutarea locului pregătit lui de către Dumnezeu, cuviosul are parte de o ultimă aventură. Vrednicul întru pomenire Gheronda Iosif Isihastul obișnuia să ne zică următorul cuvânt de învățătură: «Voia dumnezeiască se face cunoscută după o îndelungă și chinuitoare perioadă de răbdare». Acest lucru e valabil și în cazul cuviosului Neofit, care, într-un final, a ajuns în locul pe care i-l pregătise Dumnezeu înainte de a-l chema la slujirea monahală. Așa cum ne relatează el însuși, «odată ajuns în portul Pafos, am fost închis în temniță timp de o noapte și o zi pentru că nu plătisem biletul de vapor. Însă datorită intervenției a doi oameni deosebit de evlavioși, îndată am fost eliberat. După ce trecut cu bine și de această încercare, m-am îndreptat spre locul odihnei pe care mai dinainte mi-l făgăduise mie Domnul».

”Eu vă spun acestea cerând de la Domnul pentru voi să aveți parte de cinstirea Lui, căci mă gândesc la acea cinstire și milostivire și la acel folos, mă gândesc la mântuirea voastră, la propășirea voastră, la întoarcerea fiecăruia dintre voi către El, la pocăința fiecăruia, la îndreptarea fiecăruia și la ferirea voastră de orice rău. Aceasta îmi este și mie spre cinstire și bucurie și câștig nesecat, dacă văd și aud despre voi că, deopotrivă mici și mari, căutați calea mântuirii și vă nevoiți, ca să vă mântuiți”. Aceste cuvinte ale Cuviosului Părintelui nostru reprezintă o scurtă expresie a dragostei sale de aproapele, o mică mărturie a împlinirii celei de-a doua porunci.
Orice prieten al lui Dumnezeu, în toate cele trei perioade ale Bisericii – a Tradiției, a Legii și a Harului – crede și se mișcă sub înrâurirea și în duhul acestor două porunci mai ales. Porunca dragostei de Dumnezeu și de aproapele. Mărturisirea aceasta este de netăgăduit și sigură, de vreme ce orice formă de evlavie în întreaga istorie a umanității se sprijină ”pe aceste două porunci”. Însă modul lor de împlinire diferă în funcție de epoci, de circumstanțe, de persoane și de lucruri, și astfel vedem diversitatea felurilor de viață și ale cuvintelor Sfinților în istoria Bisericii noastre.

În manifestarea practică a dragostei lor față de Dumnezeu, iubitorii de Dumnezeu nu recurg la aceleași moduri, deși scopul și intenția totdeauna sunt aceleași. ”Nu ne va ajunge timpul povestind” căile practice prin care împlineau iubitorii de Dumnezeu dragostea lor pentru Dumnezeu. Fiecare dintre iubitorii de Dumnezeu, fie de unul singur, fie împreună cu alții, în obște, încercau după cuvântul lui Pavel să aibă ca ”viață pe Hristos și moartea un câștig” (Filipeni 1:21) și astfel ”nu mai sunteți ai voștri”. În această nevoință cu multe chipuri și multe aspecte, în care se nevoiau fie în societate, ca unii care doar ”se folosesc de lumea aceasta” (I Corinteni 7:31), fie în afara celor ale trupului și ale lumii, ”rătăcind prin pustii și prin munți și prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evrei 11:38), un singur țel aveau, ”să fie plăcuți lui Dumnezeu”. Și, cu adevărat, ”nu au obosit să Îi urmeze și zilele omului nu le-au dorit” (Ieremia 17:16, Septuaginta). Diversitatea în practica formelor de viață a lor nu erau un scop în sine, ci expresia dorului și dragostei lor dumnezeiești, pentru care au jertfit totul, ”încă și înseși sufletele lor”.

Răspunzând plenar la chemarea de către doritul Dumnezeu, din toată inima și din tot sufletul și din tot cugetul și puterea, jertfeau orice găseau vrednic de Dumnezeu și nobil și folositor spre a-I plăcea Lui. În feluritele împotriviri, prin care răul cel înțelegător îi lupta prin multele lui feluri de uneltiri, ei nu se îndoiau, nici nu se împuținau la suflet, ”ca să nu fie slujirea lor defăimată, ci în toate înfățișându-se pe ei înșiși ca slujitori ai lui Dumnezeu” (II Corinteni 6:3-4). Dacă împotrivirea se îndârjea, încât să ceară încă și viața aceasta, îi găsea binevoitori ca unii care nu se temeau de ”cei ce ucid trupul” (Mt 10:28, Lc 12:4) și astfel se dădea acestor iubitori de Dumnezeu, ”în ceasul acela, ce trebuie să facă sau să spună”. Avântul acesta al întregii dragoste a Drepților către Dumnezeu se întoarce înapoi ca reflectare și îl îmbrățișează pe om, pe ”aproapele”. Cu îndreptățire, așadar, reflectarea primei porunci, ”să iubești pe Domnul Dumnezeul tău”, urmarea și rezultatul ei este: ”și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Este de nebiruit, în întreaga istorie, dragostea Drepților față de semenii lor și în viețile lor sunt nenumărate pildele de jertfă de sine ”pentru viața și mântuirea lumii”. Au învățat de la Arhetipul și Începătorul mântuirii lor ca ”nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10:24) și, încă mai mult, ”datori suntem să ne punem sufletele pentru frați” (I Ioan 3:16).

Uneori se făceau ca unii din altă lume, mai ales la început, când străbăteau prima treaptă a pocăinței. Cu multă înțelepciune, tăind pricinile care provoacă răutatea și păcătoșenia și din care vine și înrobirea, au trecut, cu harul lui Dumnezeu, prin curățire și au urcat la libertate, de unde, treptat, au înaintat și către dumnezeiasca luminare și desăvârșire, care este partea fiilor lui Dumnezeu. Acolo aflându-se, de trei ori fericiții prieteni și ucenici ai lui Hristos, au dat, întrebați fiind, răspunsul desăvârșit: ”Da, Doamne, știi că te iubesc” și au primit înștiințarea-poruncă: ”pașteți oile mele”. Devenind ei înșiși curați, s-au întors cu vrednicie să îl curețe pe aproapele. Devenind ”învățați de Dumnezeu”, și-au asumat desăvârșita misiune și au împlinit întru toate ultima poruncă a Domnului nostru: ”Mergând învățați toate neamurile”. Primind în chip tainic lucrarea limbilor de foc ale Cincizecimii, s-au făcut, după dumnezeiescul Apostol, ”tuturor toate… ca în orice chip să mântuiască pe unii” (I Corinteni 9:22) și și-au asumat crucea umanității suferind durerilor lui Hristos în ei înșiși.

Canonul acesta al dragostei și solidarității față de aproapele l-au aplicat în literă nu doar oamenii lui Dumnezeu care viețuiau în societate, ci și cei care nu ies în lume, cei retrași și izolați de lume, prin mijlocul și modul, desigur, pe care li-l permitea poziția și chipul viețuirii lor. Nenumărate pilde întâlnim în istoria Bisericii noastre, vedem cu s-au înrolat în slujirea Bisericii oameni duhovnicești, care răstimpuri îndelungate s-au retras din lume și au lucrat în pocăință dobândirea harului și a sfințirii și apoi, fiind chemați de Biserică la vremea potrivită s-au reîntors în lume ca păstori și călăuzitori și prin orice jertfă de sine au pecetluit slujirea lor prin bună mărturisire. Cei mai mulți dintre aceștia au fost cinstiți oficial de către Biserică, ”Dumnezeu fiind martorul” sfințeniei și duhovniciei lor, ”fiind adeveriți prin semnele și minunile care le-au urmat”, arătându-se ca unii care drept ”au săvârșit calea și credința au ținut”, învrednicindu-se și de ”cununa dreptății”.

Dar și prietenii lui Dumnezeu care s-au întors către lucrări sociale nu au fost întru nimic lipsiți de lucrarea dragostei, după cum îi defăimează aceia care nu au cunoștința lucrurilor. Să mi se îngăduie o mică abatere spre a înțelege aceasta.

Domnul ne arată și acest lucru în dumnezeieștile Lui învățături, anume că ”de cel se va lepăda de Mine și Eu mă voi lepăda de el și oricine va mărturisi pentru Mine și Eu voi mărturisi pentru el”. Pentru moment nu ne vom ocupa de lepădare, vom vorbi însă puțin despre mărturisire. Mărturisirea, așa cum ni se tâlcuiește, este o noțiune cuprinzătoare și ajunge la miezul sensului și conținutului creștin. Dacă ”o iotă sau o cirtă” și dacă ”cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Domnului nostru nu vor trece” și ”cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, foarte mic se va chema”, este vădită din acestea datoria noastră, a tuturor, în împlinirea întregii credințe creștine și a întregului adevăr creștin. Dacă, așadar, în urma împotrivirilor din partea puterilor întunericului suntem împinși la lepădarea vreuneia dintre porunci, a vreunei îndatoriri, se cere de la noi mărturisirea, niciodată lepădarea. Așadar, nu înseamnă mărturisire constatarea și demonstrarea acestora de către cei puternici duhovnicești, nu este aceasta realizare a desăvârșirii în făgăduința creștină? Dacă mărturisirea în credința noastră, fie în dogma triadologică sau în cea hristologică sau în altă dogmă a credinței noastră este cinstită prin Har și de Biserică, mărturisirea deplinătății adevărului creștin și a făgăduinței creștine este de mai mică însemnătate?

Experiența arată, atât în vechime, dar mai ales în veacul nostru, că ceea ce se cere nu este atât amănuntul însușirilor credinței, cât dovezile practice, prin care se vede dacă într-adevăr cele crezute pot deveni realitate. Dacă, potrivit celor scrise, Iisus Cel de ”ieri” este același și azi și în continuare, dacă credința și revelația creștină este cu adevărat realizabilă. Dacă așa stau lucrurile, după cum s-a și constatat, de altfel, atunci giganții credinței noastre, aceștia care au dovedit în practică că întreaga învățătură creștină și lege și făgăduință sunt realitate, atunci, iată, cea mai mare ofrandă și slujire și misiune și pecetluire a misiunii, pentru că pecetluiește făgăduințele învățăturii și ale predicii că ”adevărate sunt cele ce se adeveresc”. Dacă, într-adevăr, ”mai vrednici de crezare sunt ochii decât urechile”, atunci dovada dumnezeieștilor făgăduințe prin lucrarea prietenilor lui Dumnezeu este cea mai însemnată ofrandă în întărirea credinței pliromei cu nume creștin.

Prin această foarte scurtă divagație nu mi-am propus să aduc nimic nou, ci am dat un scurt răspuns la întrebarea ”ce oferă cei care viețuiesc însingurați și în afara lumii?”.
Cuviosul despre care vorbim astăzi era cu adevărat unul, care, după cum aflăm din viața lui, niciodată nu a ieșit din peștera în care se nevoia și cu toate acestea, ca nimeni altul a îmbrățișat durerea atot-omenească și nevoia patriei sale mult încercate. Nu suntem în stare, dar nici nu ne propunem să înfățișăm ce a oferit acest cuvios din ceata Drepților spre desăvârșirea și întărirea semenilor săi, în comparație cu cei care trăiesc și slujesc în societate. Ceea ce punem înainte celor care doresc să cunoască este cuvântul și puterea prin care ”cei ai lui Hristos” ”pe toate le pot”, așa încât și lipsind din lume și fără de mijloacele lumești, într-un fel sau altul ”își poartă sarcinile unii altora”, se nevoiesc ”să placă aproapelui în cele bune” și, îndeobște, să își jertfească sufletele pentru frații lor. Iată, așadar, ce anume poate să biruiască lumea nedreptății – ”credința noastră”. Această dragoste către Dumnezeu și către aproapele, pe care am primit-o ca învățătură, desăvârșește și ridică nedesăvârșirea omului mai presus de fire, ”ca pe toate să le întărească în harul dumnezeiesc care dă putere” și astfel se dovedește în practică faptul că ”ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternic decât tăria oamenilor” (I Corinteni 1:25).

Ceea ce ne mișcă cel mai mult la preacuviosul nostru părinte este că această ofrandă prea mare, în care cuvântul ”să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” ”în Hristos Iisus Domnul nostru” l-a împlinit nu ”după basme meșteșugite” (II Petru 1:16) și astfel cuvintele și predica lui ”nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești” (I Corinteni 2:4) și era ca ”învățat de Dumnezeu”, care ”scoate din vistieria sa noi și vechi” (Matei 13:52).

Și să nu vă mirați de aceasta, căci ”cei ai lui Hristos”, după ce au primit ”Duhul cel de la Dumnezeu, văd cele de Dumnezeu dăruite lor”, pe care le și ”grăim, dar nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt” (I Corinteni 2:13). Așa cum am spus mai sus, în biografia Sfântului, acesta mare Părinte nu a avut parte deloc de învățătura cea după lume și acesta este un aspect însemnat, mai ales în ce privește exprimarea cuvântului său, a acestui mijloc de comunicare socială. Însă nici lipsa învățăturii, nici nivelul lui social smerit nu l-au împiedicat de la deplinătatea reușitei în dobândirea cea mai înaltă a dumnezeieștilor făgăduințe. Supunerea deplină a omului față de Dumnezeu și ascultarea reprezintă datoria Sfinților lui Dumnezeu și a noastră, a tuturor. Imitarea lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Pavel, este socotită a fi triumful și țelul principal al omului. Cu îndreptățire scrie, așadar, că ”celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Iată, așadar, taina măririi mai presus de fire a ”celor ai lui Dumnezeu”.

Care este lucrul de mirare în ce-l privește pe cuviosul despre care vorbim, dacă și acesta ”știe carte fără să fi învățat?” (Ioan 7:15). Cel Care a făgăduit celor ce cred în El că ”râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7:38), prin dumnezeiescul har ne-a dăruit toate cele de care eram lipsiți prin slăbiciunea noastră, după cuvântul că ceea ce ”la oameni este socotit nebunie este mai înțelept decât înțelepciunea lor” (I Corinteni 1:25). Iată, așadar, una dintre însemnatele ofrande către credincioși ale celor care trăiesc izolați și departe de lume. Dar aceasta nu este singura lor ofrandă. Îndeletnicindu-se în singurătate cu Singurul Dumnezeu și ”dezbrăcați de omul cel vechi” ”prin harul lui Dumnezeu” și ”îmbrăcați cu omul cel nou zidit după Dumnezeu”, după asemănarea Ziditorului, dobândesc ”mintea lui Hristos” și nu numai pe oameni îi judecă, dar și pe îngerii căzuți, după cuvântul lui Pavel. Devenind ”sarea pământului”, ”intră în cele mai dinăuntru ale catapetesmei, unde Iisus a intrat ca înainte-mergător al mântuirii noastre” și ”ca niște iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1), cunosc și transmit Bisericii noastre luptătoare, după măsură iconomiei celei dumnezeiești, voile și descoperirile dumnezeiești. Tâlcuiesc adâncimea și lățimea și înălțimea legii duhovnicești, a acestei dumnezeiești ”constituții”, după care întreaga zidire este chivernisită și cârmuită de Pronia Creatorului. Devin poli de orientare în orizontul sumbru al acestei confuzii în care zace lumea și tâlcuiesc în amănunt chipurile războiului nevăzut. Dezvăluie cursele și, îndeobște, adâncurile răutății satanei, devenind îngeri pământești și luminători ai omenirii atât de luptate de puterile vrăjmașe. Acolo unde nu ajunge glasul lor, ajunge scriitura lor, pilda lor, prin neîncetatele cercetări pe care le primim din partea lor și încă mai departe ajung Sfinții prin rugăciunea lor neîncetată. Se roagă cu stăruință și cu durere ”pentru viața și mântuirea lumii”.

Cu adevărat sunt ca niște colaci de salvare în acest ocean fără fund, stâlpi de sprijin între cer și pământ, fac legătura între distanțe infinite ca niște mijlocitori neobosiți. Și pe Dumnezeu Îl pogoară pe pământ prin milostivirile Sale, iar pe oameni îi ridică la cer, dacă aceștia o doresc. După cum în societate, cele de trebuință și de bază, cum sunt siguranța și progresul și pacea, se afla în mâinile puținor oameni, care administrează și guvernează fără zgomot și fără ca cei mulți să cunoască lucrările lor, la fel și în cele duhovnicești poziția aceasta o dețin prietenii lui Dumnezeu, care s-au dăruit deplin dragostei Lui și s-au jertfit Lui în întregime prin ținerea dumnezeieștii lui voi, au dobândit prietenia cu El și au primit dumnezeieștile făgăduințe.

Așadar, dumnezeieștile făgăduințe, care reprezintă însăși sfințirea, după expresia omenească, la prietenii lui Dumnezeu sunt pricinuitoare de înnoire și desăvârșire în destinația universală a omului, iar nouă, credincioșilor ni se fac învățători și călăuzitori de-a lungul secolelor și sprijinitori și tâlcuitori și mângâietori, prin mijlocirile lor părintești, prin ajutorul lor primit în chip văzut și duhovnicesc în marea acestei vieții, celei cu multe valuri. Dar și la sfârșitul vieții se roagă stăruitori Stăpânului iubitor de oameni pentru mântuirea noastră, ca adevărați prieteni și cunoscători ai Acestuia.

Gheronda Iosíf
Sursa: ”Sfântul Neofit Zăvorâtul”, Editura Sfintei Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1998.

12 Aprilie 2016

Vizualizari: 384

Voteaza:

Sfantul Neofit Zavoratul 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Sfantul Neofit Zavoratul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE