Biserica si Marea Unire - 1 Decembrie, Ziua Unitatii Nationale

Ziua de 1 Decembrie este Ziua Nationala a tarii noastre, in amintirea celor peste 100.000 de romani adunati pe Campul lui Horea de la Alba Iulia, care au cerut Unirea Transilvaniei cu Tara. Marea Adunare Nationala, constituita din 1.228 de delegati, a adoptat o rezolutie care consfintea Unirea tuturor romanilor din Transilvania, intreg Banatul (teritoriul dintre raurile Mures, Tisa si fluviul Dunarea) si Tara Ungureasca (Crisana, Satmar si Maramures) cu Romania.

Constitutia Romaniei prevede la Art. 12, alin. 2, ca 'Ziua Nationala a Romaniei este 1 Decembrie', conform legii publicate in Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990. Inca din anul 1919, aceasta zi a fost sarbatorita in Romania Mare, amintind evenimentele petrecute la 1 Decembrie 1918 pe Campul lui Horea din Alba Iulia.

La un an de la dezrobirea Ardealului, Iuliu Maniu amintea ca la 1 Decembrie 1918, 'o suta de mii de romani, carturari si tarani, in frateasca intelegere, pecetluind pentru toate veacurile dreptul lor si chezasuind dreptatea tuturora, au hotarat unirea cu Romania sub sceptrul de domnie al biruitorului rege Ferdinand. Sarbatoare sfanta a neamului va ramanea totdeauna ziua de 1 Decembrie, ziua de la Alba-Iulia, ziua libertatii, ziua unirei'.

Ziua Unirii nu este rodul unui eveniment spontan, ci al unui ideal implinit, minutios pregatit si mult asteptat. Ca orice eveniment important al istoriei neamului, si Unirea tuturor romanilor poarta amprenta Bisericii, prin reprezentantii ei de seama.

Biserica Ortodoxa Romana a reusit sa reprezinte interesele poporului pastorit, mobilizand atat elita intelectuala in savarsirea unei actiuni care sa fie recunoscuta de forurile internationale, cat si multimea de credinciosi, care sa transmita ca Romania Mare este rodul vointei lor.

Relatia dintre Biserica si Stat in tara noastra dainuie inca de la inceputurile noastre ca popor. Istoria Bisericii completeaza istoria nationala si o implineste. Anul 1918 nu face exceptie si speculeaza contextul favorabil european. Mitropolitul de fericita amintire Antonie Plamadeala al Ardealului afirma: „Istoria romanilor e biografia extraordinara a unui popor de vita veche, din stramosi viteji si drepti, cumpaniti in gandire si hotarati in fapta“. Multa vreme, romanii au fost nevoiti sa traiasca in provincii diferite ale aceluiasi neam: Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania. Au trait despartiti, uneori sub stapaniri straine. Libertatea si-au aparat-o cu armele, iar identitatea prin grai si credinta. Avem, asadar, o intreita legatura intre romanii din cele trei provincii istorice: pamantul, limba si credinta, legatura ce a pastrat constiinta ca romanii sunt frati, indiferent de ce parte a Carpatilor le-a fost dat sa vietuiasca. Si a venit Mihai Viteazul, si a intrat in Bucuresti, in Iasi si in Alba-Iulia, si romanii au fost, din nou, una. Si a venit Alexandru Ioan Cuza in ianuarie 1859, si Moldova si Tara Romaneasca au format Romania. Dincolo de Carpati ramasese insa Transilvania. Acest lant muntos niciodata nu a despartit, ci a unit. Nu a fost stavila, ci punte de legatura intre fratii de o parte si de cealalta. Pasurile si trecatorile Carpatilor erau calcate de cei care asigurau schimburi economice necesare trupului si schimburi culturale ce intareau sufletele. Nu de putine ori, ierarhii de peste munti, „exarhi ai plaiurilor“, trimiteau in Ardeal misionari intariti cu tiparituri si obiecte de cult pentru romani.

Contextul istoric al Unirii de la 1918

Inca din timpul Primului Razboi Mondial, in perioada cand Romania era in stare de neutralitate, la 4 mai 1915, tanarul om politic Nicolae Titulescu, intr-un discurs rostit la Ploiesti, rezuma gandul tuturor romanilor privitor la Ardealul care lipsea, atat de mult, tarii: „Din imprejurarile de azi, Romania trebuie sa iasa intreaga si mare. Romania nu poate fi intreaga fara Ardeal. Romania nu poate fi mare fara jertfa! Ardealul e leaganul care i-a ocrotit copilaria, e scoala care i-a faurit neamul, e farmecul care i-a sustinut viata. Ardealul e scanteia care aprinde energia, e mutilarea care striga razbunare, e fatarnicia care cheama pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e romanismul in restriste, e intarirea care departeaza vrajmasul, e viata care cheama viata! Ne trebuie Ardealul! Nu putem trai fara el! Vom sti sa-l luam si mai ales sa-l meritam!“.
In evenimentele majore ale romanilor gasim Biserica intotdeauna alaturi de popor. Numaram credinciosii si preotii in rascoalele lui Gheorghe Doja (1514) sau Horea, Closca si Crisan (1784), in Revolutia lui Tudor Vladimirescu (1821), in Revolutia de la 1848, in miscarea pentru Unirea Principatelor (1859), in Razboiul pentru independenta (1877) sau in Rascoala de la 1907. Astfel, prezenta ierarhilor, consilierilor, preotilor, teologilor si credinciosilor la evenimentele din anul 1918 vine ca un lucru firesc in implinirea istoriei.

Contextul istoric speculat de romanii transilvaneni este unul deosebit de favorabil: perioada imperiilor apunea, iar monarhia habsburgica nu facea exceptie. Miscarile de eliberare nationala declansasera o reactie in lant: la Praga si Cracovia (28 octombrie 1918), la Zagreb (29 octombrie 1918), in Austria (30 octombrie 1918) si Ungaria (31 octombrie 1918). In tot acest timp, romanii din Transilvania organizau un Consiliu National Roman Central (3 noiembrie 1918), cu sediul la Arad, intarit de o serie de consilii nationale, judetene si comunale, care urma sa pregateasca local Unirea. La 27 martie 1918, Basarabia aratase ca unirea cu Romania este un fapt realizabil. In Bucovina, la 27 octombrie, se crease un Consiliu National Roman care formula dorinta de unire cu Romania, fapt ce avea sa se implineasca la Cernauti, la 28 noiembrie 1918.

„Glasul timpului“

Un document de epoca, descoperit de mitropolitul Antonie Plamadeala in Arhiva Cancelariei Sfantului Sinod, ne introduce in atmosfera pregatirii Unirii, in toamna anului 1918. Este vorba despre o scrisoare a lui Teodor Mihali, fruntas roman nationalist, catre episcopul de Caransebes, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al Romaniei, datata 8 octombrie 1918. Ierarhul era invitat la un „sfat intim“ ce urma sa aiba loc la 12 octombrie 1918, la Oradea-Mare: „Ilustritate, e de prisos sa accentuez ca, in zilele acestea de importanta istorica in care se va hotari si soarta viitoare a neamului romanesc, ne incumba tuturor datoria sa veghem ca in deplina solidaritate sa facem tot ce poate servi spre binele obstesc si sa evitam a intreprinde ceva ce ar putea fi in detrimentul natiunii noastre. Nu putem proceda insa solidar fara de a ne sfatui mai intim si fara de a lua o hotarare, atat referitor la modul de procedare, cat si referitor la bazele principiale pe cari va fi sa stam cu totii. s...t Contand cu siguranta ca Ilustritatii tale iti va servi de imbold mai puternic glasul timpului decat apelul meu, nadajduiesc ca-mi va fi dat sa ne putem revedea la Oradea-Mare“. La 12 octombrie, Comitetul National intrunit la Oradea adopta o motiune in care declara ca romanii transilvaneni nu mai recunosc Parlamentul si Guvernul imperial, revendicandu-si, totodata, libertatea de actiune. La 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre semnatari, dadea citire documentulului de la tribuna Parlamentului din Budapesta.

Propaganda nationalista a fost sustinuta si de publicatiile romanesti din Ardeal, in special de organele de presa ale consistoriilor romane: „Telegraful roman“ (Sibiu), „Biserica si Scoala“ (Arad), „Unirea“ (Blaj) si „Foaia diecezana“ (Caransebes).

La 30 octombrie, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, a cerut episcopilor romani, ortodocsi si greco-catolici, sa-si precizeze atitudinea cu privire la Consiliul National Roman Central. Primul raspuns a venit din partea episcopului Miron Cristea al Caransebesului, in forma unei adrese din 1 noiembrie pentru Consiliul National Roman, in care amintea dreptul fiecarui popor de a dispune liber de soarta sa, iar „interesele de viata ale neamului romanesc s...t pretind ca un categoric imperativ infaptuirea acestui drept de libera dispozitie si fata de neamul nostru“. De asemenea, printr-o adresa comuna din 21 noiembrie, semnata de toti episcopii ortodocsi si greco-catolici din Transilvania, Consiliul National Roman era recunoscut ca for conducator al luptei de eliberare nationala si se asigura aportul „din toate puterile la intruparea aspiratiilor noastre nationale“.

In noiembrie 1918, profesorul Nicolae Balan de la Academia Teologica „Andreiana“ din Sibiu, viitor mitropolit al Transilvaniei (1920-1955), a facut parte din delegatia trimisa de Consiliile Nationale din Sibiu si Arad pentru a lua legatura cu conducatorii politici din Romania. Astfel, la 14 noiembrie, Nicolae Balan a ajuns la Iasi, unde erau refugiati membrii Guvernului roman. Acolo a intrat in contact cu diferiti demnitari de stat, dar si cu reprezentantii diplomatici ai Frantei, Angliei si Statelor Unite ale Americii, pe care i-a informat despre situatia din Transilvania. De la Iasi a trimis o scrisoare catre Vasile Goldis, prin care ii recomanda convocarea imediata a unei adunari nationale, de preferinta la Alba Iulia, care sa „proclame alipirea neconditionata la Romania“.

Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia

Consiliul National Roman Central din Arad, intrunit la 20 noiembrie, a fixat drept loc al Marii Adunari Nationale orasul Alba Iulia si data de 1 decembrie.

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Biserica romaneasca a fost reprezentata de cei 5 episcopi in functiune, 4 vicari, 10 delegati ai Consistoriilor ortodoxe si ai Capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, cate un reprezentant al Institutelor teologice-pedagogice si cate doi reprezentanti ai studentilor de la fiecare Institut teologic, la care s-au adaugat numerosi preoti si invatatori ai scolilor confesionale, alesi ca delegati oficiali. Palcuri de credinciosi, in frunte cu preotii satelor, purtau pancarte cu inscriptii: „Traiasca Romania“, „Vrem Unirea“ sau „Unirea cu Tara Romaneasca“. Manifestarile au inceput cu oficierea Sfintei Liturghii, romanii cerand, mai intai, binecuvantarea lui Dumnezeu pentru a pune bun inceput idealului lor.

La ora 7, s-a oficiat cate un serviciu religios in ambele biserici, ortodoxa si unita, dupa care episcopul Caransebesului a inaltat spre Dumnezeu o „patetica rugaciune de multumire“, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de fata“. Dupa incheierea rugaciunii, s-a cantat imnul „Desteapta-te, romane!“, dupa care au inceput lucrarile celor 1.228 de delegati din toate partile Transilvaniei.

Biroul Adunarii Nationale a ales trei presedinti, dintre care doi erau episcopi: Ioan I. Papp al Aradului si Dimitrie Radu de la Oradea. Al treilea, octogenarul Gheorghe Pop de Basesti, si-a incheiat discursul rostit pe Campul lui Horea prin cuvintele dreptului Simeon din Sfanta Scriptura: „Acum slobozeste, Doamne, pe robul tau, caci ochii lui vazut-au mantuirea. De acum pot muri fericit, caci am vazut marele ideal implinit“. Principalul raport a fost prezentat de Vasile Goldis, care a citit apoi istorica Declaratie de Unire a Transilvaniei cu Romania. In toate bisericile din Ardeal, clopotele au dat de veste romanilor ca Unirea era un fapt implinit, iar preotii au savarsit slujbe de Te Deum, in semn de multumire.

Episcopul Miron Cristea a amintit, printre altele: „Nu ne putem gandi astazi la altceva decat la ceea ce au hotarat si au facut fratii din Basarabia si Bucovina, adica la Unirea cu scumpa noastra Romania, alipindu-i intreg pamantul stramosesc“. Discursul ierarhului din Caransebes la Alba Iulia a reprezentat o sinteza minutios alcatuita din intreaga istorie de framantari, lupte si aspiratii ale poporului roman. In finalul discursului, Miron Cristea a rostit: 'Am ferma nadejde ca glasul vostru unanim si prin voi glasul intregii natiuni se va concentra asupra singurei dorinte, pe care o pot exprima in trei cuvinte: Pana la Tisa! Amin!'.

Discursul de incheiere a Marii Adunari Nationale a fost rostit de episcopul Ioan I Papp al Aradului: „Ne-am prezentat aici indeosebi cu scopul si dorinta ca, precum antecesorii nostri, vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat impreuna cu clerul si poporul credincios sub povara sistemului de impilare a tot ce a fost romanesc, acum tot impreuna cu clerul si poporul nostru sa praznuim bucuria zilei in care ne-a rasarit si noua soarele dreptatii, care ne este chezasia unei vieti viitoare ca natiune romaneasca libera si unica indreptatita a dispune de soarta sa prezenta si viitoare“.

S-a alcatuit Marele Sfat National, format din 212 membri, intre care episcopi, profesori de teologie, protopopi si preoti cu atributii legislative. In cadrul lucrarilor s-a redactat si s-a aprobat „cu entuziasm“ actul de unire, cand Miron Cristea a luat din nou cuvantul.

A doua zi, deputatii Marelui Sfat National s-au intrunit in sala tribunalului, sub presedintia episcopului Miron Cristea, si au ales un for executiv cu titlul de Consiliu Dirigent, avand sediul la Sibiu, din care facea parte si preotul Vasile Lucaciu.

La 14 decembrie, o delegatie a Marelui Sfat National, in frunte cu episcopul Miron Cristea, s-a deplasat la Bucuresti si a inmanat regelui Ferdinand I actul Unirii Transilvaniei cu Romania. Drept urmare, la 24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sanctionare a unirii Transilvaniei si, totodata, a Basarabiei si Bucovinei cu Romania.

Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de intreaga presa, iar un ziar banatean a relatat, pe prima pagina, un articol cu titlul sugestiv: „Am inviat!“.

Ziua Nationala a Romaniei

In Romania interbelica, in savarsirea momentului istoric al Unirii de la 1 decembrie 1918 era recunoscut aportul Bisericii, alaturi de istorici, oameni de litere si presa: „Instructiunile pastorale ale vladicilor, sfaturile cronicarilor si istoricilor, versurile poetilor, predicile preotilor, articolele ziaristilor care au facut din mestesugul lor un apostolat, au trezit in sufletul poporului constiinta nationala“.

Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost numita de mitropolitul Antonie Plamadeala „ziua bucuriei romanesti, implinirea marelui vis, regasirea tuturor romanilor in vechile frontiere ale Daciei si ale lui Mihai Viteazul, in Romania Mare, a carei unitate, independenta, libertate si suveranitate se desavarsise in vremea noastra, intr-un avant fara margini, cu insufletire, cu daruire, cu iubire sfanta pentru mostenirea primita si cu hotararea de a o lasa urmasilor si mai frumoasa“.

De Ziua Nationala a romanilor, citind inscriptia de pe Arcul de Triumf din Bucuresti, continuam sa ne bucuram ca „dupa secole de suferinta crestineste indurate am ajuns la unitate nationala“.
Marea Unire din 1918 a fost si ramane pagina cea mai stralucita a istoriei romanesti. Maretia ei consta in faptul ca desavarsirea unitatii nationale nu a fost opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; ea este fapta istorica a intregii natiuni romane, realizata intr-un elan izvorat cu putere din adancul constiintei unitatii neamului.

Realizarea unitatii nationale a romanilor intr-un singur stat, la sfarsitul primei conflagratii mondiale, trebuie inteleasa ca o aspiratie legitima si o urmare fireasca a evolutiei constiintei de neam si a statului national. Sacrificiile ostasilor romani pentru eliberarea provinciilor asuprite si pentru intregirea tarii sunt tot expresia constiintei unitatii de neam, de credinta si de limba, idealul Unirii afirmandu-se intens prin eforturi, jertfe si eroism pe campurile de lupta din Transilvania si Dobrogea, de pe Valea Jiului si de pe Arges, ca si pe cele de la Marasti, Marasesti si Oituz. Sacrificiile natiunii romane in campania anilor 1916 si 1917 au fost rasplatite de izbanda idealului national, in conditiile prabusirii autocratiei tariste si a destramarii monarhiei austro-ungare, precum si in contextul afirmarii dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului nationalitatilor.

„Sa cinstim pe fauritorii statului national unitar roman!“

Infaptuirea statului national a permis natiunii romane sa-si puna in valoare energiile si capacitatile sale creatoare in slujba progresului economic, a dezvoltarii stiintei, invatamantului si a culturii. Evoluand in cadrul regimului de democratie parlamentara, Romania s-a inscris in anii interbelici pe traiectoria unei vieti moderne, aducandu-si pe plan international o contributie substantiala la opera de pace si securitate.

Faurirea statului national roman la 1 Decembrie 1918 a fost benefica si pe plan spiritual, atragand dupa sine organizarea unitara a structurilor bisericesti din toate provinciile romanesti, sub conducerea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. In acelasi timp, ea a creat si premisele ridicarii Bisericii Ortodoxe Romane, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, in anul 1925.

Evocand astazi, din perspectiva celor noua decenii, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, omagiul si recunostinta noastra se indreapta catre poporul intreg, cum spunea Nicolae Iorga, „de oriunde (pretutindeni) si din toate veacurile, martir si erou“.

Rolul pe care l-a avut Biserica Ortodoxa Romana in actul Unirii de la 1 decembrie 1918 a fost unul substantial. Prin slujitorii de la altare, aceasta a indus si a pastrat mereu in inima romanilor ideea de unitate nationala si de credinta. De asemenea, exista o stransa legatura intre Sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei, Ocrotitorul Romaniei, ca sarbatoare religioasa, și Ziua Naționala a Romaniei sarbatorita la data de 1 decmbrie a fiecarui an. Prin urmare, dupa afirmația Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, „Nu intamplator exista o legatura intre Sarbatoarea Nationala Bisericeasca de la 30 noiembrie si Sarbatoarea Nationala politica 1 Decembrie ca Zi nationala care ne aminteste de Unirea cea Mare de la 1 deembrie 1918. Aceste doua sarbatori sunt legate intre ele pentru ca Sarbatoarea Sfantului Andrei ne arata unitatea credintei care a fost temelia pentru dezvoltarea si cultivarea constiintei unitatii noastre nationale, nu numai teritoriale, ci si unitate in cuget si simtiri”.

Sursa: basilica.ro

01 Decembrie 2010

Vizualizari: 1831

Voteaza:

Biserica si Marea Unire - 1 Decembrie, Ziua Unitatii Nationale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE