In urma cu jumatate de an, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului a tiparit o lucrare admirabila, prefatata de Patriarhul Teoctist, "Cartea deschisa a Imparatiei", subintitulata "o insotire liturgica pentru preoti si mireni". Este vorba de o talcuire a slujbei centrale a Bisericii, un demers care s-a constituit dintr-o succesiune de predici rostite de inaltul ierarh din amvonul catedralei in care se slujeste. Un curs cordial de liturgica. Mitropolitul se intreaba in prefata, cu modestie neprefacuta, daca dupa Cabasila, Ene Braniste, Alexandr Schmemann sau Dumitru Staniloae mai poate aduce elemente noi in explicarea Liturghiei. Si mi-am amintit observatia unui anglist, Dragos Protopopescu: "Fiecare generatie, daca este culta, trebuie sa aiba Shakespeare-ul sau".

Asa incat problema este una de adecvare. Si mitropolitul Bartolomeu o rezolva impecabil.

In urma cu vreo 15 ani, mitropolitul Bartolomeu a publicat un volum inlantuitor de frumos, "Cerurile Oltului", consacrat spatiului eclezial si icoanei ortodoxe, cu aplicatie pe o seama de biserici si manastiri din eparhia (de atunci) a Ramnicului si Argesului. Cele doua carti ale mitropolitului se coreleaza organic. Ar fi de dorit ca ele sa fie corelate si de catre cititori. Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu are avantajul ca este, deopotriva, calugar, teolog si scriitor. In plus, aceasta talcuire a Liturghiei ii da prilejul unor pagini sclipitoare pe o tema nespus de grea: Viata de apoi cu toate etapele sale. Capitolul "Ectenia pentru cei adormiti" raspandeste un veritabil optimism eschatologic.

Nu am de gand sa recenzez ultima carte a Inalt Prea Sfintitului Bartolomeu. O recomand cu toata caldura unei lecturi angajate, evocand observatia unui teolog "nespecialist" din secolul XIX, Alexei Homiakov; "Cine nu intelege Liturghia, nu intelege Biserica".

In urma cu un an, intr-o duminica de aprilie din Postul Mare, ma gaseam la slujba in biserica Sf. Ilie - Gorgani. Era o Liturghie arhiereasca slujita de Prea Sfintitul Sebastian, episcop-vicar patriarhal. Slujita cu atata patrundere si frumusete incat am inteles si eu ce inseamna: "In biserica slavei Tale stand, in cer ne pare a sta."

In pofida acestor adevaruri, credinciosii proveniti dintre intelectuali se plang ca slujbele bisericesti, inclusiv Liturghia, sunt lungi, anoste, saturate de "ritual" si prefera predicile bune. In bisericile din Ardeal, lumea asculta cu mare interes predica si numarul credinciosilor sporeste pe masura ce se apropie momentul omiletic. Predica face parte, indubitabil, din actul liturgic. Nu intamplator, in timpul ei se dezvolta pericopa evanghelica citita mai inainte. Biserica a inteles dintotdeauna sa expliciteze Cuvantul Domnului si sa-l actualizeze. Insa serviciul liturgic este el insusi un concentrat de invatatura teologica fundat pe un act de traire si de marturisire. De aceea, un credincios autentic nu se va plictisi in timpul Liturghiei si nu va avea sentimentul repetabilitatii. Ori de cate ori nu am putut ajunge, duminica sau de sarbatori, la slujba Liturghiei, am regretat si am avut remuscari.

In zilele noastre, presiunea seculara, agresiva, se reflecta puternic si printr-un consemn aliturgic. Intelectualii doresc sa discute, sa dezbata subiecte duhovnicesti, sa dea spatiul si momentul liturgic pe salile de seminarii, conferinte, congrese. E ca si cum, in loc sa iubesti o femeie, ai sta inchis intr-o biblioteca si ai face fise pentru un studiu avand ca tema dragostea in poezia lui Petrarca sau a lui Eminescu. Academizarea duhovniceasca este un veritabil flagel la care colaboreaza tot mai des, constient sau inconstient, insisi clericii. Noroc ca Biserica are o vatra liturgica nestinsa: manastirea, unde Sf. Liturghi se slujeste zi de zi (cu exceptiile consacrate, bineinteles).

Cartea mitropolitului Bartolomeu este nu numai o talcuire cat se poate de destinsa a Liturghiei, ci si o imbiere implicita la asumarea si redescoperirea acestei slujbe unde credinciosii nu sunt spectatori, ci participanti activi. Si autorul detaliaza aspectul acesta fundamental: "Cuvantul romanesc dreptmaritor il traduce cu exactitate pe grecescul orthodox, crestinul care Il preamareste pe Dumnezeu intru dreapta credinta. Daca oamenii se impart in credinciosi si necredinciosi, e bine sa stiti ca, la randul lor, crestinii se impart in binecredinciosi si raucredinciosi. Aceasta diferentiere s-a facut in vremea iconoclasmului, cand imparatii Bizantului se declarau crestini adevarati, dar persecutau icoanele si pe cei care le cinsteau". (p. 168) In zilele noastre, binecredinciosii merg regulat la Liturghie, iar rau-credinciosii la "dezbateri" despre rolul Bisericii.

Dan CIACHIR

.