Basilica Sfantul Marcu - San Marco din Venetia

Basilica Sfantul Marcu (in italiana - Basilica San Marco) este cea mai cunoscuta si mareata dintre bisericile Venetiei, cat si unul dintre cele mai elocvente exemple de arhitectura bizantina. Basilica San Marco din Venetia, inchinata Sfantului Apostol Marcu, cunoscuta si sub denumirea de "Domul din Venetia", este catedrala patriarhala din Venetia, Italia.

Aceasta mareata catedrala este situata in piata cu acelasi nume - Sfantul Marcu - adiacenta si atasata Palatului Dogilor. Incepand cu anul 1807, basilica venetiana a fost folosita si drept scaun patriarhal de catre patriarhul venetian, arhiepiscopul arhidiocezei romano-catolice din Venetia.

Datorita infatisarii sale opulente, a mozaicurilor bizantine aurite cat si a statuilor sale ca simbol al prosperitatii si fortei venetiene din secolul al XI-lea, basilica San Marco a fost supranumita pe drept cuvant si "Chiesa d'Oro", adica "Biserica de Aur".

Prima biserica ridicata pe actualul teritoriu al basilicii a fost o cladire temporara atasata Palatului Dogilor, ridicata in anul 828, cand negustorii venetieni au achizitionat din Alexandria presupusele moaste ale Sfantului Apostol si Evanghelist Marcu.

Aceasta biserica initiala a fost inlocuita cu o alta in anul 832. Noua biserica a disparut intr-un incendiu al rebelilor din anul 976, fiind mai apoi rezidita in anul 978. Extinderea acesteia in anul 1063 a dus la formarea bazelor si conturarea limitelor actualei basilici.

Venetienii n-au procedat altfel atunci cand, luandu-se la intrecere cu rivalii lor din Aquileia, Pisa si Verona, care isi construiau catedrale noi, s-au hotarat pe la inceputul anilor 1060-1063, sub dogele Domenico Contarini (1042-1071), sa rezideasca Biserica San Marco, vatamata de un incendiu, in anul 976. Lucrarile, incepute pe la anul 1063, au continuat sub Domenico Selvo (1071-1084) si s-au terminat sub Vitale Falier (1086-1096).

Tarnosirea avu loc pe la 1093-1094 (data mai acceptabila decat 1084-1085). Planul a ramas acela de cruce greaca libera cu cinci cupole, care fusese aplicat inca din secolul al IX-lea dupa modelul intalnit la Biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol. Dar de data aceasta el a fost tratat cu mai mare amploare. Cupolele au fost construite din caramizi si nu din lemn.

Basilica Sfantul Marcu din Venetia a fost sfintita in anul 1094, in acelasi an in care moastele Sfantului Apostol si Evanghelist Marcu se crede ca au fost redescoperite intr-unul dintre pilastri, de catre Vitale Falier, doge in acel moment. Cripta de atunci a pastrat moastele sfantului Marcu pana in anul 1811.

Lucrarile de curatire efectuate in 1881 au ingaduit sa se observe ca in spatele colonadelor de la vest, ridicate intre mijlocul secolului al XIII-lea si sfarsitul celui de-al XV-lea, se ascunde o fatada cu doua etaje, cu firide in partea de jos si cu arcade in cea de sus, dupa un tip binecunoscut la Constantinopol.

De asemenea, absida cu zonele sale suprapuse de arcade si de firide aminteste absida bisericilor din capitala. Nu este de mirare. Era epoca in care, in fata primejdiilor comune, relatiile intre Bizant si Venetia erau stranse. Dogele Domenico Selvo, caruia imparatul ii conferise titlul de proto-proedru, o luase de sotie pe Teodora, sora lui Mihail al VII-lea Ducas. Influenta Italiei se vadeste in tehnica arhitecturala cu caramizile sale mai groase si mortarul mai fin decat in Bizant.

Basilica este sub forma de cruce bizantina incadrata intr-un patrat. Fiecare brat al crucii formand un dom in sine. Basilica Sfantului Marcu este fidela arhitecturii Bisericii Sfintilor Apostoli, ridicata de Justinian in Constantinopol. Locul special amenajat pentru cor este situat deasupra unei cripte. Planul interiorului prezinta mai multe nave - trei nave longitudinale si alte trei transversale.

Deasupra inaltului altar se afla un baldachin asezat pe coloane decorate cu basoreliefuri apartinand secolului al XI-lea. Capodopera ce o constituie altarul formeaza Pala d'Oro, adica "Peretele de Aur". Mai exact, altarul acesteia este o opera bizantina in metal realizata in anul 1105, cu scopul de a constitui fatada absidei ce detine altarul. In spatele inaltului altar se afla un alt altar prezentand de asta data, ca elemente particulare, coloane de alabastru.

Locul corului este realizat de catre Fra Sebastiano Schiavone. Acesta este flancat in registrul superior de cate trei basoreliefuri de fiecare parte, realizate de catre Sansovino. Deasupra celor doua balcoane speciale pentru predicat se afla statui purtand semnatura fratilor Massegne (anul 1394).

De asemenea, in spatiul coral se afla si unele statui ale lui Sansovino. Statueltele acestuia, din bronz, intruchipeaza pe Sfintii Evanghelisti si pe cei patru Doctori. Basilica mai prezinta si un turn nu foarte inalt, considerat de catre multi ca fiind o ramasita a originalului Palat al Dogilor.

Interiorul foarte spatios al basilicii impreuna cu multele sale abside si coruri a constituit punctul de plecare in dezvoltarea unui stil propriu venetian - policoral - printre maestrii basilicii. Cei mai de seama au fost unchiul si nepotul - organisti si compozitori - Andrea Gabrieli si Giovanni Gabrieli, care sunt si recunoscuti ca fiind primii utilizatori ai instrumentelor in muzica religioasa corala intr-o biserica.

In pofida faptului ca structura de baza a basilicii a fost aproape neatinsa in decursul timpului, nu se poate spune acelasi lucru si despre pictura si decoratiile acesteia. Acestea au suferit schimbari majore tot timpul. Secolele ce au succedat unele altora, in special secolul al IV-lea, au contribuit foarte mult la imbogatirea si diversificarea decoratiilor basilicii. Foarte rar se intampla ca un negustor venetian venit din Orient sa nu aduca cu el o coloana, capiteluri sau frize luate de unele temple antice. Acestea erau adaugate in decursul timpului in procesul de ridicare al basilicii, ajungand in cele din urma la actualul complex de elemente.

Usor usor, exteriorul din caramida a ajuns sa fie acoperit cu diverse bucati de marmura si sculptura, unele dintre ele chiar mai vechi decat cladirea in sine (de exemplu statuile celor patru tetrarhi). O naua fatada a fost ridicata, iar domurile au fost acoperite cu alte domuri si mai mari, din lemn, in scopul alinierii basilicii la stilul si arhitectura gotica a Palatului Dogilor, care fusese reconfigurat.

La mareata Basilica San Marco, incendiul din anul 1106 distrusese de fapt toate mozaicurile din vremea lui Domenico Selvo. Ele au fost inlocuite abia in a doua jumatate a secolului al XII-lea, cand decorul s-a intins pe toate suprafetele apte sa adaposteasca scenele figurative. Lucrarile la aceste mozaicuri s-au prelungit, practic fara intrerupere, pana sub dogele Andrea Dandolo (1343-1354).

In interior, peretii basilicii au fost acoperiti cu mozaicuri, formand un amestec de stiluri bizantine si gotice, in timp ce podeaua prezinta un sincretism din secolul al XII-lea, prezentand bucatele de marmura sub motive geometrice si animaliere.

Mesterii bizantini, care au fost chemati si despre care pomenesc textele, s-au inconjurat de ucenici venetieni si au contribuit astfel la formarea unor scoli locale. Iconografia ramane in chip fundamental bizantina, chiar si cand stilul se indeparteaza de acela practicat pe atunci la Constantinopol si in teritoriile grecesti, fara sa ajunga totusi niciodata la o ruptura totala.

Mozaicurile sunt realizate din bucatele de aur, bronz si o mare varietate de pietre. Mozaicurile din nartex infatiseaza scene vechi testamentare, alaturi de o frumoase serie ce prezinta zilele creatiei in domul din partea dreapta a basilicii.

In interiorul basilicii, temele nou testamentare sunt infatisate sub o puternica influenta bizantina - domul central il infatiseaza pe Hristos Pantocrator si Inaltarea Acestuia la cer. Aceste mozaicuri sunt formate din bucatele de dimensiuni reduse - aproximativ jumatate de centimetru fiecare bucatica componenta.

Programul general se inspira, in chip liber, din acela al Sfintilor Apostoli de la Constantinopol, al carui plan fusese reluat la San Marco. Ciclul decorului cupolelor incepe cu aceea de la est, partea de unde vine lumina. Aici s-a infatisat asteptarea Mantuitorului si venirea lui. Bustul lui Hristos-Emanuel intr-un medalion cu fond de stele este inconjurat de Fecioara (de tip constantinopolitan, cu batista la cingatoare), precum si de patriarhii si de proorocii care il vestisera.

Pandantivii poarta simbolurile evanghelistilor, martori ai vietii sale pe pamant. Abundenta draparilor lasa sa se creada ca mozaicarii care au realizat aceasta cupola se inscriu in traditia de la Monreale si ca ei au lucrat la sfarsitul secolului al XII-lea. Hristos-Emanuel si anumite figuri de prooroci au necesitat sa fie refacute in secolul al XIII-lea dupa incendiul din anul 1231. in cupola centrala, ca si la Sfintii Apostoli de la Constantinopol, este reprezentata inaltarea.

Participand la estetica dominanta din ultima treime a veacului al XII-lea, mesterul care a decorat aceasta cupola a accentuat vehementa gesturilor apostolilor si a miscarilor ingerilor prin mijloace destul de superficiale, care se manifesta mai ales in agitatia draparilor redata prin falduri puternic subliniate. In jurul acestei teme bizantine, el a dispus pe spatiile dintre ferestre cele sapte Virtuti si cele noua Fericiri care, in mare parte, par sa execute pasi de dans. Cutele vesmintelor lor deseneaza linii destul de seci, care izoleaza ca tot atatea motive ornamentale principalele parti ale trupului fara acel simtamant de unitate generala a figurii, nespus de viu la Monreale.

S-ar putea afirma ca artistii greci, aflati departe de exigentele de la Constantinopol, sau ucenicii lor din partea locului, au cedat freneziei de a exploata procedeele lineare ce se bucurau pe atunci de mare voga. Cupola de vest infatiseaza Pogorarea Sfantului Duh. Biserica se raspandeste "printre graiuri si semintii" figurate pe spatiile dintre goluri in loc sa fie pe pandantivi, asa cum se obisnuia in Imperiul bizantin.

Pe pandantivi s-au reprezentat ingeri, a caror lungime a trebuit sa fie exagerata pentru a-i face sa umple cadrul disponibil: aceasta alungire era in spiritul gustului vremii. Tot in virtutea tendintei epocii spre grafism cutele vesmintelor apostolilor s-au stilizat in fasii taioase, si S. Bettini le-a comparat cu niste "curbe de nivel" care definesc relieful figurilor.

Pentru a satisface evlavia populara, in cupola bratului de nord s-au ilustrat scene dinviata Sfantului Ioan Evanghelistul, si in cupola bratului de sud s-au reprezentat Sfintii Leonard, Nicolae, Clement si Vlasie.

Expresionismul dramatic si desenul impetuos al mesterului cupolei in care este infatisata Inaltarea caracterizeaza si scenele Patimilor de pe bolta care desparte aceasta cupola de aceea de la vest: regasim aici aceeasi alungire a personajelor, aceeasi vioiciune a atitudinilor.

O cu totul alta maniera era practicata de atelierul care a decorat bolta de la sud de cupola centrala. Vigorii nu lipsite de asprime si exuberantei li s-a preferat aici eleganta si fluiditatea liniei, limpezimea compozitiei. Fundalul de stanci si de arhitecturi devine pretextul unor gratioase stilizari decorative.

Indragostit de efectele liniei, pictorul se complace in a repeta arcurile de cerc superioare ale nimburilor apostolilor sau bonetele locuitorilor Ierusalimului, fara a indica macar partea de sus a chipurilor. La el grafismul epocii este disciplinat de dorinta de euritmie si de gratie, pe care o pune in evidenta si zveltetea personajelor.

Caii Sfantului Marcu au fost asezati deasupra intrarii in basilica cu acelasi nume in anul 1254. Acestia dateaza din antichitatea clasica. Dupa unii cercetatori, acesti cai au fost folositi initial spre impodobirea Arcului lui Traian. Caii au fost infatisati de-alungul hipodromului din Constantinopol, iar in anul 1204, dogele Enrico Dandolo i-a trimis inapoi in Venetia. Mai apoi au fost luati de Napoleon in aul 1797 si readusi inapoi in anul 1815. Dupa acest an, statuile celebre au ramas deasupra intrarii in basilica pana in anul 1990, cand au fost luati si asezati intr-o sala de muzeu. Caii actuali de pe fatada basilicii sunt doar niste copii fidele din bronz.

Pe masura ce Imperiul Roman a inceput sa se dezbine si sa descompuna, imparatul Diocletian a stabilit o nuoa structura politica de conducere: o conducere aflata in mana a patru co-imparati. Aceasta conducere s-a numit "tetrarhie". Statuia din marmura purpurie reprezinta inter-dependenta celor patru conducatori. Aceasta a fost luata din Constantinopol in timpul celei de a patra cruciade din anul 1204 si asezata in coltul sud-vestic al basilicii la nivelul pietei San Marco. Piciorul lipsa al unuia din cele patru personaje a fost descoperit in anul 1960 la Istanbul, unde se afla expus si astazi.

Teodor Danalache 

• Catedrala Westminster
  Publicat in : Biserica in lume
• Catedrala San Vitale din Ravenna
  Publicat in : Biserica in lume
• Arta bizantina
  Publicat in : Arhitectura Bisericeasca
• Stilul arhitectonic bizantin
  Publicat in : Arhitectura Bisericeasca