Recenzie - George Remete, Leacuri contra evlaviei, Editura “Paideia”, Bucureşti, 2018, 296 pagini…

 

Se spune că talentul, fie el artistic, literar, oratoric, dar nu numai, se împlineşte în, şi întrece doar de “harul iubirii, dragostei, milei, bunătăţii şi căldurii omeneşti de nestins”. Însă, zicem noi, şi de curaşul şi asumarea spontaneităţii, sincerităţii, libertăţii, responsabile, de exprimare, de dovedirea abisurilor judecăţii, urate şi murdare, duhninde, ale atâtor decidenţi şi pretinşi eminenţi ai credinţei, cea din “vitraliile” şi limba(jul) căutării greşite, iresponsabile, şi, cu asupra de măsură, din cel al superbiei. Şi, pentru că am cerut, la un moment dat, illo tempore, “învaţă calea, rosteşte încă nerostitul, scrie încă nescrisul; dezleagă şi împărtăşeşte taina, care este mai mult decât “umbra memoriei” şi subtitlul unor gânduri, semănând a destin care se împarte între rugăciune şi melancolie; adaugă ştiinţei adevărul, acurateţea şi sobrietatea limbii vorbite odată de Dumnezeu şi mai lasă altfel de replici, spre a se opri naufragiul adevărului”, ei bine, de atunci, el, care înţelege mai bine decât noi, marile semnificaţii, tot (mai) scrie.

Cu alte cuvinte, calea livrescă (unică) şi scriitoricească a Părintelui Profesor George Remete s-a aureolat, întâi de toate, printr-o “curiozitate culturală insaţiabilă” care a dus la o “structură spirituală caleidoscopică” şi, apoi, prin neîncetata, necontenita şi continua “reconstrucţie” intelectuală şi teologică, ajungând la nivelul de la care poate emite sau decretal; tocmai pentru că a dobândit sau căpătat convingerea şi certitudinea că teologia este ştiinţa – capodoperă a cunoaşterii şi a devenirii ori salvării în interiorul culturii. Acest fapt şi pentru că, în timp ce teologia este, deseori, ţinta insolenţei, indolenţei şi ignoranţei, din chiar pricina excesului de claritate sau limpezime, fidelitate şi adevăr, in actu, filosofia poate fi suspectată, ciclic, de precaritatea şi preaversatilitatea conştiinţei directorilor, diortositorilor, tălmăcitorilor, reformatorilor şi intruşilor ei.

Altfel spus, teologia are bază, fundament şi temelie, fiind calea prin care intri în viaţa, câtă vreme filosofia se statuează în incert, conducând mai mereu într-un teren sau tărâm hibrid, cu ascendenţă greu definibilă şi previzibilă…

Evlavia (altfel spus, noima care face sufletul să vibreze, dându-I o tensiune şi un/o calm/linişte, tainice sau misterioase), componentă suverană a credinţei, născând în dinamica ei “certe celebrităţi”, este minunat şi atât de atent tratată, încât este, alături de evlavia paterical – filocalică şi patristic – duhovnicească compendiul, canonul, pravila, rânduiala, norma, regula, ştiinţa ordonării actului modestiei, discreţiei şi smereniei, dintre cele mai pertinente, în stare ori capabile să salveze, de derizoriu şi starea în care drumul firii credinţei devine unul contaminat de exhibitionism şi (de) abandonarea impardonabilă a dimensiunii ei mirabile de adânc şi (de) profund, în care se oglindeşte numai chipul şi lucrarea dumnezeiască; şi iată, de aiuristica, manifestă, făţişă ori patologică, a atâtor (i)raţiuni, emoţionale ori sentimentale (a acelor “nesimţiri şi caraghioslâcuri stupide, care transformă slăbiciunea şi ignoranţa, chiar şi aroganţa şi esresul în principiu”).

Suntem, prin urmare, întru totul de accord, cu magistrul – autor, decretând, şi noi cu deferenţă şi subscriem, pe lângă conceptul teologic, la graţia, delicateţea, nobleţea, rafinamentul, eleganţa, sfiala, condescendenţa, solemnitatea, înţelepciunea şi bunul simţ al evlaviei, ca stare şi înălţare metanoică (adică calea regală, imperial, a oricărei deveniri, mentenanţe şi “retrageri” creştine.

Fiind, prin excelenţă, apologetul implicării personale, Părintele Profesor George Remete elaborează un veritabil testimoniu care bate în “cuiele” învăţăturii de credinţă pe “omul – releu”, prin care credinţa se primeşte, înmagazinează sau asimilează (atât cât trebuie pentru ca duhul să nu se ră(tă)cească şi lumina să nu se stingă) şi transmite.

În altă ordine de idei, cartea Părintelui Profesor George Remete poate fi desemnată, fără să exagerăm, ca fiind o altfel de lucrare, puţin inedită, neobişnuită faţă de celelalte apariţii sau publicaţii semnate de Părintele Profesor.

Aceasta nu este o carte cu “mii” de note de subsol şi cu “sute” de autori în lista bibliografică, ci este, mai degrabă, o carte de eseuri, o carte de care, dacă (mai) pui mâna să o citeşti, te ataşezi, “te îndrăgosteşti” de ea la prima vedere.

Puterea, capacitatea de sinteză, claritatea, limpezimea şi acurateţea mesajului precum şi jovialitatea cuvintelor din această lucrare, stimulează, impulsionează pe cititor să ajungă, nu atât la raţiunea sau “mintea” mesajului, cât la “inima” acestuia.

Constatăm, observăm faptul că structura sau cuprinsul volomului este determinată de existenţă celor trei capitole sau părţi: Minora, Moralia şi Theologica.

Aşadar, cartea de faţă porneşte lin, uşor şi creşte în intensitate, ajungând spre punctul culminant sau vârful aisberg-ului.

Abordarea folosită de autor este una inedită, original şi nemaiîntâlnită, care prezintă, cu vivacitate şi naturaleţe, mesaje atât filozofice cât şi teologice, reuşind, totodată, să contextualizeze şi să adapteze cuvântul la cerinţele actuale ale societăţii în care trăim.

În concepţia ori viziunea Părintelui Profesor George Remete, sensul vieţii nu înseamnă putere, onoruriri, ranguri sau gratificaţii, care, chiar dacă sunt plăcute pentru majoritatea oamenilor, ele îşi pierd sensul într-un singur punct şi, anume, în faţa morţii: “Maximul împlinirii omului este moartea; să-ţi găseşti moartea ta, să faci din moarte suprema putere şi demnitate. Scopul şi reuşita vieţii este moartea, adică o viaţă autentică este pregătită morţii. Este de crezut că numai o viaţa autentic lucrată poate culmina într-o moarte nobilă sau autentică. În orice caz, dacă mormântul tău nu va fi mai grăitor şi mai puternic decât viaţa ta, atunci viaţa ta nu a fost autentică. De fapt, mormântul tău este autentic dacă arată învierea: nimic mai viu şi mai transfigurat decât un mormânt autentic.” (“Moartea mea” – p. 61).

În a doua parte a lucrării, intitulată Moralia, Părintele Profesor George Remete ne pofteşte, ne invită, pe de-o parte, la aprofundarea unor teme care defines Noţiunea de moralitate, iar, pe de altă parte, la o dezvoltare serioasă, asumată şi pertinentă a acestora.

În cele ce urmează, voi menţiona un pasaj ori fragment lămuritor, în acest sens: “Se pare că adâncul ticăloşiei, al mizeriei umane şi al răului, nu este răutatea pe faţă sau mizeria dezgolită, ci amestecul cu aparenţa bună, sau porcul întors la voma sa: cunoscătorul care, având cunoştinţa binelui, face răul cu perversiune, amestecând răul cu binele, încât nici el nu mai ştie ce este bun şi ce este rău. Amestecul grotesc şi abject de bine şi rău, căruia nu-i mai poate da nimeni de cap, este culmea răului. Autentic în amândouă şi, cu adevăr, fals, în amândouă! De multe ori ne mirăm cum este posibil ca urâciunea pustiirii să ajungă tocmai în locul cel sfânt, ne mirăm cum ticăloşia, diabolical, răul şi negaţia, pot să atenteze frontal, radical şi fiinţial, la fiinţa, bine, adevăr şi puritate absolută. Tocmai acesta e secretul, punctul pe i sau importanţa acestei sintagme: urâciunea pustiirii nu este urâciune adevărată dacă nu ajunge chiar în locul cel sfânt! Ea nu este cu adevărat urâciune şi nu-şi merită numele decât dacă ajunge la acea măsură, dacă înfruntă totul, dacă se opune pe faţă, dacă sfidează binele, puritatea, fiinţa şi Absolutul!” (“Adâncul Răului” – p. 88-89).

A treia, adică ultima parte a cărţii, intitulată Theologica, demosnstrează faptul că omul are şansa şi posibilitatea redobândirii raiului, edenului, pradisului pierdut. Această parte a lucrării de faţă are meritul extraordinar de a ne prezenta un discurs asemenea unui labirint, care este decriptat de către autor prin interpretarea pertinentă, argumentată şi adecvată, a mântuirii cuvintelor şi a ideilor pe care Părintele George Remete le aşează în această carte.

Referindu-se la omul fără Dumnezeu, autorul vorbeşte despre ispita fiinţei şi a nefiinţei: “Omul fără Dumnezeu este un neant care-şi gândeşte propria nefiinţă. Sfântul Siluan Athonitul zice că omul fără Dumnezeu este pământ şi păcat. Numai prin Dumnezeru gândeşte şi ajunge omul fiinţa: Întru Lumina Ta vom vedea lumină! Numai nimicul din om vorbeşte despre nefiinţă şi numai plinul din el vorbeşte despre plinătate. Iar dacă începe să creadă în nimic şi nefiinţă, atunci a început să intre în el nefiinţa şi nimicul, a început să se golească. Nu vorbeşti despre bine şi frumos dacă nu există în tine bunătate şi frumuseţe, nu vorbeşti despre rău şi urât dacă nu sunt şi în tine. Ceea ce cultivi, aceea eşti!” (p. 209).

Deşi această carte sau lucrare este una polemică, cu toate acestea (ne) înfăţişează lucruri pe care nu le putem contesta, sunt (am putea spunje), fără să fim pleonastici în exprimare, nişte adevăruri adevărate, veridice şi autentice.

Şi, în acest sesns, vom încerca să surprindem tema revelaţiei şi a copilului, pe care autorul o prezintă într-un mod cu totul special sau aparte: “Copiii sunt ochii lui Dumnezeu iar mamele lor sunt inima lui Dumnezeu pe pământ. Copiii sunt ochii lui Dumnezeu, în două sensuri: (1) În sensul că, prin ei, Îl putem vedea pe Dumnezeu, şi, totodată, (2) în sensul că, prin el ei, vedem privirea lui Dumnezeu, observând faptul că suntem văzuţi de Dunmnezeu.

În acest al doilea fel, ochii copiilor nu sunt angelici ori serafici, ci sunt neînduraţii ochii de gheaţă. Putem înţelege această calitate dumnezeiască a ochilor copiilor dacă înţelegem că orice condamnare umană poate fi recuzată; în schimb, dacă te-a condamnat un copil, eşti perdut. La condamnarea ochilor copilului nu mai există recurs. Ei sunt ochii lui Dumnezeu nu în sensul că, în ochii copiilor, noi vedem cum Dumnezeu ne vede, că, prin ea noi prindem privirea lui Dumnezeu care ne priveşte. După aceea vine şi simţirea că noi putem să-l privim pe Dumnezeu. Chiar şi numai aşa, şi nu-L poţi Evita pe Dumnezeu!” (“Copilul” – p. 222-223).

În altă ordine de idei, acest volum menţionează câteva pagini despre regretabila adoptare a falsei evlavii, care este o formă denaturată şi ipocrită ori făţarnică a credinţei, care nu mai ipostaziază fondul problemei, respective credinţa veritabilă şi autentică, Prototipul, ci adoptă un mod sentimental şi petist evlavios: “Ce-L întristează mai tare pe Dumnezeu: nesimţirea celor ce nu vor să ştie de El sau şantajul sentimental al celor care, imediat ce sunt atinşi de o suferinţă, se convertesc rapid la credinţă? Credinţa este precum viaţa: nu dulce ci, adevărată, reală şi bună.

Iar evlavia este materializarea sau maneaua credinţei, după cum turneele teologice sunt maneaua teologiei” (p. 249).

Sfinţii Părinţi, când vorbesc despre evlavie, se referă la credinţă, la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Părintele Profesor George Remete nu atacă, în cadrul lucrării sale, acea evlavie sănătoasă şi chiar indispensabilă vieţii (spirituale) omului, ci condamnă formele denaturate, deteriorate, degradate şi falsificate ale evlaviei.

Prin falsificarea evlaviei, autorul subliniază fundamentalismul bolnăvicios în diferitele sale ipostaze, fiind în asentimentul viziunii teologului “Jaroslav Pelikan, care are o celebră frază sau afirmaţie, în acest sens: “Tradiţia este credinţa vie a celor morţi, iar tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii!”

În concluzie, expunerea credinţei, contestarea, specularea, răstălmăcirea, deturnarea, denaturarea ei versus reiterarea nostalgică, nevoia şi visul unei epifanii/teofanii şi ulterioare anastasii, tocmai spre a o scăpa de formularistica aplatizării şi (de) reducţionismul afectiv – sentimental şi mental, îl determină pe vrednicul autor, să adordeze, să elaboreze şi să ordoneze sui generis implicarea, vitalitatea, vigoarea, realitatea, probitatea, irepresibilitatea, generozitatea, înrădăcinarea, intimitatea, taina, misterul şi paradoxul credinţei, ca imagine divină în facerea şi refacerea istoriei”. Şi a sublinia, ferm şi apăsat, că doar credinţa (numai credinţa în Dumnezeu iar nu credinţele) este aceea care dirijează toată energia (resursa vitală), spre eliberarea persoanei de limitele şi ecartul univesrului fizic; credinţa fiind, deci, “înţelegerea şi trăirea, adică, deplinătatea adevărului şi a vieţii”.

Iar credinciosul fiind inspirat şi proniat, călăuzit sau îndrumat la înţelegere, prudenţă ori precauţie, tocmai spre a (se) evita (lucru de care nu se dezic ateismul şi alte credinţe) “Judecăţile de valoare scrâşnite şi (s)forţarea limitelor fantasticului; şi a trăi sau a înţelege, cu calm, echilibru, luciditate, discernământ şi atâta luare aminte, cântecul de izbândă, victorie, biruinţă şi (de) slavă şi “cine/ce suntem” din întâlnirea genuine şi providenţială cu universal de forme şi aspiraţii ale unei minunate schimbări, taborice, la faţă.

Altiminteri, în încheiere, vom sublinia faptul că, volumul ori cartea Părintelui Profesor George Remete reprezintă, ca şi celelelalte lucrări ale sale, pentru cultura teologică românească, atât un catalizator de stare meditative, cât şi un support veritabil pentru consolidarea, întărirea în credinţă şi sporirea, progresul ori creşterea în virtute!...
Această carte, să ştiţi, nu vă smintiţi, căci, ştim de Sfinţii Părinţi ai Bisericii că, doar smintiţii se smintesc, cartea de faţă constituie, de fapt şi, în fapt, o vrednică lucrare de dezminţire şi desmintire a omului contemporană!...

Incă odată, adresez sincere felicitări, alese aprecieri şi urări de multe împliniri şi deosebite succese, în continuare, harnicului şi vrednicului teolog - Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete!...

 

Dr. Stelian Gomboş