Ipocrizia - infatisarea si purtarea noastra cea de toate zilele ?!

De cele mai multe ori incercam, intr-un mod scolastic, sa clasificam pacatele si patimile noastre omenesti, gandindu-ne ca unele sunt mai mai mari sau mai grave decat altele, uitand de concluzia Sfantului Vasile cel Mare "ca nu exista pacate mari sau mici ci numai pacate!.” Si chiar ne resemnam si ne consolam cu gandul ca nu avem pacate chiar atat de mari ori atat de multe, nadajduind cu totii in marea bunatate, dragoste si milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea pacatelor noastre, uitand faptul ca El este atotbun si atotmilostiv dar si atotstiutor si, mai cu seama, atotdrept!.

In dezbaterea si evaluarea noastra valorica si axiologica, ce este de cele mai multe ori pur subiectiva si, mai mult decat atat, rasturnata, ignoram adevarul si realitatea ca unul din pacatele si patimile cele mai mari pe care-l savarsim cu toata indrasneala, justificarea, aroganta si ignoranta este pacatul si patima ipocriziei, a fatarniciei sau a vicleniei, conform caruia: una gandim, alta zicem si cu totul alta facem ori savarsim!.

Suntem foarte puternic afectati, inselati sau amagiti de aceasta cursa si capcana a duplicitatii, a dedublarii care, din pacate, mai devreme sau mai tarziu ne va duce la o amarnica dezamagire, la necazuri si suferinte atat pentru noi insine cat si pentru ceilalti frati ai nostri!. Constatam faptul ca acest pacat a cuprins pe foarte multa lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual si ca se bazeaza pe fundamentul machiavelian care sustine ca „scopul scuza mijloacele!.” Uitam de indemnurile Mantuitorului dar mai ales de aversiunea Sa fata de acest pacat, admonestat cu greul apelativ „Vai voua!.” sau de indemnul Sf. Ap. Iacov – ruda Domnul, care spune in epistola sa ca la noi crestinii „ce este da trebuie sa fie da, iar ce este nu sa fie nu, iar ce este mai mult decat aceasta, de la diavolul este!.”

Cu foarte multa „abilitate” gasim argumentari si justificari cum ca asa este diplomatic sau aceasta este politica, uitand de faptul ca este bine sa avem permanent tarie de caracter si coloana vertebrala dreapta, si la propriu si la figurat!. Iar consecintele acestor cauze amagitoare si inselatoare vedem cu totii care sunt, si anume: multe dezamagiri, multa tulburare si sminteala atotcuprinzatoare!. Suntem, foarte multi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem putin sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!.

Tendintele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastra interioara, la relativizare spirituala si duhovniceasca, sunt foarte nocive si mult daunatoare!. De ce? Fiindca lipseste tot mai mult increderea si sinceritatea, onestitatea si consecventa fata de semenii nostri, lucruri, fapte si virtuti care abunda si predomina in vietile Sfintilor si Preacuviosilor Parinti ai Bisericii, de-a lungul timpului!.

In aceste conditii, pentru ca ne este sau ar trebui sa ne fie teama de avertismentul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit caruia „Vai de cel prin care vine sminteala!.”, trebuie sa constientizam faptul ca suntem, de foarte multe ori, exemple pur si simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt intr-o acuta criza axiologica, lipsa de modele si exemple demne de urmat, la aceasta dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, intr-o mai mare sau mai mica masura, aducand prin aceste atitudini suficienta intristare, necazuri si suferinte!.

Prin urmare, viata noastra cotidiana se desfasoara intr-un registru spiritual foarte larg: - din adancurile pacatului si din „ceata patimilor” sau confuzia fatarniciei spre culmile virtutii si lumina dumnezeiasca. In functie de eforturile noastre ascetice este si starea noastra pe treptele ei atat de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirma Parintele Staniloae – in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres in aceste alternante. Bucuriile, pentru rabdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum ar zice Sfantul Ioan Scararul, prin siguranta bucuriilor ce vor veni la rand.

Deci, fie oricat de shimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii”. Osciland intre aceste doua limite, viata trece inevitabil prin proba incercarilor duhovnicesti, in vederea inaintarii ei pe o treapta superioara de desavarsire. De aceea, necazurile (fie ele si pricinuite de altii, datorita ipocriziei si nesinceritatii lor), daca nu sunt acceptate si asumate, ele ne dubleaza greutatea suferintei, cele abordate si intelese din punct de vedere duhovnicesc insa, ne injumatatesc necazul si urmarile acestuia, in virtutea pedagogiei divine atotstiuoare si intelepte. Daca vrem ca viata noastra sa fie o inaintare din treapta in treapta spre piscul sfinteniei crestine, proba patimirilor fara de voie trebuie trecuta cu rabdare, nadejde, pocainta si smerenie, toate acestea in rugaciune curata catre Tatal nostru Cel ceresc, de la care ne vine noua tot ajutorul.

Acesta este drumul vietuirii duhovnicesti crestine: - impreuna patimire cu Hristos – Care si El a suferit atat de mult din cauza fatarniciei carturarilor si a fariseilor (fara a avea aici pretentia vreunei comparatii intre personae si situatii) - cu nadejdea invierii si a rasplatei, pe masura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au strabatut-o toti cei iubitori de frumusete spirituala, dar care au suferit si ei cat se poate de mult, urmand pilda Mantuitorului, adica: - Sfintii apostoli, mucenicii, marturisitorii, cuviosii, monahii si nu in ultimul rand crestinii obisnuiti. La aceasta ne indeamna Hristos, cerandu-ne sa purtam jugul sau crucea desavarsirii, a incercarilor si necazurilor din aceasta viata si lume trecatoare, atat de inselata si de inselatoare, asigurandu-ne totodata ca biruinta Lui este si biruinta noastra.

Viata este, asadar, o alternanta intre bucurii si necazuri, intre succese si esecuri, intre impliniri si infrangeri. Nu exista muritor care sa fi avut parte, in aceasta viata, numai de bucurii, dupa cum nu exista om care sa fi cunoscut numai infrangerea. Bucuriile nu pot fi perfect detasate de necazuri, nici acceptate doar de ele, in defavoarea incercarilor, a necazurilor si a smintelilor de tot felul, important fiind modul in care stim si reusim sa le depasim!.

Cel ce nu si-a zidit viata pe temelia credintei si a sinceritatii autentice, ar putea inclina sa creada ca aceasta lume este, mai degraba, o „vale a plangerii”, odata ce venim aici plangand si plecam din ea suspinand, fie dupa ea, fie de durere. Povestea vietii fiecaruia dintre noi, privita dintr-o perspectiva pur fireasca, naturala, are aspectul unei drame cu un sfarsit tragic sau un fiasco. Privita insa, din punctul de vedere al credintei, ea este o victorie asupra suferintei si a lumii, o biruinta si o depasire a lor, in Hristos, indiferent de activitatile si actiunile pervertite si pervertitoare ale unora dintre semenii nostri!.

Asa stand lucrurile, trebuie sa realizam faptul ca ispitele si necazurile noastre pot face rugaciunea noastra tot mai curata si mai simtita, spaland-o cu lacrimi. Iar atunci cand ne rugam cu staruinta, nu se poate ca Hristos sa ne lase uitati si intristati, sa ne priveze de mangaierea si usurarea Sa cea blanda. El „Cel ce sterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce sterge suferintele lumii, nu va intarzia la infinit sa ne caute. S-ar putea sa intarzie, pentru ca are de sters lacrimile de pe fetele triste ale multora, pentru ca vrea sa raspunda rugaciunilor celor ce l-au invocat cu credinta si staruinta. Nu-si va opri la infinit izvorul revarsarii darurilor Sale fata de noi, iar atunci cand vom fi vizitati de El, de Insusi Mantuitorul sufletelor noastre, vom simti o fericire si o pace mai presus de durere si de suferinta, de lacrima si nevointa, ori de vreo sminteala oarecare. Vom conchide, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu – Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi, cu toti. Amin. ”

Asadar, constatam si de aici faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si in fondul ei intrinsec) extrem de rafinata, de nobila, de autentica si de neipocrita, pe care putini o mai stim astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre cele fariseice si acoperite de umbra pacatului si a mortii!.

Stelian Gombos

.