Suferinţa nevinovaţilor constituie un dosar împovărat în care tăcerea lui Dumnezeu şi lipsa intervenţiei sale devin proba unui eşec. În piesa lui Sartre, Goetz strigă: „Oare mă auzi, Dumnezeule surd?” Iar dacă Dumnezeu tace, cum va putea omul să L asculte? Şi oare tăcerea lui Dumnezeu în istorie nu e semnul că El este absent, sau poate chiar inexistent? Toate „făgăduinţele neîmplinite” vorbesc despre ineficacitatea existenţială a religiei.
La vârsta maturităţii, spiritul critic gândeşte asupra destinului uman şi descoperă în aspiraţiile religioase alibiul propriilor sale scăderi. Muncit de singurătate şi de probleme insolubile, omul îşi exercită funcţia fabulatorie, Îl inventează pe Dumnezeu, face din El „plomba” ignoranțelor omeneşti şi lansează ipoteza unei explicaţii ultime pe lumea cealaltă. Azvârlit într-o lume aparent ostilă şi absurdă, omul cedează şi caută să evadeze înspre un orizont mai mângâietor. Visarea afectivă şi teama în faţa realităţii determină în el atitudinea retractilă despre care vorbeşte Freud, fugă spre pântecele matern, înspre arhaitate şi nivelele prelogice: „Sunt asemenea unui copil în pântecele mamei sale şi nu doresc deloc să mă nasc. Îmi e suficient de cald în locul în care mă aflu”, mărturiseşte scriitorul rus Rozanov.
Dumnezeu apare ca proiecţie a imaginii unui „Tătic” care îl protejează pe om de riscuri, de înfruntarea realității şi de responsabilitatea unor alegeri curajoase. Este un Dumnezeu „util”, soluţie pentru situaţiile limită şi garanţie a eternităţii în sensul pariului făcut de Pascal. Prin juxtapunerea dintre lumea aceasta şi lumea cealaltă rezultă o pierdere de energie necesară pentru înălţarea cetăţilor omeneşti; oare creştinismul nu este, potrivit spuselor ironice ale lui Nietzsche, „un platonism pentru vulg”, acel faimos opium care consolează şi amorţeşte responsabilităţile foarte clare ale vieţii pământeşti?
Trebuie să admitem răspândirea masivă a ateismului transformat într-o realitate mondială care desenează noul chip al epocii noastre, strecurându-se în toate sectoarele vieţii obşteşti. Structura mentală şi afectivă a vremii noastre este specific atee. Aflat la Geneva la sfârşitul războiului, Sartre declara: „Domnilor, Dumnezeu este mort.” De atunci încoace „ateismul este un umanism”; ce să faci cu Dumnezeu? După cum spune Malraux, „Dumnezeu a murit şi prin urmare omul s-a născut”. La care Merleau Ponty adaugă: „Conştiinţa morală piere în contact cu absolutul”; adevărata demnitate umană ne cere să „trecem din cerul ideilor pe pământul oamenilor”.
Presiunea mediului social şi a culturii secularizate este atât de mare, încât, pur şi simplu, omul nu mai este interesat de religie. „Faptul că s-ar putea ca cineva să locuiască în cer nu îl priveşte pe om”, afirmă Simone de Beauvoir; „Dumnezeu? Nu mă gândesc niciodată la El”, mărturiseşte imperturbabil Françoise Sagan...
Principalul argument se sprijină pe sensul primar al vieţii şi pe aparenta lui absurditate. În filmele sale, Bergman transpune tăcerea lui Dumnezeu în relaţiile dintre oameni. În Jocurile verii, Maria, care şi-a pierdut logodnicul, declară sfidător: „De vreme ce Dumnezeu nu Se ocupă de mine, nici eu nu mă ocup de El.” La Antonioni, lumea pare definitiv închisă. În Blow-Up, totul pare pentru o clipă împietrit, imobilizat de obiectivul camerei de filmat şi dispare deodată, lăsându-l pe om în singurătatea sa populată de iluzii.
În mentalitatea modernă, într-o lume post creştină, desacralizată şi secularizată, Dumnezeu nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzită. Spectacolul credinţei nu mai încântă pe nimeni, iar în lumea aceasta nu se petrece nimic şi nu există nici o urmă de miracol. Credinţa religioasă apare ca un stadiu infantil al conştiinţei umane, fiind înlocuită avantajos prin tehnică, psihanaliză şi solidaritate socială.
Civilizaţia actuală nu se întoarce defel împotriva lui Dumnezeu, dar alcătuieşte o umanitate „fără Dumnezeu”. Cum spun sociologii, „ateismul s-a masificat” fără să treacă prin vreo ruptură. Fiinţele trăiesc la suprafaţa lor însele, acolo unde, prin definiţie, Dumnezeu este absent. În zilele noastre a deveni ateu nu înseamnă a alege şi, cu atât mai puţin, a nega, ci a te lăsa condus, pentru a trăi în rând cu lumea. Pentru omul obişnuit, a fi religios, indiferent sau ateu este, până la urmă, o chestiune de temperament, dacă nu chiar de opţiune politică.
Paul Evdokimov
Fragment din cartea "Iubirea nebună a lui Dumnezeu", Editura Sophia
Cumpara cartea "Iubirea nebună a lui Dumnezeu"
-
Ateismul Axiologic
Publicat in : Religie -
Ce este ateismul?
Publicat in : Editoriale -
Duminica Sfintilor Romani
Publicat in : Religie -
Exilul credintei
Publicat in : Religie -
Ateismul mai bantuie pe la usile bisericilor?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.