A fost odata - ca niciodata pana atunci, si nici dupa aceea - la Constantinopol un cantaret, Ioan Cucuzel, a carui voce mladioasa si cristalina ii uimise pe toti cati o auzisera. Talentul sau, cu totul exceptional, il facuse vestit inca inainte de a fi implinit 20 de ani.  Date exacte despre locul si anul nasterii sale nu se cunosc, din lipsa unor surse sigure. Biografiile vremii (sec. 13) retineau doar vietile oamenilor ilustri, nu si pe ale celor smeriti, doritori sa-si topeasca existenta in linistea anonimatului, pentru a ocoli ispita slavei desarte. De aceea, poate, nu i s-a aflat nici locul mormantului.

Numele sau, Cucuzel, nu pare de sorginte greceasca, ci mai degraba albaneza sau tracica, iar parintii lui fusesera oameni simpli, fara posibilitatea materiala de a-i asigura o educatie aleasa. Dar ca in multe asemenea cazuri, talantii daruiti de Duhul au prevalat covarsitor, in cantarile atat de minunat si desavarsit glasuite incat ii uimeau pe ascultatori, umplandu-le inimile de nesfarsita bucurie. De aceea era mereu invitat sa cante la curtea imparatului. Insa, ca si azi, atmosfera petrecerilor lumesti era una usurateca, pe masura ce vinul ii infierbanta pe oaspeti. Simplitatea si curatenia sufleteasca a tanarului Ioan se vedeau puse in dificila situatie de a-i inveseli pe cheflii cu cantece lumesti, solicitate cu precadere. Talantii i se risipeau astfel in desert, iar laudele si aurul cu care il rasplateau auditorii, dupa ce o vreme il bucurasera, ajunsese sa le simta doar ca pe niste trecatoare rasplatiri pamantesti, goale de Adevarul dupa care ravnea.

Atunci a aflat de locul minunat unde isihastii petreceau in tainice rugaciuni, de Gradina Maicii Domnului, a carei chemare a simtit-o si de indata a urmat-o. A plecat de la Constantinopol cu stirea imparatului, intr-o scurta vacanta, fara a-si destainui intentiile, de teama unui refuz. Ajuns in Athos, s-a oprit la Marea Lavra, unde a cerut sa fie primit ca dokimos (incepator), fara sa fi spus cine era si de unde venea. A fost trimis sa vada de oile manastirii. Vestitul cantaret al curtii imperiale renuntase la placerile si avutiile imparatesti pentru pacea duhului athonit. Si iata ca intr-o zi, pe cand se afla cu turma pe pajistile din Vigla, a inceput a canta incetisor, apoi tot mai tare, cantarile auzite la slujbe. Un schimnic aflat in apropiere, auzindu-l, degraba s-a dus la egumen, vestindu-i ca a auzit glas ingeresc pe pamant. Chemat de staret, Ioan a marturisit dorinta lui fierbinte de a vietui ca monah lavriot. Cu bucurie a fost asezat in strana si recunoscut ca protosinghel, uimind obstea si pe toti pelerinii cu vocea sa venita parca din ceruri.

Anii au trecut. De-acum cunostea si impodobea, cu maiestria daruita lui de Duhul, toate cantarile slujbelor de zi si de noapte. In vremea unei privegheri, la sfarsitul Acatistului Maicii Domnului, dupa ce cu glas dumnezeiesc rostise: „Bucura-te, Maica stelei celei neapuse,... Bucura-te, raza zilei celei de taina,... Bucura-te, cheia imparatiei lui Hristos,... Bucura-te Mireasa, pururea Fecioara”, a urmat un moment de liniste inaltatoare, dupa care Maica Domnului i s-a aratat, coborandu-se din icoana in fata careia cantase si spunandu-i: „Bucura-te si tu, Ioane. Canta-mi, caci nici eu nu te voi lasa!”. Apoi i-a pus in palma un galben de aur si s-a facut nevazuta. Imediat, toata suflarea din biserica a vazut medalia cereasca stralucind ca soarele, precum si fata lui Ioan Cucuzel pe care siroiau lacrimi de recunostinta si de nesfarsita bucurie.

                                                                                                Alexandru MIHAIL
                                                                                   Lumea credintei, anul III, nr. 6(23)

• Cele mai vechi cantari ortodoxe
  Publicat in : Cantarea

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: