POETUL – UN PELERIN PE CALEA LUMINII
(cronică de Ana Dobre)
În Pelerin pe Calea Luminii – 101 sonete creștine (Editura Libris Editorial, Brașov 2019), Maria Filipoiu transpune în haina lirică experiența personală relevată în relația spirituală cu Dumnezeu. Spiritualitatea învăluie în aura ei, tot ce atinge poeta, lucrurile se transfigurează, învăluind viața cu lumina binefăcătoare a credinței. Atitudinea poetei nu oscilează nicio clipă în afirmarea credinței. Nicio îndoială nu-i traversează sufletul, nici conștiința.
Maria Filipoiu nu camuflează sacrul în profan. Lumina care călăuzește căutarea febrilă a absolutului divin înseamnă acceptarea sacului ca permanentă hierofanie și teofanie. Aceste revelații pun sufletul însetat de plenitudinea veșniciei în armonia credinței, îl transcend, depășind clipa profană secularizată. Omul are, astfel, șansa de a intra în vibrația înaltă a spiritului, pentru comuniunea de taină cu Dumnezeu. Gândul devine rugăciune în clipele profane, despre care Victor Hugo scria: „Sunt clipe în care oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi” (Victor Hugo). Rugăciunea capătă contur într-o viziune similară în gândurile decelate și intuite de Maria Tereza: „Rodul liniștii este rugăciunea,/ Rodul rugăciunii este credința,/ Rodul credinței este iubirea,/ Rodul iubirii este bucuria de a fi cu folos, / Rodul bucuriei de a fi cu folos este pacea.”
În durata decupată din timpul ce i s-a dat, omul este un pelerin aflat pe drumul destinului oferit, în căutarea Luminii lui Dumnezeu, către perfecțiunea absolută, condiție sine qua non, a regăsirii de sine. Aflarea drumului bun este esențială, așa cum spune Lewis Caroll: „Dacă o iei pe oriunde, s-ar putea să greșești.” Despre Maria Filipoiu se poate spune că nu admite posibilitatea unei greșeli, crezând că aceasta poate fi evitată să nu devină păcat. Limpezimea sufletului său respinge întortochelile spiritului omenesc, apăsat dostoievskian de patimi grele.
Credința poetei ferește de aceste apostazii, iar sonelele ei reprezintă pledoarie în aflarea drumului bun, învăluit în lumina divină. (…)
Poeta însăși se definește ca un Pelerin pe Calea Luminii: „Pe Calea Luminii, Doamne Iisuse/ Voi veni să-mi dai binecuvântare/ Pe creștetul troienit de ninsoare,/ Că primăverile îmi sunt apuse…”, confesându-se și mulțumind în „sonet de binecuvâtare”.
Scriitorul – ipostază a Creatorului – este un ucenic al Său, repetând demiurgic gestul desprinerii și separării luminii din haos, a ființei din neființă, a timpului din netimp.
„Eu nu pot fi poet prin legea firii,/ Când scriu ce îmi dictează conștiința./ A Creatorului este voința,/ Pe file să-mi așez rodul gândirii.”
Creația poetei este modul personal de a-și manifesta recunoștința: „De poezie mi-am legat credința/ Și-am pus-o în lăcașul mânăstirii/ Cu gândul scris pe lacrima privirii,/ Să-mi vadă Dumnezeu recunoștinta.// În spic de gând se răscoace prescură,/ Când lacrima umple condeiul de tuș,/ Pentru Cuvântul din Sfânta Scriptură.// Voi duce ofrande-n mâinile căuș/ Din raza minții, ce-n ochi lasă zgură,/ Divinității, pe-al Golgotei urcuș.”
Versurile Mariei Filipoiu sunt sentimente concrete, clare și cu limpezimi aurorale, mesajul desprinzându-se în frazări luminoase, ca-n picturile naive, pentru ca cititorul care împărtășește cu poeta același miracol, să se regăsească în Lumina binefăcătoare și eliberatoare a credinței.
Scriindu-și confesiunile în cele – 101 sonete creștine – poeta reflectă echilibru, mădură și rigoare, dar nu urmărește să facă prozeliți, să smulgă suflete din ghena păcatului. Singura ei opțiune este de a se mărturisi pe sine cu o solemnitate naturală în febrilitatea căutării care-i transcende viața și-i relevează sensul călăuzitor al Luminii. Uneori, fraza poetică are întortocheli arhaice și arhaicizate, creând o muzicalitate sugestivă, ca un ecou de intonații bizantine, presupuse reverberații ale sufletului cantonate în sufletul omului arhaic, pe care Mircea Eliade îl considera superior omului modern, secătuit de tirania rațiunii. Invăluit de miracol, omul primitiv nu are nevoie de rațiune pentru a transcende minunea existenței, acceptând taina Unicului Dumnezeu – ta twan asi – „Unul este Totul, Totul este Unul”, reunind Înțelepciunea, Puterea și Iubirea în Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt). Starea poetică a Mariei Filipoiu esta taina din rugăciune, prin comuniunea cu spiritul divin și universal, absolut și etern, ducând ecoul lirismului în sufletele eventualilor pelerini pe Calea Luminii. Din sonetele poetei se desprinde concluzia miracolului, că viața nu este doar o călătorie a pelerinului prin Valea Plângerii, ci șansa de a accede la Lumina inițială a Creatorului, prin taina Cuvântului dintâi învăluită în metafore revelatoare. Este concluzia spre care ne conduce poeta Maria Filipoiu.
*Cronică de Ana Dobre – critic literar la Uniunea Scriitorilor din România
*Publicată în revista de cultură: Banchetul, nr, 52-53-54 (aprilie-mai-iunie), paginile 197-198/ 2020
(apare sub egida USR), redactor-șef Dumitru Velea
ISSN: 2501-1332
*Volumul „Pelerin pe Calea Luminii – 101 sonete creștine”
Autor Maria Filipoiu
Poet Maria Filipoiu
-
Traditii de Buna Vestire
Publicat in : Buna Vestire -
Patimile lui Iisus
Publicat in : Poezii ortodoxe -
Traditii la Inaltarea Domnului
Publicat in : Poezii ortodoxe -
Traditii de Sanziene
Publicat in : Poezii ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.