Dacă ai fi citit Sfinţii Părinţi, ai fi văzut că în multe lucruri ei au părerile lor şi uneori acestea sunt diferite. Dacă există însă vreo oarecare întrebare la care Sfinţii Părinţi nu au neînţelegeri, aceasta se referă la nevoinţă. In acest caz există armonie şi unitate de vederi între Sfinţii Părinţi. Cu toţii laudă postul, privegherea, sărăcia de bunăvoie, lupta împotriva trupului şi în general buna vieţuire. Părinţii se roagă mult, priveghează mult, postesc mult, iubesc sărăcia şi simplitatea, urăsc înţelepciunea lumească. Se luptă cu rătăcirile, dispreţuiesc tihna, fug de răsplată, slavă, cinste şi iubesc nespus mucenicia. (Stareţul Ioil Ianakopulos)
Lupta cu patimile este o parte a vieţii ascetice... Omul, în viaţa duhovnicească, trebuie să sporească treptat. Viaţa duhovnicească cere ca noi să păstrăm permanent vegherea duhovnicească şi trupească.
Postul cel Mare nu trebuie trăit ca un set de reguli pentru a ne schimba viaţa. Asceza nicicând nu trebuie văzută ca un scop în sine. Trebuie să păstrăm în inima noastră scopul principal al vieţii creştine - dobândirea Duhului Sfânt. (Arhimandritul Serghie Şevici)
La Sfinţii Părinţi am aflat trei prorociri despre monahii din vremurile de pe urmă. Monahii din vremurile de pe urmă nu vor mai avea lucrare călugărească; le vor fi de-ajuns ispitele şi necazurile, iar acei monahi care le vor răbda pe acestea vor fi mai înalţi decât noi şi părinţii noştri. Desigur, lumea aceasta nu poate să cunoască aceste lucruri, căci ea cunoaşte şi iubeşte numai cele din afară. (Stareţul Ioan de la Valaam)
Fugiţi de căderile în păcat. Cu cât mai mult omul devine duhovnicesc, cu atât mai puţin are drepturi în viaţă. Cea mai mare bucurie este slujirea aproapelui şi iertarea greşelilor sale. Cel ce primeşte fapta cea bună simte bucurie omenească, iar cel ce o înfăptuieşte pe ea, simte bucuria dumnezeiască.
Izbânda noastră duhovnicească, ca şi mântuirea, atârnă de noi. Nimic altceva nu ne poate mântui. Când omul face ceva din toată inima sa, aceasta înseamnă că iubeşte ceea ce face. Atunci el nu oboseşte sufleteşte. Să nu ne îndreptăţim pe noi înşine, ca să nu împiedicăm dumnezeiescul har!
Inima se curăţeşte cu lacrimi şi cu suspine. Să plângem pentru păcatele noastre, nădăjduind întotdeauna în dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu.
Acela care s-a nevoit îndelung şi nu vede nici o sporire duhovnicească este mândru şi egoist. Sporul duhovnicesc îl aflăm acolo unde există multă smerenie. Aceasta împlineşte toate. Sporire duhovnicească are acel om care simte că înlăuntrul său totul este mizerabil şi netrebnic. Nevoinţa osârdnică şi plină de râvnă cu nădejdea în Dumnezeu este oxigen duhovnicesc. Toate acestea umplu de nădejde nevoinţa cea duhovnicească. (Părintele Paisie Aghioritul)
Dacă se dau trupului sforţări mai presus de puterile sale, atunci se ajunge la întunecarea duhului şi încă o şi mai rea slăbire a acestuia. Nu se cere de al noi mai mult decât putem duce. Nădăjduiţi în îndurarea lui Dumnezeu, nu în propriile virtuţi. Pocăinţa este dată vremurilor noastre în loc de lucrarea care a fost mai înainte. Iar pocăinţa naşte smerenie şi nădejde în Dumnezeu; nădejdea în noi înşine este mândrie şi înşelare.
Teama, chiar şi teama dinaintea morţii, este o consecinţă a unei dispoziţii sufleteşti nelalocul ei. Cât timp veţi nădăjdui doar în faptele şi în nevoinţele voastre nu veţi putea să vă liniştiţi. Nici un om, de la zidirea lumii, nu s-a mântuit prin faptele sale. Pe noi ne mântuie Domnul. Şi Lui noi trebuie să ne încredinţăm pe noi înşine şi soarta noastră şi aici, şi după moarte. Iar dacă ne încredinţăm pe noi înşine Lui, aceasta nu este după puterea noastră. Să lucrăm aici, dară, aşa cum El a poruncit; să ne constrângem pe noi înşine către împlinirea sfintelor Lui porunci, iar la încălcarea cu voie ori fără de voie a acestora să ne căim sincer. (EgumenulNikon Vorobiov)
Faptele bune cu trudă se dobândesc şi cu durere îndreaptă. Dacă nu există nevoinţă, nu există cunună. (Arhimandritul Natanail Pospelov)
Lupta cu sine însuşi, lupta cu păcatele întotdeauna se face cu nevoinţă. Neapărat e vorba de suferinţă. Lupta noastră lăuntrică naşte o încă şi mai grea suferinţă. In lume, omul, mergând pe calea cea dreaptă, întotdeauna va fi străin de viaţa lumii şi va întâmpina vrajbă către sine la fiecare pas; şi în fiecare zi nevoitorul, din ce în ce mai mult, va simţi întru sine nemijlocit durere... Jertfa de sine în mod inevitabil va cere ca noi în toată plinătatea să începem să trăim pentru Dumnezeu, pentru oameni, pentru aproapele, ca noi în mod conştient şi fără cârtire să primim şi să acoperim tot necazul, toate durerile sufleteşti şi trupeşti, să le primim pe ele ca o îngăduinţă a lui Dumnezeu spre folosul şi mântuirea sufletelor noastre.Jertfirea de sine va deveni parte din crucea noastră mântuitoare. Şi doar prin jertfă putem să ne ridicăm către crucea vieţii cea mântuitoare.
Să nu cauţi durerile necazurilor şi nevoinţele care sunt în calea vieţii tale. Aceasta este mândrie care te abate de la cale. Nu căuta nici slobozirea dintru aceste necazuri şi nevoinţe, care îţi sunt trimise ţie, căci aceasta te scuteşte pe tine de Cruce.
Crucea ta înseamnă mulţumirea cu acelea care sunt după puterile tale trupeşti. Duhul părerii de sine şi amăgirii de sine te va chema către cele mai înalte. Nu crede linguşelilor! Cum sunt diferite în viaţă şi necazurile, şi ispitele care sunt trimise nouă de Domnul pentru tămăduirea noastră, cum există diferenţe la oameni între puterile trupeşti şi în privinţa sănătăţii, tot astfel sunt felurite şi neputinţele noastre. (Arhimandritul Io an Kristiankin)
In ce ar trebui să constea nevoinţă şi care este scopul ei ? Nevoinţă trebuie să constea în lupta cu somnolenţa, abaterea de la lene, ca omul cu îndrăzneală să stea la slujbele Bisericii şi la rugăciunile de la chilie; în trezirea sufletului dintru deznădejde, a minţii - dintru gândurile deşarte, a inimii - de la patimile simţurilor, ca pe de-a-ntregul omul lăuntric să stea înaintea Domnului. Acesta este scopul tuturor nevoinţelor. Insă ne conduce oare Domnul ca să atingem scopul dorit? Gândul deznădejdii este de la vrăjmaşul... Domnul nu ne îngăduie nouă să pierim.
El biruie pe vrăjmaşul şi patimile noastre. El ne dăruieşte veşnica mântuire a Sa prin nebiruita îndurare. Neputinţele noastre nu ne pierd pe noi, însă poate să ne piardă pe
noi necredinţa, din care să ne izbăvească pe noi Domnul cu îndurarea Sa! (Egumena Arsenia Sebreakova)
Dacă nu sunt necazuri pe lângă nevoinţe şi dacă pe tine te fericesc şi te cinstesc oamenii, nu ajunge nevoinţa ta la Domnul... (Sfânta Muceniţă Evdochia)
Fragment din cartea "Calauza duhovniceasca. Sfaturi ale nevoitorilor ortodocsi din veacul al XX‑lea", Editura Sophia
Cumpara cartea "Calauza duhovniceasca. Sfaturi ale nevoitorilor ortodocsi din veacul al XX‑lea"
-
Nevointele ascetice in dobandirea filosofiei dragostei
Publicat in : Editoriale -
Despre nevointele trupesti si sufletesti
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Nevointele isihaste
Publicat in : Religie -
Nevointele duhovnicesti ale incepatorului Arsenie
Publicat in : Religie -
Despre Nevointele Postului
Publicat in : Post
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.