A prezenta monahismul athonit din perspectiva profetismului poate părea paradoxal. Dar un asemenea punct de vedere nu este doar pertinent, ci chiar permite sublinierea însemnătăţii, semnificaţiei şi valorii monahismului athonit pentru lumea de azi.
Intr-adevăr, pe de o parte, contrar ideii pe care o produce o primă abordare, profetismul nu se limitează la o funcţie individuală: Biblia dă mărturie de existenţa în Vechiul Testament a unor comunităţi de proroci. Pe de altă parte, funcţia profetică nu se reduce, după cum se crede adesea, la vestirea celor ce vor să fie; putem spune chiar că acţiunea acesteia are legătură mai întâi de toate cu prezentul şi că se caracterizează de altfel mai puţin prin orientarea sa temporală, cât prin atitudini specifice. Or, atitudini asemănătoare, chiar identice, caracterizează viaţa monahală athonită.
Multe dintre consideraţiile următoare sunt valabile pentru monahismul ortodox în ansamblul său, dar ele sunt în mod eminent valabile de asemenea pentru monahismul athonit, pentru că e limpede că acesta s-a arătat a fi de multe veacuri drept modelul realizat în mod deplin al monahismului ortodox.
1. Chemarea la pocăinţă
Prima atitudine care caracterizează profetismul este o chemare lansată oamenilor în numele lui Dumnezeu. Termenul ebraic pentru „proroc” este de altfel nâbi, care înseamnă cel care „cheamă”.
Prorocul cheamă în primul rând la pocăinţă, dând el însuşi pildă de pocăinţă. Cel mai mare dintre proroci - deopotrivă ultimul proroc al Vechiului Testament şi cel dintâi proroc al Noului Testament - este Sfântul Ioan Botezătorul, care poate fi de asemenea privit, pe drept cuvânt, ca primul monah şi părinte al monahilor. Cele dintâi cuvinte ale slujirii sale sunt o chemare la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2; cf. 3, 11; Marcu 1, 1-5).
Monahul este un creştin care a auzit într-un chip mai viu şi mai însufleţit această chemare la pocăinţă pe care au făcut-o prorocii lui Dumnezeu, dar şi Hristos însuşi, ale Cărui cele dintâi cuvinte din vremea lucrării Sale publice, care arată prin aceasta că pocăinţa este temelia însăşi a vieţii creştine şi cea dintâi condiţie a intrării în împărăţie: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17).
Pocăinţa nu este doar o primă mişcare de întoarcere la Dumnezeu, de care am uitat sau ne-am îndepărtat: este o stare statornică a omului care-şi deplânge păcatele din trecut şi se întristează încă şi pentru păcătoşenia din clipa de faţă, şi doreşte, acum şi de-acum înainte, să împlinească tot mai deplin voia lui Dumnezeu. După cum bine spune cuvântul grec metanoia, pocăinţa este o convertire, o schimbare a orientării persoanei prin intermediul tuturor facultăţilor fiinţei sale, ale căror puteri sunt întoarse către Dumnezeu nu doar într-un anume moment, ci în mod continuu; de aceea Părinţii spun că de pocăinţă avem nevoie până la sfârşitul vieţii noastre. In această stare de pocăinţă creştinul primeşte harul de a muri tot mai mult dinspre omul cel vechi şi de a se preschimba puţin câte puţin în omul cel nou (Efeseni 4, 21-24).
De această pocăinţă, care este sarcina permanentă a creştinului, monahul dă pilda cea mai radicală, din momentul în care, îmbrăţişând starea monahală, se leapădă de lume,
de vechea sa viaţă, pentru a trăi o viaţă nouă (cf. Romani 6, 4), pe de-a-ntregul îndreptată către Dumnezeu. Iar învăţătura sfinţilor monahi, întemeiată pe propria lor experienţă, la aceasta îndeamnă necontenit - fiindcă pocăinţa este pentru monah un ethos, un mod de vieţuire.1 Muntele Athos, în întregime, se aseamănă acestei „mănăstiri a celor care se pocăiesc”, descrisă amplu şi vibrant de Sfântul Ioan Scărarul în cea de-a cincea treaptă a Scării sale, pe care o numeşte „cu adevărat tărâm al celor ce plâng”.2
2. Chemarea la lepădarea de păcat, la curăţirea de patimi şi la lucrarea virtuţilor
Chemarea la pocăinţă lansată de proroci este totodată o chemare la lepădarea de păcat, la curăţirea de patimi şi la împlinirea virtuţilor. Toţi prorocii îi cheamă pe cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu la părăsirea căii răului, ca iarăşi să păşească pe calea dreptăţii, în „pământul dreptăţii”, cum spune psalmistul (Psalmii 142, 10). Monahul este primul care dă mărturie că a auzit, şi ascultă această chemare, şi o împlineşte în viaţa sa, o reflectă prin cuvântul său şi mai cu seamă prin pilda sa.
Cea dintâi lucrare şi cea mai însemnată a monahului, pe care Părinţii greci o numesc în modul cel mai just praxis, „lucrare”, este lepădarea de rău - acest rău care nu constă doar în păcate anume, ci în stările lăuntrice care dau naştere acestor păcate, numite în limbajul ascetic „patimi”. Patimile sunt forme de alipire de lume şi de noi înşine care ne despart şi ne abat de la Dumnezeu. Atâta vreme cât în om sălăşluiesc aceste patimi, el nu se poate uni cu adevărat cu Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu Se uneşte cu omul numai şi numai dacă omul este în întregime gătit şi pregătit să se unească cu El; Duhul Sfânt nu vine să-Şi facă sălaş în suflet decât dacă sufletul este îndeajuns de curat pentru a-L primi.
Lucrarea fiecărui creştin se cuvine să fie mai înainte de toate curăţirea de patimi; iar monahul este un creştin care s-a hotărât să nu-şi mai risipească puterile sale în cele ale lumii, ci să le pună pe toate în slujba acestei lucrări. Starea monahală este organizată în aşa fel încât să înlesnească lupta contra patimilor, mai cu seamă prin cele trei voturi, stâlpii săi de rezistenţă, care sunt pentru monah ca nişte porunci ale lui Dumnezeu, cărora li se supune de bunăvoie, nefiind pentru el atât constrângeri, cât sprijin şi mijloc de eliberare. Traiul simplu al monahului şi postirile la care se supune îl ajută să înfrunte patimile legate de hrănirea trupului; votul castităţii îl ajută să se elibereze de patimile legate de sexualitate; votul sărăciei îl ajută să biruiască patimile legate de dorinţa de a poseda şi a dobândi bunuri materiale; rânduiala vieţii de obşte îl ajută să se elibereze de patimile care ţin de trândăvie şi mânie; iar ascultarea de cel mai mare decât el la care se supune de asemenea de bunăvoie îl ajută să biruiască teama, slava deşartă, mândria şi, în mod fundamental,filautia - iubirea egoistă de sine, care este întâiul şi marele obstacol al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele -, pe care Părinţii o socotesc maica tuturor celorlalte patimi.
Lupta monahului cu patimile cere un efort constant; de aceea, lucrarea în sine, mai este numit şi askesis, termen tradus în general prin „asceză”, dar care înseamnă de fapt „exerciţiu, antrenament”. Această lucrare presupune de asemenea o războire constantă a relelor porniri ce se mişcă în inimă şi a gândurilor rele care se ivesc în minte, care
cel mai adesea sunt sugestii ale demonilor.
De aceea Părinţii greci desemnează asceza prin cuvinte ca athlesis sau agon, care în greacă desemnează efortul, dar şi lupta şi împotrivirea. Intr-adevăr, este vorba de o necontenită respingere a vrăjmaşului, de înfruntare a răului şi de o tot mai sporită înaintare pe calea binelui şi a voii lui Dumnezeu. In rusă şi în sârbă, această lucrare este desemnată prin cuvântul podvig, care înseamnă „a se mişca înainte, a înainta”. Toţi creştinii sunt luptători pentru Dumnezeu, care înaintează pe căile Domnului, înarmaţi şi puternici prin puterea pe care El le-o dă pentru a fi biruitori. Aşa cum scrie Apostolul Pavel: „Imbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. [...]
Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii [...].In toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 11-17).
In această armată care, după cum spune Apostolul Pavel, duce „lupta cea bună” monahii se află în prima linie. Ei se ostenesc şi se oştesc cu cea mai mare tărie, punându-şi toate puterile lor în slujba acestui război nevăzut, ca să Ie uşureze celor care îi urmează biruinţa. E ca şi cum şi-ar vărsa sângele pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi: viaţa ascetică, viaţa de nevoinţă este o mucenicie continuă şi nevăzută (a fost adesea numită „mucenicie nesângeroasă”).
Această războire cu patimile nu e doar istovitoare, ci şi în mod inevitabil o mare suferinţă - pentru că patimile sunt pentru omul căzut mijloace de dobândire a plăcerii simţuale spre care tinde şi de evitare a durerii faţă de care simte repulsie, iar a micşora patimile înseamnă a suferi de lipsa plăcerii pe care ele o procură şi a-ţi asuma durerea, de care acestea par să te scape.3
Numai că fiecare suferinţă îndurată de dragul lui Dumnezeu este un izvor de bucurie duhovnicească: fiecare sporire împlinită de monah în alungarea patimilor este însoţită de o sporire în vieţuirea întru virtute; pentru că, după cum, după cădere, patimile au luat locul virtuţilor, tot aşa în viaţa creştinului care împlineşte voia lui Dumnezeu prin lucrarea poruncilor Sale, virtuţile iau în mod progresiv locul patimilor.
In locul poftelor trupeşti - lăcomia şi desfrânarea - vin cumpătarea şi castitatea; tristeţea cea lumească este înlocuită cu fericita întristare pentru păcatele săvârşite, iar prin ea vine adevărata bucurie; în locul mâniei contra aproapelui vin blândeţea şi răbdarea; teama pricinuită de cele lumeşti este înlocuită cu teama de a fi despărţit de Dumnezeu; slava deşartă şi mândria sunt înlocuite de smerenie; iubirea de sine este înlocuită de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.
In vieţuirea conform virtuţilor, care este viaţa omului celui nou, toate facultăţile omeneşti sunt curăţite şi curate şi-şi află tămăduirea.
Virtuţile sunt cu adevărat dispoziţii lăuntrice statornice, care, prin toate lucrările facultăţilor noastre, ne îndreaptă către Dumnezeu. Prin virtuţi dobândim noi asemănarea cu Dumnezeu, şi prin această asemănare cu El primim noi harul unirii cu Dumnezeu, iar în această unire cu El primim noi bucuria duhovnicească, infinit mai măreaţă şi mai preţioasă decât plăcerile lumii, lepădate prin lepădarea de patimi. De aceea, chipul monahului, pe care se citesc oboseala luptei şi tristeţea pocăinţei, exprimă deopotrivă odihna şi pacea pe care le-a aflat în Dumnezeu şi bucuria de nespus de a fi unit cu El.
De aceea Munte Athos este deopotrivă un teren de luptă şi un tărâm al păcii, şi deopotrivă tărâm al întristării şi tărâm al bucuriei. Un tărâm plin de „spitale duhovniceşti”, cum numeşte Sfântul Ioan Scărarul mănăstirile4, dar şi un tărâm al celor care şi-au regăsit sănătatea şi care răspândesc strălucirea originară a firii omeneşti, aşa cum era aceasta în Rai şi aşa cum a fost restaurată prin iconomia mântuitoare a lui Hristos. Prin sfinţii monahi, asceza, care se arăta la prima vedere drum spinos de mortificare, de constrângere şi lepădare de sine, prin atingerea ţintei sale, îşi descoperă în chip profetic profunzimea, arătându-se a fi calea pe care se ajunge la Viaţa cea adevărată şi la adevărata libertate, calea care duce, întru Dumnezeu, prin El şi pentru El, la împlinirea cu adevărat a firii şi a persoanei umane.
3. Indemn, mângâiere şi zidire a oamenilor
Monahul curăţit de patimile sale şi împlinitor al virtuţilor, ajuns astfel la asemănarea cu Hristos, se face pe sine pildă pentru ceilalţi oameni, le este spre îndemn şi zidire, după
chipul prorocilor, aşa cum spune Apostolul Pavel vorbind despre lucrarea profetică a creştinului: „Cel care proroceşte vorbeşte oamenilor spre zidire, îndemn şi mângâiere. [...]
Cel care proroceşte zideşte Biserica” (I Corinteni 14, 3-4).
Monahul care a dus biruitor lupta cea bună a ajuns un maestru în strategia duhovnicească: cunoaşte vicleşugurile vrăjmaşilor, ştie în ce fel şi cu ce arme să-i înfrunte; poate aşadar să-i ajute pe ceilalţi oameni în luptele lor. Cel ajuns la capătul drumului, sau care a străbătut mare parte din el, cunoaşte piedicile şi cursele presărate pe cale; le poate spune altora care şi cum sunt şi cum să treacă nevătămaţi prin ele. Cel care a avut de înfruntat ispita slăbiciunii, a descurajării, care s-a simţit în unele momente chiar părăsit de Dumnezeu, poate să îi mângâie pe fraţii săi, să-i liniştească, să-i încurajeze, să-i întărească. Un sfânt athonit al vremurilor noastre, părintele Paisie, primea în săraca sa sihăstrie, uneori timp de paisprezece ore pe zi, oameni veniţi din lumea întreagă ca să ceară de la el „cuvânt de mântuire”.
Alături de el, alături de alţi mari monahi din Sfântul Munte, milioane de ortodocşi au primit astfel sfaturi preţioase pentru viaţa lor duhovnicească, o nouă putere şi întărire, izvorâte din energiile dumnezeieşti care emanau din aceşti sfinţi monahi şi din harul dobândit prin rugăciunea lor, ca să poată duce în lume lupta cea bună a lui Hristos şi să înainteze pe căile Duhului. Oameni care aparţineau altor confesiuni creştine sau chiar străini de creştinism au putut descoperi în chipul transfigurat al sfinţilor athoniţi plenitudinea de har dăruită de Dumnezeu în Biserica Ortodoxă. Mulţi credincioşi, văzându-i pe aceşti sfinţi, au dobândit încredinţarea deplină şi definitivă că desăvârşirea sfinţeniei la care ne cheamă Hristos când îndeamnă: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48), nu este un ideal inaccesibil, ci o realitate palpabilă, la care unii au ajuns deja în această lume prin atotputernicul har al lui Dumnezeu.
Athosul se arată a fi cu adevărat muntele despre care glăsuieşte prorocul Isaia când spune: „Fi-va în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârfurile munţilor şi se vor ridica deasupra dealurilor.
4. O mărturie a împărăţiei deja prezentă printre noi
Sfinţii athoniţi care au primit „arvuna Duhului” dau mărturie în chip profetic, în însăşi persoana lor, de împlinirea făgăduinţei dumnezeieşti. Ei ne înfăţişează în ei înşişi o omenitate transfigurată prin har, adusă prin Hristos, în Duhul Sfânt, la plinătatea ei, cea a îndumnezeirii sale. Ei dau astfel mărturie de adevărul făgăduinţei lui Hristos despre lumea ce va să fie, dar şi de faptul că împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă printre noi (cf. Luca 17, 21).
Şi nu doar sfinţii care sunt astăzi vii dau mărturie de lucrul acesta; sfinţii care au adormit de veacuri în pacea dumnezeiască dau de asemenea mărturie prin pomenirea lor de către monahii athoniţi, care le istorisesc minunile şi sfânta lor vieţuire, prin slujbele săvârşite în cinstea lor, plin icoanele care îi înfăţişează în starea lor transfigurată şi prin care aceştia continuă să lucreze săvârşind minuni, prin sfintele lor moaşte din care continuă să strălucească energiile dumnezeieşti pe care le-au primit, şi care îmbălsămează bisericile şi întreaga fire de „buna mireasmă a lui Hristos” (II Corinteni 2, 15), şi care sunt un nesecat izvor de nenumărate minuni.
Cu adevărat Muntele Athos se arată a fi, potrivit cuvintelor psalmistului, munte rodnic, „munte gras”, „muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască în el... până la sfârşit” (Psalmii 67, 16-17), munte care, asemenea Taborului, străluceşte de lumina energiilor Sale necreate.5
JEAN-CLAUDE LARCHET
Fragment din cartea "ATHOSUL ŞI DUHOVNICII PE CARE I-AM CUNOSCUT ", Editura Sophia
Cumpara cartea "ATHOSUL ŞI DUHOVNICII PE CARE I-AM CUNOSCUT"
Note:
1 Cf. Higoumene Georges de Grigoriou, «Le monachisme evangeIique», Le Messager orthodoxe, 95, 1979, p. 5.
2 Scara, V, 5 [în rom., Filocalia, 9, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă - n. trad.].
3 Cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Prolog [în rom., Filocalia, voi. 3, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă - n. trad.
4 Cf. Scrisoare către păstor [în rom., Filocalia 9, Cuvântul XXXI, Către Păstor - n. trad. ].
5 A se vedea Archimandrite Aimilianos de Simonos-Petra, L’experience de la Transfiguration dans la vie du moine athonite, Publications du Monastere
-
Profetii tai, lume
Publicat in : Editoriale -
De ce a ucis Ilie profetii lui Baal?
Publicat in : Editoriale -
Adormirea Maicii Domnului - profetii, minuni si rugaciuni
Publicat in : Religie -
Cauzele nerodirii cuvantului lui Dumnezeu
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.