Pomenirea Sfintilor Cuviosilor Parinti ucisi de arabi
in Manastirea Sfintul Sava cel Sfintit
In zilele preasfintitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu acelasi nume in Sfinta Cetate a Ierusalimului, aflata atunci sub stapinirea agarenilor, iar in Constantinopol imparatind Constantin si Irina (780-797), s-a facut razboi in Palestina, in semintia agarenilor. Si multa risipire se facea tarii cu razboiul acela, pentru ca barbarii, ostindu-se intre ei, pustiau nu numai satele, ci si cetatile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia si celelalte. Caci navaleau fara de veste si, desi nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile si omorau pe toti aceia care li se impotriveau. Si sedeau pe linga toate caile, prinzind pe cei ce treceau, batindu-i, ranindu-i si rapindu-le tot ce aveau, pina la camasa. Numai aceasta mila aveau, ca eliberau vii pe cei dezbracati, batuti si raniti.
Atunci si Sfinta Cetate a Ierusalimului era in mare frica. Ca, stringindu-se de prin cetatile dimprejur si de prin sate, poporul strajuia zidurile si se pregatea sa stea impotriva barbarilor acelora care tilhareste navaleau asupra lor. In acea vreme si preaslavitul locas al Sfintului Hariton a fost foarte risipit si de atunci niciodata nu s-a mai innoit, ci a ramas in desavirsita pustiire.
Dar si Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuita atunci. Caci adunindu-se din diferite locuri sfintii parinti, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustniceasca viata placeau lui Dumnezeu; iar in vremea razboiului agarenilor si a navalirii lor tilharesti, nu ieseau din locasul lor. Ca, desi puteau sa lase lavra si sa se izbaveasca de barbari in cetatea Ierusalimului, insa locul acela sfint, in care de la inceput primisera jugul lui Hristos, nu voiau sa-l lase. Ci, murind lumii desavirsit, nu se ingrijeau de moartea ce era sa vina asupra lor. Caci isi pusesera nadejdea in Hristos, zicind: "Puternic este ca, de va voi Stapinul nostru, cu inlesnire sa ne scoata pe noi din miinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecatile Sale cele drepte, ca sa fim dati barbarilor spre injunghiere, apoi, mai de folos este sa trimita Domnul asupra noastra mucenicie degraba".
Si graiau unul catre altul: "Sa primim din miinile Stapinului nostru cele mai folositoare noua si sa nu ne intoarcem de la linistea cea pustniceasca la gilceava lumeasca de frica barbarilor, ca sa nu fim socotiti in ochii tuturor ca niste fricosi, care n-am pazit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu pot sa-l ucida. Daca este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate si urmeaza lui Hristos, apoi cit de necuvios lucru este a-i vedea, dupa putina vreme de nevointa in pustie, ca se intorc iarasi la lume, fugind de frica omeneasca. Deci, sa nu rida de noi diavolul, vrajmasul cel de obste al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din linistea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un ciine izgonit cu rusine, ajutindu-ne Hristos, Imparatul nostru, asupra lui.
Nu avem ziduri de piatra spre aparare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Caruia, de la Sfintul Prooroc David, ne-am invatat a-I cinta: Fii mie Dumnezeu scutitor si drept, casa de scapare si loc de intarire, ca sa ma mintuiesti. Nu avem zale, coifuri si paveze, cu care sa putem infringe sagetile barbarilor; ci avem armele duhovnicesti ale dragostei, platosa nadejdii, pavaza credintei, coiful mintuirii; deci cu acelea sa ne inarmam. Nu sint la noi cete de oaste, care ne-ar apara de barbari; dar va sta ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de Dinsul si ne va izbavi. Pentru ca vietuind, avem pe Hristos, iar daca murim, avem dobinda, de vreme ce nu iubirea si dorinta de viata vremelnica ne-au silit a intra in pustia aceasta. Si pentru ce ne-am salasluit in locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Si daca vom fi ucisi aici, pentru Hristos vom fi ucisi, pentru Care si vietuim aici!"
Astfel petreceau in lavra, si cu cuvinte mingiindu-se si imbarbatindu-se unul pe altul, trupurile impreuna cu sufletele lor le incredintau Domnului. Apoi si alta pricina binecuvintata si dreapta ii tinea neiesiti; caci, cei care petreceau imprejurul lor, aveau pizma asupra acelui sfint locas si nimic altceva nu doreau, decit sa vada risipita lavra Sfintului Sava, iar locul acela sa fie pustiu si nelocuit de monahi. Si, daca ar fi iesit fratii cit de putin din lavra, apoi indata pizmasii ar fi navalit si ar fi aprins biserica si chiliile si tot locasul l-ar fi asemanat cu pamintul. Dar pentru ca acest lucru sa nu li se intimple, sfintii parinti petreceau neiesiti.
Deci ei nu erau ca o trestie clatinata de vinturi, ci erau nemiscati de viforul ispitelor ce navalesc asupra noastra si ca niste stilpi intemeiati pe piatra. Si, nu numai pentru aceea nu ieseau din lavra, adica sa pazeasca peretii ci, mai virtos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamarit in acel loc oarecind, si Care si in zilele lor Se preamarea.
Astfel vietuind acei sfinti parinti in lavra aceea, Aparatorul cel de sus, cu rugaciunile parintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfinta, ii ferea nevatamati de barbari, pentru ca, desi de multe ori veneau din Arabia sau dintr-alta parte taberele lor spre marele locas si se abateau aici, insa nici un rau nu le faceau, decit numai cautau mincare. Dupa aceea, uitindu-se spre monahi si scrisnind din dinti, nu-i vatamau, nelasindu-i Dumnezeu sa faca rau robilor Lui. Apoi, luind mincare din locas cit putea sa se gaseasca, se duceau intr-ale lor. Iar in loc sa multumeasca, se laudau ca vor risipi lavra si vor face locul acela pustiu.
Odata, o tabara de barbari vrind sa-si implineasca lucrul cel rau ce-l aveau in gind, a venit asupra lavrei ca s-o prade si sa risipeasca locasul. Din intimplare s-a intilnit fara de veste, in dreptul Sfintului Betleem, cu oastea care era pusa de ierusalimiteni sa pazeasca trecerea barbarilor. Deci, facindu-se razboi, barbarii au fost biruiti si izgoniti, precum mai pe urma s-a facut instiintare. Dar si al doilea rind, a pornit tabara, cu acelasi gind rau. Si, mergind intr-un sat oarecare ce nu era departe de lavra, au gasit mult vin ascuns sub lemne si, imbatindu-se, au facut razboi intre dinsii; si, ranindu-se unul pe altul, multi au cazut morti, incit li s-a stricat sfatul, iar tabara li s-a risipit.
Dupa acestea toate, Dumnezeu a voit sa vina ispita asupra robilor Lui, precum odata asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lamureste in ulcea, asa sa se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Si a lasat ca miinile barbarilor sa se atinga de placutii Sai sfinti, carora inainte le-a pregatit mucenicesti cununi. Caci auzind cuviosii despre acele doua tabere care voiau sa navaleasca asupra lavrei, ca una a fost biruita de ostasii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabara a doua singuri intre ei s-au batut si s-au risipit, sedeau fara frica in chiliile lor, savirsind sfintul post de patruzeci de zile in obisnuitele osteneli pustnicesti.
In acea vreme, insa, prin indemnarea diavoleasca, s-au adunat niste arapi barbari, ca la saizeci, care purtau arce, sageti si sabii. Acestia se sfatuisera sa navaleasca tilhareste asupra lavrei, nadajduind sa afle la monahi ceva bogatii. Si, aproape de sfirsitul sfintelor patruzeci de zile, in saptamina dinaintea Duminicii Stilparilor, in ziua a treisprezecea a lunii martie, in al doilea ceas din zi, barbarii au navalit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simtind-o, monahii alergau din pustnicestile chilii in minastire si in biserica, iar barbarii, cu sabiile si cu arcele intinse ca la un razboi, au alergat asupra minastirii. Si a lor cruzime vrind s-o imblinzeasca, unii din parinti au iesit inaintea lor cu blindete, vorbind catre dinsii cu cuvinte blinde si zicind:
"Pentru ce, o, barbatilor, ati venit ca la razboi la noi cei fara de arme si ca la niste vrajmasi? Ce v-a adus? Noi cu totii sintem in pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mihnit vreodata. Caci pentru aceea petrecem in pustia aceasta, lasind in lume toate ale noastre, ca, fiind departati de pizmuiri, de sfezi si de razboaie, sa putem a plinge in pace pentru pacatele noastre si sa placem lui Dumnezeu. Dar nu numai ca n-am mihnit pe nimeni din voi, ci ne sirguim si a face bine, pe cit putem. Pentru ca pe multi din ai vostri, venind pe aici, i-am ospatat, i-am odihnit si le-am dat hrana de drum. Deci nu ne rasplatiti rele in loc de bune, ci mai ales sinteti datori sa ne multumiti pentru facerile de bine facute de noi, voua, ca si acum sintem gata sa va punem bucate inainte si cu iubirea de straini, obisnuita noua, sa va odihnim".
Iar barbarii strigau cu minie: "Nu pentru mincare am venit aici, ci pentru argint si aur. Deci, una din doua va sta inainte: ori sa ne dati aur si argint ca sa fiti vii, ori, nevrind sa ne dati, sa pieriti de miinile noastre". Zis-au parintii: "Sa ne credeti, o, barbatilor, ca sintem saraci si scapatati si atit de lipsiti, incit nici piine destula, nici haine n-avem de ajuns; iar aur si argint, de care aveti trebuinta, noi nici in vis nu cugetam a avea, decit numai putine lucruri de nevoie obisnuim in viata noastra".
Acestea graind sfintii, s-au miniat barbarii si au slobozit sagetile ca ploaia asupra monahilor celor adunati si neincetat sagetau, pina ce si-au desertat sacii; si indata pe treisprezece cuviosi parinti i-au lovit de moarte, iar pe altii i-au ranit putin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfarimau usile ca sa gaseasca ceva si scoteau afara lucrurile cele saracacioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile si tot astfel voiau sa faca si bisericii. Dar, cu rinduiala lui Dumnezeu, mai inainte de a aduce ei gateje si foc la biserica, au vazut de departe niste oameni venind si, socotind ca vine oaste de la Ierusalim pentru apararea monahilor, indata au fugit, scotind impreuna cu ei lucrurile monahicesti jefuite.
Iar ava Toma, scotind sagetile din fratii cei raniti, le spala ranile si le punea doctoria care li se cadea, deoarece era doctor iscusit cu mestesugul. Si se vedeau ranile cele cumplite, la unii in piept, la altii pe umeri, la altii in obraz si in frunte, iar la altii le erau capetele sfarimate cu pietre. Insa toti se udau cu singele care curgea dintr-insii si privirea celorlalti era foarte umilita.
Sosind praznicul Duminicii Stilparilor si cintarea cea de toata noaptea savirsindu-se, se instiintara unii din acei cuviosi parinti, ca acei barbari aduna mai multi tovarasi tilhari ca sa navaleasca iarasi asupra lavrei lor. Si i-au cuprins pe acei fericiti parinti mare frica si cutremur, insa n-au fugit; ci indata, pregatindu-se de moarte si punind nadejdea lor spre Dumnezeu, isi asteptau sfirsitul.
Dupa ce s-a apropiat ziua Patimilor Stapinului, le-a sosit si acelora ziua patimirii. Pentru ca in ziua de 20 martie, in Joia cea Mare, dimineata, au navalit arapii tilhareste a doua oara asupra lavrei, cu mai multa putere, si au ucis pe cuviosi fara crutare, prin felurite ucideri. Pe unii sagetindu-i cu sagetile, altora taindu-le capul cu sabiile, pe altii taindu-i in doua si altora taindu-le miinile si picioarele, iar pe altii ucigindu-i cu pietre. Pe cei ce ramasesera vii din uciderea aceea ii adunau in biserica, vrind sa-i munceasca ca sa spuna vistieria bisericii si averile minastiresti. Si inconjurasera locasul imprejur si pindeau pe munti si pe dealuri ca nici unul din monahi sa nu scape din miinile lor; pentru ca multi cautau sa fuga, dar cadeau in miinile vrajmasilor si abia daca unul dintr-insii a scapat.
Pe fericitul Ioan, ingrijitorul caselor de straini, cel tinar de ani, l-au prins fugind la munte si l-au muncit fara de mila, i-au taiat vinele de la miini si de la picioare, apoi, apucindu-l de picioare, il trageau pe pietre din virful muntelui pina la biserica si toata pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascutisurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, pazitorul vaselor bisericesti, vazind cum erau munciti cuviosii parinti si temindu-se ca nu cumva, nesuferind muncile, sa spuna unde a ascuns vasele bisericesti, tainuindu-se, a fugit din minastire. Dar, fiind departe, l-au prins strajile barbarilor si spre minastire il intorceau cu sila, chiar nevrind el, si i-au taiat sfintul cap. Alti citiva parinti, scapind din miinile ucigasilor, s-au ascuns in pestera ce era afara din minastire. Pe acestia vazindu-i fugind, barbarul care strajuia pe deal a strigat tovarasilor sai, aratindu-le cu mina pestera si spunindu-le despre monahii care au fugit acolo.
Atunci, un arap infricosat, stind cu sabia la gura pesterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunsi sa iasa, iar ei tremurau de frica. Cuviosul Patrichie, fiind intre ei, a zis soptind catre dinsii: "Nu va temeti, fratilor, eu pentru voi singur voi iesi si voi muri, iar voi sedeti aici, tacind". Si a iesit spre arap, fiind gata sa-si puna sufletul pentru prietenii sai. Iar arapul il intreba cu certare: "Mai sint acolo alti monahi?" Cuviosul a raspuns ca numai el singur a fost; si l-a dus arapul la biserica.
Adunind barbarii de pretutindeni pe sfintii parinti in biserica, au zis catre dinsii: "Rascumparati-va, voi si biserica voastra, cu patru mii de galbeni; iar de nu, indata pe voi toti cu sabia va vom ucide si biserica voastra cu foc o vom arde". Iar sfintii parinti au raspuns cu blindete: "Iertati-ne, pentru Dumnezeu, o, barbatilor, si nu ne varsati in zadar singele nostru cel nevinovat; pentru ca nu avem atita aur cit cereti de la noi, nici n-am avut cindva. Acum nici un galben nu se afla in toata lavra noastra; iar de voiti, luati cele ce vedeti la noi, hainele noastre si toate cite vedeti si aflati, iar noua numai viata sa ne lasati, macar si goi de am ramine".
Iar barbarii, umplindu-se de minie, cu mare strigat isi repezeau sabiile in grumajii sfintilor, ca si cum ar fi voit sa-i taie. Apoi le ziceau: "Dati-ne vasele bisericesti cele de aur si de argint si sa ne spuneti si de cealalta vistierie a minastirii". Iar sfintii parinti le spuneau ca nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: "Aratati-ne pe mai marii vostri! Cine este intre voi egumen si ceilalti rinduitori?" Raspuns-au cuviosii: "Parintele nostru egumen nu se afla acum in lavra, caci s-a dus pentru o trebuinta de obste la Sfinta Cetate, iar noi toti sintem deopotriva".
Si era in minastire pestera Cuviosului Parintelui nostru Sava. Iar barbarii, luind pe sfintii parinti, i-au dus in pestera aceea; apoi linga usa pesterii au aprins foc si, adunind gateje si gunoi, au facut fum mare si chinuiau cu acel fum pe cuviosii din pestera, ca sa le arate vistieria si pe mai marii lor. Dupa aceea i-au scos la intrebare si cu morti cumplite ii ingrozeau, cerind de la dinsii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un raspuns, decit numai rugaciuni catre Dumnezeu. Pentru ca unul striga: "Doamne, primeste in pace duhul meu!" Iar altul: Pomeneste-ma, Doamne, cind vei veni intru imparatia Ta!
Si iarasi, aruncindu-i pe toti in pestera aceea, ii pedepseau cu mai mult fum; si au murit de fum optsprezece cuviosi parinti, intre care erau si cei mai sus pomeniti Ioan si Patrichie fericitul. Iar numele celorlalti care au murit de fum, de sabie si de alte munci, singur Dumnezeu le stie, Cel ce i-a scris pe ei in cartea vietii. Dar si pe cei ce ramasesera vii dintr-acea munca a fumului, barbarii impietriti la inima, cei fara de omenie, cumplit ii raneau, aruncindu-i la pamint si cu picioarele calcindu-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii cite au putut sa afle din lucruri bisericesti si minastiresti si, punindu-le pe camilele minastirii, s-au dus.
Atunci fratii care ramasesera abia vii si altii ce se ascunsesera prin crapaturile muntilor si prin pesteri, adunindu-se tirziu in locas, au adus in biserica, care cu dumnezeiasca aparare ramasese nearsa, trupurile cuviosilor parinti cele in multe feluri ucise si cu fum omorite si au petrecut toata noaptea aceea a mintuitoarelor Patimi intru nemingiiata tinguire, apoi i-au dat cinstitei ingropari. Iar citi dintre parinti au scapat vii, dar pe jumatate morti, pe aceia cu doctorii ii ingrijeau, avind pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care ramasese intre cei vii si care, mai pe urma, a fost egumen in lavra ce se numea "veche".
Astfel s-au sfirsit muceniceste cuviosii parinti in locasul Sfintului Sava. Iar barbarii aceia, dupa ducerea lor din lavra, indata cu neasteptata moarte de la Dumnezeu au fost omoriti si au cazut fara de sabie morti, prin pustietati si prin cimpii, spre mincarea ciinilor, fiarelor si pasarilor; iar sufletele lor cele ticaloase s-au salasluit in iad, unde focul nu se stinge si viermele nu adoarme. Insa sufletele cuviosilor ucisi s-au dus in miinile lui Dumnezeu si s-au invrednicit mucenicestii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mintuitorul nostru, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfint, I se cuvine cinstea si slava in veci. Amin.
(NOTA - Istoria patimirii acestor cuviosi parinti, care au fost ucisi in locasul Sfintului Sava, a fost scrisa pe larg de fericitul Stefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu acelasi nume, numit facator de stihuri, din aceeasi minastire a Sfintului Sava -, monahul care a scris-o indata dupa uciderea sfintilor. Aceasta istorie n-am gasit-o intreaga, decit numai prin oarecare carticele mici, scrise cu mina de catre scriitorii greci, pentru ca multe foi din carte erau rupte. Iar sfintul facator de stihuri, Stefan Savaitul, la sfirsitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tacerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credinta. Barbatul acela era foarte imbunatatit, insa, fiind de neam sirian, avea mare dorinta sa invete limba greaca si cu mare truda invata in psaltirea greceasca, dar nu se putea deprinde sa graiasca bine cuvintele grecesti, de care lucru se mihnea foarte mult.Odata, adormind, i s-a aratat unul dintre acei cuviosi parinti mucenici, cu numele Anastasie, cu rinduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Stefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia si l-a intrebat despre pricina mihnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea mintii sale, ca nu poate sa invete bine limba greceasca. Iar Cuviosul Anastasie, care i se aratase zimbind, a zis preotului: "Deschide-ti gura si-mi arata limba!" Preotul facind aceasta, Sfintul Anastasie cu o basma curata i-a sters limba si, curatind-o, s-a facut nevazut. Desteptindu-se preotul, indata a cunoscut ca stie limba greceasca. Si de atunci a inceput a vorbi si a citi bine greceste, multumind lui Dumnezeu si sfintilor parinti.)
Tot in aceasta zi, pomenirea preacuviosului parintelui nostru Nichita Marturisitorul, episcopul Apoloniadei.
Acest preacuvios parinte al nostru si marturisitor, pe vremea luptatorilor impotriva sfintelor icoane era episcop al Apoloniadei si era nu numai credincios si evlavios si cu totul drept in credinta lui, ci si milostiv si plin de dragoste fata de oameni, vestit in cunostinte si in cuvant. Fiind silit sa se lepede de inchinarea la sfintele icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos si ale preacuratei Sale Maici, ale sfintilor ingeri si ale tuturor sfintilor si neplecandu-se, a fost condamnat la surghiun si supus la chinuri de neindurat. Din pricina acestora imbolnavindu-se cumplit, si-a dat sfantul sau suflet in mainile lui Dumnezeu.
Tot in aceasta zi, pomenirea sfintelor sapte femei, celor din Aminsos: Alexandra, Claudia, Rufrasia, Matrona, Iuliana, Eufimia si Teodosia.
Aceste sapte sfinte femei au trait pe vremea imparatului nelegiuit Maximian. Acesta pornind o prigoana mare impotriva crestinilor, in cetatea Aminsos, au fost aduse in fata mai-marelui cetatii aceste sapte femei pline de curaj. Si marturisind ca sunt crestine si spunand mai-marelui cetatii ca este un om crud, lipsit de omenie si vrajmas, mai intai au fost lovite cu toiege, dupa ce au fost dezbracate; apoi li s-au taiat sanii cu sabia. Dupa aceasta au fost spanzurate si li s-au sfasiat trupurile cu ghiare de fier, pana cand li s-au vazut cele dinauntru si in cele din urma au fost aruncate intr-un cuptor cu foc, dandu-si astfel sufletele lor Domnului.
Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului Mucenic Rodian, care de sabie s-a savarsit.
Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului Achile eparhul, care de sabie s-a savarsit.
Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului Lolion, care cu pumnii fiind lovit, s-a savarsit.
Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului Emanoil, care prin sabie s-a savarsit.
Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului noului mucenic Miron Criteanul, care a marturisit in Creta, la anul 1793 si care prin sugrumare s-a savarsit.
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.