Nu uita, creştine pururea să porţi în cugetul şi în inima ta minunatele graiuri ale Rugăciunii celei Domneşti

Atotţiitorul Dumnezeu. Atotţiitor înseamnă că pe toată făptura o cuprinde, pe cea de sus şi pe cea de jos, pe cea cugetătoare şi cea care vieţuieşte numai prin simţuri şi prin pornirile cele fireşti, pe îngeri şi pe oameni, cerul cu toate câte sunt întru el, pământul cu toate câte sunt întru el, marea cu toate câte sunt într-însa. Atotţiitor înseamnă o cuprindere a toate şi a fiecăruia în parte, a întregii zidiri şi a fiecăreia dintre alcătuirile sale. Sunt cuprinse, deopotrivă, inima şi mintea omului şi din această pricină se zice: „Inima regelui în mâna Domnului.” (Pildele lui Solomon 21,1) Pentru aceasta şi apostolii grăiesc:

„Nu că suntem destoinici să cugetăm ceva de la noi înşine, căci destoinicia noastră este de la Dumnezeu.” (II Corinteni 3, 5) Dacă harul lui Dumnezeu nu s-ar mai sălăşlui în
inima şi în mintea mea, eu n-aş mai fi decât pulbere purtată de vânt, fără nici o tărie morală, ci aplecat către tot răul. Mintea şi inima mi-ar rămâne pustii, neînsemnate, întunecate şi neputincioase.

Dumnezeul tău „este mai înainte decât toate, şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1,17). Aceste cuvinte cuprind întru ele o însemnătate de o nemăsurată măreţie. Ele tâlcuiesc numele Celui ce este, asa cum a binevoit Domnul a Se numi pe Sine înaintea lui Moise. Cel ce este, adică Cel ce este mai înainte de toate şi prin Care toate viază. Aceste cuvinte vădesc totodată atotputernicia, nemărginita bunătate şi înţelepciunea cea neîmpuţinată a Stăpânului şi Dumnezeului nostru. „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar.” (Psalmul 146, 5)

Nici un fir din părul capului vostru nu va pieri... (cf. Luca 21,18), adică nici un gând sfânt pe care îl aveţi în cuget nu se va pierde nici pentru Dumnezeu, nici pentru oameni. Căci ştim că gândurile cele sfinte şi simţămintele sfinţilor lui Dumnezeu se păstrează întocmai până astăzi, căci au fost însemnate în cărţile cele duhovniceşti.

Istoria alegerii şi a căderii evreilor - ca popor ales - vădeşte faptul că Dumnezeu îi înalţă pe cei ce-I sunt credincioşi şi îi smereşte şi îi leapădă de la Sine pe cei necredincioşi şi nemulţumitori. De asemenea, întăreşte adevărul că El nu-Şi calcă făgăduinţele Sale şi nici cele pe care mai înainte le-a vestit.

Toată valea se va umple şi tot muntele şi măgura se va smeri; şi vor fi cele strâmbe drepte, şi cele colţuroase căi netede. Şi va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu.” (Luca 3, 5-6) „Valea” se tâlcuieşte prin inimile cele smerite. Aşadar, „dealurile şi munţii” se vor smeri, adică acei oameni mândri care se scârbesc de cei supuşi şi smeriţi. Aşa se şi petrece: Domnul lucrează neîncetat în inimile oamenilor, în duhul adevărului şi al binelui, smerindu-i pe cei mândri prin unele împrejurări ale vieţii aducătoare de necazuri - boli, pagube şi defăimări de la oameni -, şi înălţându-i pe cei smeriţi.

A fi sărac cu duhul înseamnă a te socoti pe tine însuţi ca şi cum nici n-ai fi, iar pe Dumnezeu ca pe Cel singur fiitor. Inseamnă să preţuieşti cuvintele Sale mai presus de orice pe lume şi să nu precupeţeşti nimic pentru a le împlini - fie şi cu preţul vieţii. Inseamnă să cinsteşti întru totul voia lui Dumnezeu - atât în ceea ce te priveşte pe tine, cât şi în privinţa celorlalţi -, iar de voia ta să nu ţii seama nicidecum. Cel sărac cu duhul aceasta doreşte şi din toată inima aşa grăieşte:. „Sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.” Este ca şi cum el ar înceta să mai vieze, voind a-L vedea pe Dumnezeu pretutindeni şi întru toate, întru sine şi în alţii: „Toate ale Tale să fie, Doamne, iar nu ale mele!” Doreşte să vadă sfinţenia Iui Dumnezeu întru sine şi în alţii, împărăţia şi voia Sa, să-L vadă pe Dumnezeu cel Unul umplând inimile oamenilor, aşa cum se şi cuvine, căci El singur este Cel bun şi desăvârşit întru toate, Făcătorul a toate, în vreme ce diavolul şi slugile sale - oamenii care se împotrivesc lui Dumnezeu - sunt asemenea unor furi în împărăţia lui Dumnezeu. Pentru cel sărac cu duhul, lumea întreagă este ca un nimic. El pretutindeni îl vede doar pe Dumnezeu, Cel ce tuturor dă viaţă şi peste toate împărăţeşte. Pentru el nu se află loc în care să nu se fie Dumnezeu şi nici o clipă nu trece fără Dumnezeu - în tot locul şi în toată vremea este cu Dumnezeu şi i se pare că petrece numai cu El.

Cel sărac cu duhul nu cugetă şi nu cutează a se atinge cu mintea de cele cu neputinţă de atins, a pătrunde în tainele lui Dumnezeu şi a se avânta în filosofie înaltă. El crede doar în cuvântul Domnului cel dătător de viaţă, cunoscând că fiece cuvânt al Său este adevăr, duh şi viaţă veşnică, crezând totodată şi în cuvântul Bisericii Sale, cea călăuziră necontenit de Duhul cel Sfânt către tot adevărul. Crede întocmai ca un copil care ascultă de cuvântul tatălui ori al maicii sale, fără a cere dovezi, sprijinindu-se cu desăvârşire pe aceste adevăruri. Cel sărac cu duhul se socoteşte pe sine a fi cel din urmă dintre cei păcătoşi şi mai păcătos decât toţi, vrednic de a fi călcat în picioare de către toţi.

Se cade a ne aminti mai adesea cuvintele Mântuitorului: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Matei 18,3) Şi cele ale Apostolului: „Ca nişte prunci de curând născuţi să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire.” (IPetru 2,2) (Neprefăcut, adică neamăgitor, nemincinos şi adevărat.)

Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor.” Făcut-a tărie cu braţul Său, adică Domnul, prin a Sa întrupare, S-a făcut stăpân peste vrăjmaşii mântuirii noastre şi, biruindu-i prin a Sa tărie, a făcut-o şi pe Maica Sa împărăteasă atotputernică a cerului şi a pământului. „Risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor”, adică pe diavolul şi puterea lui, şi duhurile răului le-a biruit, şi prin Cruce a zdrobit cetele lor. „Pogorât-a pe cei puternici de pe scaune”, adică pe Satana, care domnea peste neamul omenesc, şi a „înălţat pe cei smeriţi”, adică pe Maica Domnului şi pe toţi creştinii cei smeriţi. „Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi”, adică tot pe Preacurata, Preabinecuvântata Stăpâna noastră şi pe sfinţi, şi „pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi” (Luca 1, 51-53), adică pe demoni, care au îmbogăţit întunericul cel de nepătruns al iadului cu robi - sufletele oamenilor, pe care Mântuitorul Hristos, pogorându-Se la iad, i-a scos la lumina împărăţiei.

Cum să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, cu toată tăria şi cu tot cugetul? Din toată inima, adică în chip desăvârşit, fără a ne împărţi dragostea între Dumnezeu şi lume, sau între Ziditor şi făptură. De pildă, dacă te rogi, roagă-te fără a-ţi împărţi inima, fără a te lăsa cuprins de gânduri deşarte, alipindu-te de cele pământeşti. Fii întru totul în Dumnezeu, în dragostea cea către El. Cu tot sufletul, adică nu numai cu o parte a sufletului tău, nu doar cu cugetul, fără simţirea inimii şi a voirii. Cu toată tăria, iar nu cu jumătăţi de măsură. Când trebuie să împlineşti o poruncă, săvârşeşte-o cu sârguinţă, cu sudoare şi cu sânge, iar de ţi se va cere, chiar şi cu preţul vieţii, nu cu trândăvie, cu nepăsare şi fără tragere de inimă.

A iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă a nu te împătimi după nimic din cele ale acestei lumi şi a-ţi încredinţa întru totul inima Domnului Dumnezeu, întru toate împlinind voia Sa, iar nu a ta. A-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul tău - adică a avea mintea pururea la Dumnezeu, iar inima să se sălăşluiască toată întru El - şi a-ţi pleca voia ta înaintea voii Lui, în toate împrejurările vieţii, şi la vreme de bucurie, şi la vreme de necaz.

A-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea, adică în aşa chip încât nici o putere potrivnică să nu ne poată despărţi de dragostea Sa şi nici o împrejurare a vieţii noastre, oricare
ar fi ea: necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, înălţimea sau adâncul, sau sabia (cf. Romani 8, 35, 38-39). A-L iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul, adică a cugeta pururea la
Sale.

El şi la a Sa bunătate, la îndelunga-I răbdare, sfinţenie şi atotputernicie, şi la faptele Sale, şi a izgoni în toate chipurile cugetele cele deşarte şi îmboldirile celui viclean. A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi din tot sufletul dreptatea şi a urî fărădelegea, după cum s-a grăit: „Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea.” (Psalmul 44, 9) A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a te urî pe tine însuţi, adică omul cel vechi şi trupesc dintru tine: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte (...) chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.” (Luca 14, 26) In fiecare dintre noi, în cugetul, inima şi voia noastră, sălăşluieşte o putere rea, foarte vie şi lucrătoare, care se străduieşte fără de contenire, zi de zi şi clipă de clipă, să ne îndepărteze de Dumnezeu, îndemnându-ne către gânduri, dorinţe, porniri, ispite, cuvinte şi fapte deşarte, trezind întru noi patimile şi împingându-ne către ele fără voia noastră, adică spre răutate, pizmă, poftă de agonisire, trufie, iubire de cinstiri şi de slavă de la oameni, trândăvie, neascultare, îndărătnicie, viclenie şi neînfrânare. A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Sale: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. (...) Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele.” (Ioan 14, 23-24)

Nu uita, creştine! Pururea să porţi în cugetul şi în inima ta minunatele graiuri ale Rugăciunii celei Domneşti. Tatăl nostru, Care eşti în ceruri... Ia seama! Cine ne este nouă Tată? Dumnezeu-Tatăl, Cel ce este Dragostea noastră! Iar noi cine suntem? Suntem copiii Lui şi fraţi unii cu alţii. In ce dragoste se cuvine a petrece copiii unui asemenea Tată? „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.” (Ioan 8, 39) Ce fapte ar trebui să săvârşim? Sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facâ-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nou,ă astăzi. Pâinea noastră, a tuturor. Aşadar, nu cerem pentru sine. Iubirea de sine trebuie scoasă din inima fiilor lui Dumnezeu, căci toţi suntem una. Şi ne iartă nouă greşelile noastre. Ai voi şi ţi-ar plăcea ca Dumnezeu să-ţi ierte ţie greşelile. Deprinde-te a ierta şi tu greşiţilor tăi, ştiind că dragostea este îndelung-răbdătoare şi binevoitoare. Şi nu ne duce pe noi în ispită. Nu te lăsa tu însuţi dus în ispită. „Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici va dormita Cel ce păzeşte. Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta.” (Psalmul 120, 3-5)

Ci ne izbăveşte de cel viclean. Nu i te da de bunăvoie aceluia şi nici Domnul nu i te va da. Că a Ta este împărăţia. Mărturiseşte pe împăratul cel Unul şi slujeşte-I numai Lui - şi puterea - pune-ţi nădejdea în atotputernicia Lui - şi slava - către această slavă să râvneşti cu toată puterea ta, întreaga-ţi viaţă - în vecii vecilor - El este împăratul cel veşnic, iar împărăţia Satanei va trece degrab, ca orice lucru amăgitor şi mincinos. Amin. Toate acestea sunt adevăr curat. Indeosebi către această rugăciune să vă îndreptaţi şi să o rostiţi adesea în gând, cugetând asupra ei şi căutând a-i înţelege fiecare cuvânt, fiecare expresie şi fiecare cerere.

Tatăl nostru! Vie împărăţia Ta! Domnul împărăţeşte pretutindeni, peste întreaga lume văzută - aflându-Se în tot locul - şi peste soboarele cele îngereşti, împărăţeşte cu nemărginita Sa putere şi dreptate asupra duhurilor celor rele şi asupra oamenilor răi ori care săvârşesc fărădelegi - pe unii dintre aceştia îi va lega în întunericul cel veşnic la marea zi a judecăţii, iar pe alţii îi pedepseşte în felurite chipuri încă din această viaţă şi îi va pedepsi cu foc veşnic şi în viaţa cea viitoare. Insă El, Cel ce este Adevărul, nu împărăţeşte cu adevărul Său asupra dracilor şi a oamenilor necinstiţi, căci în aceştia zace minciuna!

Nu împărăţeşte asupra lor cu dragostea Sa, căci întru ei sălăşluieşte răutatea. Peste oamenii cei fără de cinste nu împărăţeşte cu credinţa, cu nădejdea şi cu dragostea, şi
nu împărăţeşte întru ei prin împlinirea întocmai a poruncilor Sale. „Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne şi nu faceţi ce vă spun?” (Luca 6, 64) „Păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) Domnul împărăţeşte şi asupra celor mai fireşti mişcări ale trupului şi ale sufletului meu - de pildă, asupra cuvântului -, căci trupul meu se supune poruncilor
Sale şi atunci când mănâncă, şi atunci când doarme, când creşte, când umblă, cugetă şi vorbeşte - toate se alcătuiesc şi se mişcă după poruncile Lui. Dar El nu împărăţeşte întotdeauna în inima mea, în pornirile şi aplecările ei, şi în propria mea voire. Mă plec adesea către rău şi săvârşesc cele rele când s-ar cuveni să fac cele bune, iar prin aceasta mă împotrivesc poruncilor Sale.

Nu arareori sunt puţin credincios, ba chiar necredincios, iubitor de sine, trufaş, purtându-mă cu dispreţ faţă de alţii, fiind zavistnic, zgârcit, iubitor de agonisire, iubitor de arginţi, aplecat spre desfrânare, gata a mă pleca oricărei pofte păcătoase, îndărătnic, fără de răbdare, supărăcios, trândav, nesăvârşind defel fapte bune ori săvârşind foarte puţine - şi pe acelea silit de împrejurări, iar nu dintr-o pornire sau dintr-o râvnă adevărată -, şi nu pătimesc dimpreună cu cei ce rău pătimesc ca şi cu nişte mădulare ale unui singur trup al Bisericii. Intr-un cuvânt, Domnul nu împărăţeşte întotdeauna întru mine prin cugetele, simţămintele şi faptele credinţei, ale nădejdii şi ale dragostei.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri! Ce privelişte duhovnicească tulburătoare şi de o neîntrecută frumuseţe ni se arată atunci când aceste cuvinte răsună într-o uriaşă mulţime de oameni adunaţi într-o biserică, ori numai în sânul familiei, ori între elevii sau ostaşii strânşi împreună, atunci când sunt rostite din suflet, întru adevăr, cu o inimă şi cu un cuget! Ce privelişte de o neîntrecută frumuseţe când vezi că aceste cuvinte sunt întărite în însăşi viaţa oamenilor, atunci când împărtăşesc unii către alţii simţăminte de dragoste frăţească, petrecând în pace, cei tineri ascultând de cei bătrâni, iar cei mai slabi la minte de cei mai înţelepţi, dăruindu-şi unii altora cele cuvenite şi dându-şi întâietate unii altora: „In cinste unii altora dându-şi întâietate.” (cf. Romani 12, 10) Ce privelişte cu adevărat cerească atunci când o familie numeroasă, avându-i strânşi laolaltă pe mulţi dintre cei de un neam, se va aşeza la masă şi-i vei auzi pe toţi rostind cu o inimă şi cu un glas: „Tatăl nostru!”, mărturisind pe Tatăl ceresc Cel unul, împăratul cel Atotsfânt, cu dorirea de a se săvârşi voia Sa, „precum în cer, aşa şi pe pământ”, mărturisind pe Cel ce tuturor ne poartă de grijă!

Ce privelişte de o neîntrecută frumuseţe este atunci când stăpânul casei nu socoteşte ca fiind ale sale bunătăţile pe care le dăruieşte, mâncarea şi băutura, ci le pune pe seama lui Dumnezeu, socotind că toţi trebuie să se bucure de darurile Sale, atunci când, punându-se alături de toţi ceilalţi, el însuşi pare a fi cel ce se ospătează, iar nu cel ce ospătează. Dar ce privelişte fără de seamăn şi aducătoare de pace ar fi dacă întreg pământul şi toate popoarele ar rosti cu un cuget şi cu o inimă, ridicându-şi privirile către cer, Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău - şi să fim şi noi sfinţiţi! Vie împărăţia Ta, aşa precum a fost dintru început, înainte de căderea cea în păcat.

Facă-se voia Ta - voia cea bună şi desăvârşită precum în cer.; aşa şi pe pământ, cea veşnică, şi să nu mai împărătească voia cea rea. Pâinea noastră cea de toate zilele dăne-o nouă astăzi... şi ne iartă nouă greşelile noastre... şi celelalte. Ce-ar fi dacă toţi aşa ar cugeta şi aşa ar voi! Dar va veni şi vremea când toţi cei ce vieţuiesc pe pământ vor fi o turmă şi un păstor. (Ioan 10, 16)

Sfinţească-se numele Tău! Aceasta este cea dintâi dorire a noastră şi cea dintâi cerere: să se sfinţească întru noi şi prin noi numele lui Dumnezeu. Să ne aducem aminte că suntem zidiţi după chipul şi asemănarea Domnului Dumnezeu, după asemănarea sfinţeniei Sale, dar - vai nouă! - am păcătuit şi ne-am lipsit de sfinţenie, iar acum ne naştem în păcate şi fărădelegi şi trăim în păcate şi fărădelegi, ca fii nelegitimi şi neadevăraţi (Evrei 12, 8). Ce grijă am mai putea avea acum, în starea cea de cădere în care ne aflăm, fără numai aceea de a dobândi asemănarea cu Tatăl cel ceresc, cu Chipul nostru cel dintru început? Insuşi Domnul ne cere aceasta: „Fiţi sfinţi, că Eu, Dumnezeul vostru, sunt sfânt.” (Leviticul 19, 2) Aceasta ar trebui să ne fie cea dintâi dorire şi scopul întregii noastre vieţi. Cea de-a doua dorire - din Rugăciunea domnească - este o tâlcuire a celei dintâi.

Fie împărăţia Ta! Adică să împărăţeşti în chip desăvârşit în inimile noastre.

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Aceasta înseamnă să nu ne supărăm unii pe alţii şi să nu-i purtăm ură şi vrăjmăşie aproapelui care ne-a greşit - cu voie, din îndărătnicie ori fără de voie -, ci să-l iertăm cu inimă curată, cugetând de îndată la neputinţele şi păcatele noastre şi păstrându-i celui ce s-a făcut vinovat faţă de noi aceeaşi dragoste şi aceleaşi simţăminte prieteneşti pe care le-am avut şi înainte ca el să ne fi greşit. Ce-ar fi dacă Domnul ar ţine seamă de toate fărădelegile noastre ori de câte ori ne vom fi făcut vinovaţi faţă de cei de aproape ai noştri? Cine ar putea suferi? Domnul este îndelung-răbdător şi milostiv. Fii, dar, şi tu îndelung-răbdător şi milostiv. Nu te arăta peste măsură de aspru, ci poartă-te cu milostivire!

„Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare.” (7 Corinteni 13,4) Nu lua seama la greşelile aproapelui, ci socoteşte-le ca şi cum nici n-ar fi fost! Cu toţii alcătuim
un singur trup, iar acesta este supus păcatului. Se află oare ceva întru noi care să iasă la iveală mai grabnic şi mai lesne decât păcatul? Respirăm păcatul aşa cum respirăm aerul. Domnul însă, Capul trupului Bisericii, este Cel prin care ne curăţim de păcate. Lasă totul pe seama Capului, Cel ce lucrează totul pentru toţi, iar tu fii statornic în dragoste, căci ea singură - dragostea curată - nu greşeşte niciodată în viaţa noastră. Nu sluji diavolului cu duh de ură, de răutate şi de vrăjmăşie, nu înmulţi răul prin rău şi nu înstăpâni împărăţia urii în împărăţia lui Hristos. „Biruieşte răul cu binele.” (Romani 12,21) Nu vei putea birui răul cu rău, aşa cum nu vei putea stinge focul cu foc, ci numai cu apă. Răutatea vine întotdeauna de la diavolul, în vreme ce dragostea este adevăr dumnezeiesc şi fiică a lui Dumnezeu.

Si nu ne duce pe noi în ispită. Pentru a înţelege întocmai aceste cuvinte ale Rugăciunii Domneşti, se cade a ne reaminti că această rugăciune a fost predanisită apostolilor - care îl rugaseră pe Domnul să-i înveţe cum să se roage -, înainte de pogorârea Sfântului Duh, când Satana îi ceruse Domnului să-i cearnă ca pe grâu. Atunci apostolii erau încă slabi cu duhul şi puteau cădea lesne în ispită - asemenea lui Petru pricină pentru care Domnul îi va şi îndemna să spună: Şi nu ne duce pe noi în ispită. Fără de ispitirea credinţei, a nădejdii şi a dragostei noastre, viaţa n-ar fi cu putinţă. Ispitirea celor mai de preţ vistierii ale inimii îi este de trebuinţă omului pentru a se vedea el însuşi pe sine şi a şti cum să se îndrepteze. Da! Incercările ne sunt trebuincioase, ca „să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35), spre a ni se vădi tăria ori slăbiciunea credinţei, ştiinţa ori neştiinţa, întinăciunea ori curăţia inimii, nădejdea în Dumnezeu ori către cele pământeşti, iubirea de sine şi împătimirea după cele stricăcioase ori dragostea de Dumnezeu mai înainte de toate.

Că a Ta este împărăţia, şi puterea şi slava. A Ta, iar nu a noastră! Am voi să împărăţim noi înşine cu patimile noastre, adică pe toate să le facem după propriul nostru plac, punându-ne nădejdea doar în puterea noastră, iar nu în a Ta, şi să căutăm numai propria noastră slavă, iar nu a Ta. Asemenea pofte nu ne pot veni decât de la diavolul. Voii Tale trebuie să i ne supunem întru totul, întru toate să căutăm puterea Ta şi pe toate să le săvârşim spre slava Ta. „Toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.” (I Corinteni 10, 31)

Cuvintele „că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor” înseamnă: Tu, Doamne, Unul eşti pretutindenea şi împărăţeşti în veci, Cel ce eşti împărat atotputernic şi slăvit. Ori: Tatăl este împărăţia, Duhul Sfânt - puterea, iar Fiul - slava, căci s-a zis: „Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ.” (Ioan 17, 4)

SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT

Fragment din cartea "OMUL ÎŞI AFLĂ PACEA NUMAI ÎN DUMNEZEU", Editura Sophia

Cumpara cartea "OMUL ÎŞI AFLĂ PACEA NUMAI ÎN DUMNEZEU"

• Imparatia Cerurilor si iadul
  Publicat in : Dogma
• Drumul spre Imparatia Cerurilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Drumul spre Imparatia Cerurilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor
  Publicat in : Predici - Predica
• Ce fel de fapte putem face ca sa intram in imparatia cerurilor
  Publicat in : Credinta