Patimirea Sfantului Mucenic Trifon

(1 februarie)

In partile Frigiei, in satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a nascut Sfantul Trifon, din parinti dreptcredinciosi. Inca de cand era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a salaslui intr-insul harul Sfantului Duh si a-i harazi darul de a face minuni, ca nu numai din gura pruncului aceluia, ci si din faptele lui cele minunate sa se savarseasca lauda. Tamaduia toate bolile, dar mai ales avea stapanire asupra diavolilor. Numai cat auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce patimeau. Deci, spre incredintarea minunilor lui celor multe pe care le-a savarsit, vom descrie una, ca de la inceput sa intelegeti toata viata lui.

Dupa moartea lui August, Cezarul, in anul 295 a pus stapanire pe imparatia Romei Gordian care, desi era inchinator de idoli, nu-i prigonea pe crestini. Acela avea o fiica preafrumoasa, invatata si inteleapta, anume Gordiana, pe care, fiind la varsta casatoriei, multi dintre cei mai mari si slaviti boieri doreau sa o logodeasca cu fiii lor, din cauza frumusetii si intelepciunii ei. In acea fecioara insa, prin voia lui Dumnezeu intrand diavolul, o muncea neincetat, aruncand-o in foc si in apa. Si nu putina mahnire aveau parintii si plangeau amar. Deci aduceau la ea doctori intelepti si nimic nu-i puteau face.

Atunci, singur diavolul, prin vointa lui Dumnezeu, a strigat, zicand: "Nimeni nu va putea sa ma izgoneasca de aici, decat numai tanarul Trifon!" Indata imparatul a trimis in toata lumea ca sa-l caute pe Trifon. Au adus multi cu acel nume, dar nici unul n-a putut sa izgoneasca pe diavol din fiica imparatului, pana ce l-au aflat pe Sfantul Trifon, tanarul, in partile Frigiei, in satul Campsada, langa un izvor, pascand gistele. Acesta a fost adus degraba la Roma, avand pe atunci numai 17 ani.

Cand s-a apropiat sfantul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui si, muncind cumplit pe fecioara, striga: "Nu pot sa locuiesc aici mai mult, ca aproape este Trifon, care dupa trei zile va sosi si nu pot sa rabd mai mult". Asa strigand vicleanul duh, a iesit dintr-insa. A treia zi, sosind in cetate Sfantul Trifon si ducandu-l in palatele imparatesti, a fost primit cu dragoste de catre imparat, pentru ca l-a cunoscut imparatul dupa cuvintele acelea pe care le-a grait diavolul cand a iesit din fiica lui. Dar, ca sa stie mai cu incredintare cum ca Trifon a tamaduit pe fiica lui, l-a rugat sa le arate pe diavol, ca sa-l vada cu ochii lor. Atunci sfantul a petrecut in post si in rugaciune sase zile si a primit de sus mai mare si mai puternica stapanire peste duhurile cele necurate.

A saptea zi, rasarind soarele, a mers imparatul la fericitul Trifon cu suita sa, vrand sa vada pe diavol cu ochii lui. Sfantul Trifon, plin de Duhul Sfant si cu ochii mintii privind pe nevazutul duh, i-a zis: "Tie iti graiesc, duhule necurat, in numele Domnului meu Iisus Hristos, arata-te inaintea celor ce sunt aici si le descopera chipul tau cel nerusinat, apoi, spune-le neputinta ta". Deci, indata s-a aratat diavolul inaintea tuturor, in chip de ciine negru, avand ochii ca de foc si capul plecat spre pamant. Atunci il intreba sfantul: "Cine te-a trimis aici, demone, ca sa intri in aceasta fecioara? Pentru ce ai indraznit a intra in cea creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, singur fiind, fara de chip, neputincios si plin de toata rusinea?" Raspuns-a diavolul: "Sunt trimis de tatal meu, care este incepator a toata rautatea. El se numeste Satana si locuieste in iad; el mi-a poruncit sa chinuiesc pe fecioara aceasta".

Apoi l-a intrebat sfantul iarasi: "Cine v-a dat voua putere sa indrazniti spre faptura lui Dumnezeu?" Diavolul, desi nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu, a spus adevarul in auzul tuturor: "Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu si care cred in Hristos Fiul, Unul nascut, pentru care Petru si Pavel au murit aici. De aceea noi cu frica fugim afara numai cand vom avea voie sa-i aducem cuiva ispite usoare. Dar asupra celor ce nu cred in Dumnezeu si in Fiul Sau si asupra celor ce umbla in toate poftele lor, facand lucrurile cele placute noua, asupra acelora luam stapanire, ca sa-i chinuim pe ei. Lucrurile cele placute noua sunt acestea: inchinarea la idoli, hula, desfranarile, farmecele, zavistia, uciderea si mandria. Cu aceste lucruri si cu cele urmatoare lor, infasurandu-se oamenii ca in niste lanturi, se instraineaza de Dumnezeu, Ziditorul lor, si de bunavoie se fac prieteni noua si impreuna cu noi vor lua chinurile vesnice".

Auzind acestea, imparatul si cei ce erau impreuna cu el s-au umplut de spaima si multi, lepadandu-se de paganatate, au crezut in Hristos; iar credinciosii s-au intarit in credinta si au preamarit pe Dumnezeu. Sfantul Trifon a poruncit diavolului sa se duca in mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Imparatul, dand multe daruri sfantului, l-a liberat cu pace la locasul lui, insa sfantul, tot ceea ce a luat de la imparat a daruit saracilor pe drum si intorcandu-se in patria sa singur, se indeletnicea in lucrurile cele obisnuite lui, tamaduind bolnavii si placand lui Dumnezeu prin viata cea sfanta si neprihanita.

Dupa Gordian imparatul, a venit la imparatie Filip, dar si acela, neimparatind mult, a fost ucis de ostasii sai, iar dupa dansul a imparatit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe crestini, a ucis multi dintre ei prin diferite chinuri, iar pe multi fricosi i-a intors de la Hristos, aducandu-i la inchinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor sai si ighemonilor, care erau prin toata lumea, sa verse fara crutare nevinovatul sange al crestinilor care nu voiau sa se inchine idolilor.

In acea vreme era la Rasarit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfantul Trifon ca este crestin si ca stiind mestesugul doctoricesc, umbla prin tari si tamaduieste bolnavii si apoi invata pe multi si ii inseala a crede in Hristos, iar porunca imparateasca n-o asculta si batjocoreste pe marii zei. Deci, indata a trimis ostasi in partile Frigiei, ca sa caute pe Trifon, pe care degraba l-au gasit, pentru ca nu putea sa se ascunda faclia ce ardea cu ravna cea dupa Dumnezeu, luminand pe oameni prin credinta cea dreapta si prin fapte bune. Dar Sfantul Trifon, auzind de cei ce-l cautau, n-a fugit de ei in pustie, nici nu s-a ascuns in munti sau in prapastiile pamantului, ci, inarmandu-se cu rugaciunea si cu semnul crucii, cu indrazneala s-a apropiat de cei ce-l cautau si, dandu-se in mainile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era in cetatea Niceei. Cand Acvilin a stat la judecata cu multa mandrie, inconjurandu-l purtatorii de arme, fiind de fata fruntasii, slugile si mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregator, a zis catre eparh: "Tanarul din cetatea Apamia, cel trimis la maria ta, iata sta inaintea judecatii tale celei stralucite".

Acvilin, eparhul, a zis: "Cel ce sta de fata sa ne spuna numele sau, patria, slujba si norocul sau, apoi sa-si marturiseasca credinta". Sfantul a zis: "Numele imi este Trifon, iar patria imi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit candva; caci credem ca toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grija si cu negraita Lui intelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din intamplare, precum credeti voi. Sunt liber si numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinta mea, Hristos slava mea si cununa laudei mele".

Eparhul zise: "Socotesc ca pana acum n-ai auzit de porunca imparateasca cum ca tot omul care se numeste crestin si nu se inchina zeilor sa se dea la moarte silnica; deci, intelepteste-te si intoarce-te de la acea inselatoare credinta, ca sa nu fii aruncat in foc". Sfantul Trifon a raspuns: "O! de m-as invrednici sa ma sfarsesc prin foc si prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul si Dumnezeul meu!". Eparhul a zis: "O! Trifon, te sfatuiesc sa jertfesti zeilor, caci te vad tanar cu trupul si desavarsit cu intelepciunea si nu voiesc sa mori asa rau". Sfantul Trifon a raspuns: "Desavarsita intelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desavarsita marturisire si de voi pazi neschimbata dreapta credinta in El, ca pe o comoara de mare pret, si de voi fi adus jertfa Celui ce s-a jertfit pentru mine". Eparhul a zis: "Focului voi da trupul tau, iar sufletul tau cu pedeapsa si mai cumplita il voi chinui". Sfantul a raspuns: "Tu ma ingrozesti cu focul care se stinge si al carui sfarsit este cenusa. Eu pe voi necredinciosii va ingrozesc cu focul cel vesnic si nestins. Departeaza-te de la inselaciune si cunoaste pe adevaratul Dumnezeu, ca sa nu te caiesti mai pe urma, cand vei cadea in focul cel vesnic".

Acvilin, umplandu-se de manie, a poruncit sa-l bata pe sfantul, spanzurandu-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, indata si-a dezbracat hainele cu indrazneala si cu osardie si-a dat trupul cel frumos in mainile prigonitorilor, spre batai. Deci, legandu-i mainile la spate, l-au spanzurat si au inceput sa-l bata. Fiind batut tare, trei ceasuri, a rabdat barbateste, caci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tacea, primind nenumarate lovituri. Dupa bataia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: "Pocaieste-te Trifon, lepadand nebunia ta; fagaduieste a te inchina zeilor, pentru ca nimeni, impotrivindu-se poruncii imparatesti, n-a putut sa scape de moartea cea amara". Sfantul a raspuns: "Si eu iti zic ca nimeni, lepadandu-se de Hristos, cerescul Imparat, nu va putea sa mosteneasca viata vesnica, ci va fi trimis in focul cel vesnic, care niciodata nu se stinge".

Zis-a eparhul: "Imparat ceresc nu este altul decat numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatal zeilor si al oamenilor, caruia de nu i se inchina cineva, nu poate sa fie viu. Aceluia si tu esti dator a te inchina, ca sa te arati vrednic de aceasta viata dulce".

Sfantul a raspuns: "Sa fie asemenea lui Zeus, zeului tau, toti cei care se inchina lui si toti cei ce nadajduiesc in el si despre care se povesteste ca era, la inceput, intre vrajitori si fermecatori, cel mai nelegiuit incepator a tot lucrul necurat si fara de Dumnezeu. Dupa a carui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au facut idoli de aur si de argint si l-au numit zeul lor, ca astfel sa-l aiba sprijinitor la necuratia si faradelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de urmatorii lor si ceilalti oameni rai. Deci, voi, urmand predaniilor celor necurate si basmelor celor mincinoase, va inchinati idolilor celor neinsufletiti si muti, defaimand pe Dumnezeul cel viu, care a facut cerul, a intemeiat pamantul pe ape, a revarsat vazduhul si, dupa ce a dat fiinta la toata materia cea zidita, a pus stapan peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind inselat de zavistnicul sarpe si cazand in nenumarate rautati, Dumnezeu Cuvantul s-a milostivit a se intrupa, apoi a murit pe cruce si s-a ingropat, iar a treia zi, inviind, s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal, pana ce-L va cunoaste pe El toata zidirea. Dupa aceea, iarasi va veni din ceruri, cu putere si cu multa slava, cand va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor si Imparatul imparatilor, Judecatorul viilor si al mortilor, iar cei ce va par voua ca sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui vesnic, impreuna cu toti cei ce se inchina lor".

Dupa aceasta, eparhul Acvilin mergand la vanat, a poruncit sa duca dupa el pe Sfantul Trifon, legat de un cal. Nu era usor chinul acela al sfantului, caci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai ca erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci si fiindca il calcau picioarele calului, iar talpile se roseau. Insa mucenicul, privind catre Dumnezeu si infierbintandu-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci canta cuvintele lui David: Savarseste pasii mei in cararile Tale, ca sa nu mi se clatine pasii. Si iarasi: Indreapta Tu pasii mei, Doamne, dupa cuvantul Tau si fa sa nu ma stapaneasca toata faradelegea. Apoi rostea adeseori si cuvintele Sfantului intai mucenic Stefan, zicand: "Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta!"

Atunci eparhul, intorcandu-se tarziu de la vanat, a pus de fata iarasi pe mucenic si i-a zis: "Acum, o! ticalosule, socotit-ai intelepteste a aduce jertfe zeilor sau petreci inca in nebunia ta cea veche?" Sfantul raspunse: "Tu singur esti plin de nebunie si de necunostinta, ca te-a orbit diavolul, incat nu poti sa cunosti pe Ziditorul tuturor si sa I te inchini Lui, iar eu sunt intelept, nedepartandu-ma de Hristos, Care ma mantuieste". Atunci eparhul a poruncit sa duca pe sfantul in temnita, iar el s-a dus in hotarele dimprejur si a zabovit acolo cateva zile. Apoi, intorcandu-se iarasi in Niceea, a stat la judecata si, punand de fata pe Sfantul Trifon, i-a zis: "Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea indelungata, fiind in legaturi, ca sa te supui poruncii imparatesti si sa te inchini la zei?" Sfantul raspunse: "Domnul si Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Caruia ii slujesc cu inima curata, m-a certat si m-a intarit ca sa-mi pazesc credinta neschimbata si nemiscata. Deci Lui, unuia, adevaratului imparat si Dumnezeu ma supun si catre El ma plec; iar mandria ta si pe a imparatului tau o defaimez si ma intorc de la cei ce se cinstesc de voi".

Eparhul a zis catre slujitori: "Bateti-i piroane ascutite in picioare si, purtandu-l prin cetate, bateti-l mereu". Indata facand slujitorii acestea, purtau pe sfantul si il tarau prin toata cetatea batandu-l, incat patimea cumplita durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele batute intr-insele, dar si din pricina gerului cel greu si a omatului, pentru ca atunci era iarna grea. Insa bunul patimitor, avand pe Hristos inaintea sa si privind la rasplatirile ce au sa fie, toate acelea le rabda cu multumire. Apoi, aducandu-l iarasi inaintea eparhului, se mira de o rabdare ca aceea a sfantului si i-a zis: "Pana cand, o, Trifon, vei dispretui chinurile? Pana cand nu te va atinge multimea durerilor?" Sfantul raspunse: "Pana cand si tu nu vei cunoaste puterea lui Hristos care este in mine? Pana cand nu incetezi a ispiti pe Duhul Sfant, o, ticalosule? Oare inca n-ai inteles ca este nebiruita puterea cea mare a lui Hristos?"

Atunci tiranul, umplandu-se de manie, a poruncit sa-i lege mainile la spate si, spanzurandu-l iarasi de lemn, sa-l bata cu toiege fara crutare, apoi cu faclii sa-i arda coastele. Facand acestea toti slujitorii prigonitorului cu mare sarguinta, indata a stralucit o lumina din cer si o cununa prea frumoasa se pogora pe capul lui si pe care vazand-o, prigonitorii au cazut de frica. Sfantul Trifon, simtind ajutorul care ii venise de sus, s-a umplut de bucurie si de veselie, incat zicea: "Multumesc, Tie, Doamne, ca nu m-ai lasat sa fiu fara ajutor in mainile vrajmasilor mei si mi-ai umbrit capul in ziua cea de razboi, mi-ai dat scapare de mantuire si dreapta ta m-a primit. Acum ma rog Tie, Doamne, sa fii totdeauna cu mine, intarindu-ma si aparandu-ma, ma invredniceste ca, fara de impiedicare, sa savarsesc aceasta nevointa si sa ma invrednicesc sa castig cununa dreptatii, cu toti cei ce au iubit numele Tau cel sfant, ca Tu unul esti preamarit in veci, amin".

Dupa aceasta, tiranul, chemand iarasi inaintea sa pe sfantul, fiind dezlegat, a inceput a-l maguli si a-i zice: "Adu jertfa, Trifone, marelui Zeus, inchina-te chipului imparatului si te voi elibera cu cinste si cu daruri!". Sfantul Trifon, zambind, a zis: "Daca pe imparatul singur l-am defaimat si am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare sa ma inchin chipului celui neinsufletit? Aceasta nu se poate. Cat despre Zeus si despre ceilalti zei mincinosi ai tai, sa intrebi pe cei ce li se pare ca sunt intelepti intre voi: ce fel de basme se nascocesc despre dansii. Caci ei, sarguindu-se sa acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, vazduhul Ira, pamantul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai vostri facatori de basme au dat numele zeilor vostri la obiceiurile si patimile omenesti, astfel: mania si razboiul le-au numit Ares, iar patima desfranarii Afrodita; si asa, parasind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebuneste ati umplut lumea de idoli si ati cinstit mai mult faptura decat pe Facatorul. Dar nu numai singuri cazand din intelegerea cea sanatoasa si din calea cea dreapta in prapastia cea pierzatoare de suflet va surpati cu capul in jos, ci si pe noi va sarguiti a ne trage acolo cu voi, ca sa fim partasi la aceeasi prapastie si pierzare a voastra. Nimic nu veti spori, o, inselatorilor, pentru ca nu veti putea, ca pe cei ce nadajduiesc cu adevarat spre Dumnezeul cel tare si viu sa-i intoarceti din calea cea dreapta si sa-i plecati la idolii vostri".

Auzind Acvilin, s-a mirat de niste cuvinte ca acestea si, umplandu-se mai mult de manie, a poruncit sa-l bata mai aspru. Deci batura pe sfantul, fara mila, multa vreme. Vazand tiranul ca nu poate sa urneasca stalpul cel nemiscat si sa-l intoarca de la credinta lui Hristos, a dat impotriva lui aceasta porunca: lui Trifon cel din Apamia, care s-a impotrivit poruncii imparatesti si nevrand sa aduca jertfa zeilor, dupa multe chinuri ce i-am dat, sa i se taie capul. Atunci indata l-au luat ostasii si l-au scos la locul de taiere. Sfantul mucenic, stand spre rasarit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunand: "Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor si Imparate al imparatilor, mai sfant decat toti sfintii; Iti multumesc ca m-ai invrednicit a savarsi nevointa aceasta fara poticnire. Acum ma rog tie, sa nu se atinga de mine vicleana mana a vrajmasului celui nevazut, nici sa ma pogoare in adancul pierzarii, ci sa ma duci cu sfintii Tai ingeri in locasurile cele iubite si fa-ma mostenitor al imparatiei Tale celei dorite. Primeste in pace sufletul meu si pe toti care ma vor pomeni pe mine, robul Tau, si intru pomenirea mea Iti vor aduce sfinte jertfe. Asculta-i din inaltimea sfintirii Tale si cauta spre dansii din sfant locasul Tau, dandu-le lor indestulate si nestricacioase daruiri, ca Insuti esti bun si indurat datator in vecii vecilor".

Astfel rugandu-se sfantul, mai inainte de a i se taia capul, Domnul a luat sufletul lui in mainile Sale, iar cinstitul lui trup a ramas mort la pamant, pe care fratii cei ce erau in Niceea invelindu-l cu panze subtiri si curate si ungandu-l cu arome voiau sa-l ingroape la dansii, pentru apararea cetatii lor. Dar sfantul li s-a aratat si le-a poruncit sa duca moastele sale in satul Campsada, unde s-a nascut; si au facut dupa porunca lui. Astfel, Sfantul Trifon, cel din tinerete placut lui Dumnezeu si sfintit, aducand multime de oameni la Hristos si tamaduind nenumarate boli in popor, dupa multe chinuri - pe care pentru adevar le-a suferit -, s-a incununat cu cununa nestricaciunii de la Tatal, de la Fiul si de la Sfantul Duh, cel Unul in Treime Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.

Martiriul Sfintelor Perpetua si Felicitas si al celorlalti crestini dimpreuna cu dansele

(1 februarie)

Actul martiric al sfintelor Perpetua si Felicitas, care au patimit pentru Hristos impreuna cu alti patru tineri crestini in timpul imparatului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete si pretioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea crestina, in forma lor originala, in limba latina, redactate de un martor ocular - dupa istorisirea autentica lasata de Sfanta Perpetua si dupa viziunea martirului Saturus, care a patimit impreuna cu ea. Se pare ca Tertulian este cel care a construit inceputul si finalul descrierii actului martiric (la inceputul anului 203 lua amploare in Cartagina - Africa - miscarea fanaticilor contra crestinilor, dupa ce imparatul Septimius Severus daduse un edict pentru interzicerea prozelitismului crestin).

A fost deci arestata Vibia Perpetua, matroana romana, de 22 de ani, instruita si bine educata, caci in afara de limba latina vorbea si scria greceste, care apartinea unei familii instarite, din orasul Thuburbo Minus - azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, casatorita, avand un copil mic pe care il alapta, avand tata un pagan fanatic si mama pe jumatate crestina si doi frati, unul catehumen, si altul, copilandru, care murise din cauza unui cancer al fetei. In momentul arestarii era simpla catehumena, adica nu primise inca botezul crestin.

Odata cu ea au fost arestati doi tineri de conditie libera, dar modesta, Saturnius si Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, si slavul Revocatus, toti catehumeni. Mai tarziu s-a prezentat de la sine autoritatilor si Saturus, catehetul lor; deci erau doua crestine si patru crestini. Numele martirelor Perpetua si Felicitas si ale martirilor care au patimit impreuna cu ele ni s-au pastrat si din inscriptia de pe piatra lor funerara, descoperita in 1907 de arheologul francez Delattre, in Basilica majorum, ridicata pe mormintele lor.

Autoritatile municipale din Thuburbo, voind sa se descarce de orice raspundere, au trimis cele doua tinere femei si pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost inchisi intr-o temnita intunecoasa si oribila, probabil langa palatul proconsulului, pe coasta colinei Birsa. Comunitatea crestina din Cartagina, prin diaconii Tertius si Pomponius, le-a venit imediat in ajutor, obtinand pe bani de la conducatorul inchisorii o ameliorare a situatiei crestinilor inchisi. Astfel, Perpetua a putut primi pe tatal ei care, in zadar, a incercat s-o induplece sa se lepede de crestinism, pe mama si pe fratele ei, copilul pentru a-l alapta, rudele si prietenii, incat, putand alapta copilul, i s-a parut inchisoarea "ca un palat". De la arestare si pe tot parcursul martiriului, Perpetua este stapanita de credinta puternica in Iisus Hristos, Care, cum credea ea, va suferi impreuna cu ea si cu ceilalti martiri, si de dorinta neclintita de a deveni martira, luptandu-se in sine cu dragostea de mama, fata de copilul pe care il alapta si de parintii ei, care nu intelegeau noua credinta crestina si nu se bucurau de martiriul ei.

Perpetua si cei dimpreuna cu ea puteau primi in inchisoare pe tatal, mama si fratele ei, rudele, prietenii si cunoscutii.

In prima viziune pe care a avut-o la inchisoare, Perpetua s-a luptat cu diavolul, infatisat ei sub chipul unui balaur, pe care l-a invins si a intrat biruitoare in paradis. Acolo a vazut sezand pe un scaun un barbat inalt, cu parul alb, in haina de pastor, ce i-a dat impartasanie.

Dupa cateva zile, Perpetua si cei dimpreuna cu ea au fost dusi in forul din Cartagina, spre a fi judecati de procuratorul Hilarianus. Cu totii au refuzat sa abjure credinta crestina, spre marea indignare si iritare a paganilor. Perpetua n-a cedat nici rugamintilor pline de lacrimile tatalui sau. La sfarsitul interogatoriului, procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitala: condamnare la moarte , fiind dati fiarelor salbatice in ziua de nastere a cezarului, (Geta, fiul imparatului Septimiu Sever), care corespunde datei de sapte martie anul 203.

In asteptarea pedepsei, martirii sunt dusi din nou in carcera. Perpetua are acum doua noi viziuni. Intr-una ii apare fratele ei, Dinocrate, mort de copil, care i s-a aratat acum langa un bazin cu apa din care putea bea spre a se racori, vesel si vindecat de boala. In alta viziune s-a luptat cu un egiptean urat la infatisare, care preinchipuie diavolul, pe care ea l-a biruit, zdrobindu-i capul cu calciiul.

Catehetul Saturus a avut si el o viziune. Se facea ca martirii au fost dusi de patru ingeri in paradis, unde au gasit pe alti martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius, care au fost arsi de vii in prigoana, si pe Tuintus, care a murit in inchisoare. Au intalnit pe episcopul Optatus si pe preotul Aspasius, care erau certati intre ei si stateau despartiti si tristi, iar martirii i-au rugat sa se ierte unul pe altul si sa se impace.

Dintre martiri, Secundulus a murit mai inainte in inchisoare. Felicitas, sclava Perpetuei, fiind insarcinata, a nascut in luna a opta, in conditii foarte grele, o fetita, pe care a luat-o s-o creasca o sora crestina. Astfel, a putut sa sufere si ea martiriul impreuna cu ceilalti, caci justitia romana interzicea ca o femeie insarcinata sa fie executata.

In ajunul patimirii, pe cand martirii luau ultima cina, numita agapa (masa dragostei), s-au strans paganii, curiosi sa-i priveasca. Dar catehetul Saturus i-a mustrat, zicandu-le: "Nu va este de ajuns ziua de maine? Azi prieteni, maine dusmani! Intipariti-va bine in minte, insa, fetele noastre ca sa ne recunoasteti in ziua aceea, ziua judecatii". Auzind acestea, paganii s-au retras infricosati, iar multi au crezut in Hristos.

A doua zi, martirii, doua femei si trei tineri, au suferit patimirea pentru Hristos in amfiteatrul din Cartagina, intesat de lume.

In timpul patimirii, Saturninus si Revocatus au fost atacati de un leopard si de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua si Felicitas, de o vaca salbatica. Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a incurajat-o continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav ranit de un leopard care-i facuse o muscatura mare din care curgea din abundenta sangele si paganii in delir strigand: "Mantuit, spalat; mantuit, spalat", ca unul care primise botezul sangelui, a cerut soldatului Pudens sa-si scoata inelul din deget si, inmuindu-l in sangele ranii sale, i l-a dat "ca semn (al iubirii) si ca amintire a sangelui sau". Dupa atacul fiarelor, martirii au fost dusi in mijlocul amfiteatrului, unde li s-au taiat capetele. Perpetua, vazand ezitarea gladiatorului, i-a dus singura la gat mana lui tremuratoare.

Pe mormintele celor cinci martiri, s-a ridicat mai tarziu in Cartagina o mare basilica, Basilica majorum.

.