Patimirea Sfintilor Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel, Crescent si a celor impreuna cu dinsii 

Pe vremea lui Deciu (249-251) si a lui Valerian (253-259) s-a nascut Sfintul Mucenic Codrat si a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra crestinilor de la imparatii si domnii cei paginesti si in multe feluri marturisitorii lui Hristos fiind munciti si ucisi cumplit, multi din cei credinciosi, temindu-se de muncile cele nesuferite, paraseau cetatile, casele si averile lor si se ascundeau prin pustietati, prin munti si in prapastiile pamintului. Caci voiau a se salaslui mai bine cu fiarele, decit cu necuratii inchinatori de idoli, ca doar ar putea sa-si pazeasca acolo fara de prihana sfinta lor credinta, intru Hristos Domnul.

 

Intr-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasa, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori si se ascundea, ratacind prin locuri neumblate. Si, fiind ingreunata cind a fugit din cetate, i s-au implinit zilele si a nascut prunc de parte barbateasca, chiar acolo in pustie. Iar dupa nastere, mai traind ea putine zile, s-a sfirsit.

Insa Dumnezeu, Care da hrana la tot trupul, Care deschide mina Sa si satura pe tot cel viu de bunavoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care ramasese orfan din scutece. Ci El i S-a facut tata si maica, pazitor si hranitor; caci a poruncit norilor Sai de sus, iar aceia, pogorindu-se din inaltime si plecindu-se jos, revarsau roua dulce in gura pruncusorului; si astfel ca si cu niste lapte sau miere il hraneau, pina ce singur a putut a se hrani cu verdeturile pustiei.

 

Si vietuia copilul in pustie ca Sfintul Ioan Botezatorul, pazit de Dumnezeu, povatuit de Sfintul Duh si inteleptit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au gasit niste oameni credinciosi si l-au dus in cetate, unde, invatind citirea cartilor si mestesugul doctoriei, tamaduia toate bolile; dar nu cu mestesugul doctoriei pamintesti, ci cu darul cel dat lui de sus, tamaduia bolile omenesti. Insa mai pe urma a plecat de la petrecerea cea impreuna cu oamenii si de la gilcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la linistea pustiei. Deci cei mai multi ani i-a petrecut in munti si pustietati, iubind singuratatea si indeletnicindu-se in gindirea de Dumnezeu, desi venea in cetate citeodata pentru trebuintele omenesti. Caci cu doctorie vindeca bolile cele trupesti, iar cu cuvintul lui Dumnezeu tamaduia neputintele cele sufletesti, facindu-se la toti de trebuinta si de folos.

 

Insa, nezabovind mult in cetate, iarasi a venit in singuratatea pustiei cea iubita lui, in care a stat pina la batrinete. Iar cei ce intru Hristos aveau dragoste catre el, mergeau la el in pustie, dorind a se indulci de vederea fetei lui cea cu sfinta cuviinta si a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian si, impreuna cu el, Dionisie, Anect, Pavel si Crescent, care au si patimit impreuna cu dinsul pentru Hristos Domnul. Iar patimirea lor a fost astfel:

 

De la Deciu, paginul imparat al Romei, a mers in Corint un ighemon, Iason, ca sa munceasca si sa ucida pe crestini. Acela, prinzindu-i, ii arunca in temnita. Intr-acea vreme a fost prins si Sfintul Codrat, impreuna cu fericitii prietenii sai: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel si Crescent; si i-a aruncat in temnita, cu ceilalti crestini care erau in legaturi.

 

Dupa citeva zile ighemonul Iason, sezind la pagineasca judecata, a scos pe crestini din temnita si i-a pus inaintea sa la intrebare. Iar intre ei mai batrin era Sfintul Codrat, mergind ca un voievod inaintea cetei alese a lui Hristos si indraznind fara de frica a raspunde pentru toti catre muncitorul. Deci muncitorul a inceput a grai catre sfintul astfel: "Codrate, ce lucru te-a innebunit, de socotesti a te da de voia ta la atit de cumplite munci? Sau spre ce nadajduiesti fara de nici o frica, a-ti alege temnita si legaturile si sa te lipsesti de patrie si de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor imparatesti, inchinindu-te zeilor si nu-ti alegi a fi fericit impreuna cu noi si a te desfata intr-aceasta viata?"

 

Sfintul Codrat a raspuns: "Nimeni, avind intelegere fireasca, nu se va lepada de aceasta viata dulce, dar de vreme ce pe aceasta a daruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuinta ca mai mult sa iubim pe Datatorul ei; si pentru darul cel atit de mare sa multumim prin laude si prin viata imbunatatita Datatorului de daruri; iar slava Lui s-o latim pretutindeni prin patimirea noastra. Pentru ca nu este de nici o trebuinta sa iubim atit de mult aceasta viata scurta, incit, temindu-ne de lipsirea ei, sa dam idolilor cinstea cea cuvenita lui Dumnezeu; caci pe cine vom putea mai bine si mai adevarat sa numim Dumnezeu, decit pe Acela care cu mari si vesnice daruiri ne-a imbogatit dintru inceput? Si din niste daruri atit de mari, pe cine altul vom putea sa cunoastem, daca nu pe Insusi Hristos Mintuitorul? Si pe cine se cade sa numim Mintuitor, decit numai pe Iisus, Care pentru noi a rabdat munci si moarte?

 

De voim a fi imbunatatiti, mai intii ni se cuvine ca pentru adevarata si dreapta credinta sa suferim munci si sa nu cadem din credinta si din imparatia Lui. Iar cei ce se sirguiesc sa insele si sa razvrateasca pe iubitorii dumnezeiestilor Taine, judecata acelora este rea si rugaciunea intru pacat. Deci se cuvine fiecaruia sa-si aleaga cele mai bune. Aceasta iarasi se cuvine a o cugeta, ca sa nu mergem in urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri sa socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multa frica de pierzare ne aduc. Deci vezi ca noi, tinind rinduielile stramosilor nostri, calatorim spre acelea care sint mai bune.

 

Drept aceea nu te mai sirgui a ne indupleca, prin faptele cele vrajmasesti ca sa ne lipim de partea ta si sa lasam pe Hristos. Caci adevarul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun si legile dreptei credinte au mare putere spre sfatuire, caci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie sa mai socotim ca tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obste si nimeni nu poate sa fie liber de acea lege a mortii. Iar ceasul acela al mortii sosind, pier toate gindurile si faptele omenesti facute cu nedreptate si slava cea de putina vreme se salasluieste in tarina. Dar cele ce se lucreaza cu bunatate si marime de suflet, acelea nasc vesnica slava si dupa moartea oamenilor celor imbunatatiti. Astfel noi, petrecind in scopul nostru spre fapta buna si spre barbateasca patimire pentru Hristos si intr-acel scop fiind intariti, vom lasa pilda celor ce voiesc sa ne urmeze mai cu dinadinsul; ca cei ce inteleg si cred drept, de nimic altceva nu se ingrijesc, decit numai sa aiba luminoase chipuri spre cele ce sint mai bune, prin care povatuindu-se, pot sa sporeasca spre desavirsire".

 

Iason ighemonul a grait catre sfintul astfel: "Codrate, daca cinstesti pe acel Dumnezeu, de ale Carui faceri de bine te-ai indulcit din tineretile tale, bine faci, aratindu-te a fi recunoscator. Dar cauta ca nu cumva, propovaduind pe Hristos ca este om, sa faci desarta firea lui Dumnezeu". Sfintul Codrat zise: "De voiesti, ighemonule, sa-ti lepezi minia, iar iutimea s-o schimbi in blindete si sa vezi adevarul, apoi pentru aceste mari lucruri, desi nu este lesne a grai, totusi voi spune ceva". Ighemonul zise: "Sa ne arati luminos intelegerea voastra despre Hristos".

 

Sfintul Codrat a grait: "Inceputul facerii lumii a fost prin vointa lui Dumnezeu; prin Cuvintul Lui s-a savirsit si prin puterea Duhului Sfint s-a intarit. Cel ce a voit este Tatal; Cel ce a savirsit toata faptura, adica Cuvintul, Acela este Fiul; iar Cel ce a intarit este Duhul Sfint. Si toate lucrurile frumoase si alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru inceputul si sfirsitul lor, Ziditorul a voit ca omul sa se indulceasca de acele bunatati si, multumind, sa slaveasca pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele vazute sa i se dea mostenire si, suflind duh de viata in omul cel dintii, l-a pus in Rai care este locul dulcetilor negraite. Iar el, impreuna cu femeia facuta lui, vazind multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat si au luat stapinire a se indulci de bunurile Raiului.

 

Apoi, cugetind stramosii nostri, cu ce fel de rinduiala si aleasa stare sint rinduiti de Dumnezeu in Rai, au socotit a fi lucru vrednic sa multumeasca Ziditorului si Facatorului lor de bine si asa au inceput a merge pe calea cea imbunatatita, prin porunca data de Dumnezeu, adica sa se pazeasca de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar inselatorul si vicleanul diavol, tulburindu-se de minie, avind in gura inselaciune iar inauntru rautate, a turnat asupra lor veninul ce era intr-insul din zavistie, voind sa-i lipseasca de o viata ca aceea a Raiului.

 

Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus intr-insii pofta spre calcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au invoit cu sfatul cel viclean al lui si cei ce vietuiau in Rai cu Dumnezeu, au cazut din darul Sau si s-au lipsit de Rai, fiind izgoniti. Dintr-acea vreme au inceput a se primejdui in poftele cele desarte, legindu-se cu pacate ca si cu niste legaturi, cei ce mai inainte erau partasi ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa si cautind cu milostivire spre neputinta omeneasca, a voit, nu numai cu Dumnezeirea sa ne dezlege din legaturile vrajmasului si sa ne intoarca la libertate pe noi cei robiti de imparatia mortii, ci si a veni si a petrece cu trup la noi ticalosii si pierdutii si sa ne izbaveasca din pierzare.

 

Deci a binevoit Cuvintul, la plinirea vremii, sa se salasluiasca prin intrupare in preacuratul pintece al Fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, sa se imbrace in om. Iar Preacurata Fecioara, zamislind de la Duhul Sfint, a nascut pe Dumnezeu in trup. Si asa, cu ochi omenesti s-a vazut cu adevarat Dumnezeu in trup, pe care Il numim Hristos. Acela astfel S-a aratat cunostintei omenesti, fiind Dumnezeu adevarat si imbracindu-Se in om din Fecioara. Apoi, ostindu-Se impotriva stapinirii vrajmasului, a largit hotarele de sus ale imparatiei Sale, a surpat rinduielile mortii, a rupt lanturile cu puterea dumnezeiasca, a risipit iadul si a scos de acolo pe stramosi, cu multimea de oameni care se inmultisera dintr-insii.

 

Si S-a numit Mintuitor de la inceput, izbavind din pierzare toate popoarele si tarile; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit sa aduca darurile Sale tuturor de obste si, izbavind pe toti din tulburarea muncitorului, isi pazeste intreaga mostenirea, scutita de pierzare, pentru ca nimic nu este tainuit de El, nici inceputul nasterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vietii, nici moartea, nici altceva nu este nestiut. Ci cele ce sint rinduite, prin asezamintul cel pus de Tatal, acelea sint aratate spre lucrarea Fiului si stiute. Acela este Hristos, pe Care Il propovaduim. El este Care Se ingrijeste pentru mintuirea neamului omenesc. El este Care ne da bogatia neimputinata a bunatatii Sale si, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de fata si le ajuta".

 

Ighemonul, desi se minuna de cuvintele Sfintului Codrat, nevrind sa creada in adevarul cel grait, a zis: "Despre lucruri inalte mi se pare ca graiesti minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Il supui tulburarilor omenesti si zici ca pe Acela a putut sa-L incapa pintece de fecioara, care, purtindu-L in pintece, a nascut pe Hristos; si asa zici, ca un Dumnezeu este vazut pe pamint, purtind trup omenesc, iar altul zici ca este aiurea adevarat Dumnezeu".

 

Sfintul Codrat zise: "Tainele dreptei credinte nu se cuvine sa le ispiteasca oamenii cei necredinciosi; caci nu este lucru mic cunostinta aceea, nici se descopera cu inlesnire la oricine; nici noi nu lasam ca pe cele sfinte sa le iscodeasca necredinciosii. Fiul lui Dumnezeu de bunavoie S-a smerit pe Sine, luind chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca sa ne scoata din robia diavoleasca. Iar tu, fiind plin de necredinta si de nedumnezeire, nu poti sa intelegi acestea. Si sa stii ca nici cu mestesugurile tale cele viclene, nici cu ingrozirea ta cea minioasa nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru".

 

Atunci ighemonul a poruncit sa bata tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi implineau porunca aceea cu asprime. Dar sfintul mucenic rabda cu barbatie si graia catre muncitorul: "Au nu stii, ighemonule, cum ca tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertatii si nici nu este puternic spre induplecarea sfatuirii? Pentru ca cel ce sileste nedrept, se arata pe sine cumplit, iar cel ce sfatuieste si indupleca cu indemnare, acela se arata a fi blind si iubitor de oameni.

 

Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre inchinarea la idoli, sa nu nadajduiesti ca ne vei atrage cu sila spre paginatatea ta, ca pentru frica sa ne lepadam de dreapta credinta; caci fiind robi Lui, precum nu tinem seama de inselatoarele amagiri, tot astfel si de toate muncile, cite ai putea sa le scornesti asupra noastra, nu ne ingrijim; pentru ca Hristos ne usureaza toate durerile, cu nadejdea rasplatirilor. El ne intareste ca sa nu ne supunem potrivnicului si ne face viteji la suflet si nebiruiti intru nevointa chinurilor".

 

Muncitorul, tulburindu-se mai mult, a poruncit sa spinzure pe sfintul cu capul in jos si cu unghii de fier sa-i strujeasca trupul. Dupa aceea, atitind foc sub dinsul, sa arda pe rabdatorul de chinuri. Insa acela toate rabdindu-le cu vitejie, era nebiruit.

 

Dupa aceasta ighemonul, intorcindu-se catre celalalt, adica spre Sfintul Ciprian, cu amagitoare cuvinte se sirguia sa-l intoarca spre a sa socoteala. Dar Sfintul Ciprian, desi era inca tinar cu anii, fara nici o frica si cu barbatie se pregatea spre primirea muncilor. Iar Sfintul Codrat graia catre dinsul si catre cei ce se pregateau cu dinsul la rani si catre cei ce se dezbracau de haine: "O, prietenii si impreuna nevoitorii mei, socotiti cu gindul cit de multe bunatati sint gatite voua de la Domnul, adica cinstea pentru dreapta credinta, slava pentru mucenicie, iar mai ales ca va invredniciti de mila lui Iisus Hristos, al Carui ajutor indata va sosi la voi. Deci, acum se cuvine sa va aratati credinta voastra cea nemiscata, intru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevointei este de fata ca sa impliniti cu osirdie legea dragostei, iar sufletul vostru punindu-va pentru Cel iubit, sa va aratati pilda tuturor celor ce doresc sa intre, pentru Hristos, intru nevointa chinuirii.

 

Apoi sa fiti, prin rabdarea voastra cea tare, spre mirarea tuturor celor ce cauta la privelistea aceasta. Acum se va cunoaste deosebirea care este intre cei buni si cei rai, acum sa se adauge grija cea mai mare pentru pazirea dreptei credinte. Sa tineti o credinta si o marturisire, ca cei ce aveti sa stati inaintea lui Dumnezeu la judecata cea infricosata. Sa nu va lasati de calea cea imbunatatita, ca cei ce acum aveti sa va savirsiti alergarea voastra si degraba sa treceti de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun sa-L marturisiti cu buna inima. Sa nu crutati floarea tineretilor voastre, cei ce acum indata aveti sa treceti spre viata cea neimbatrinita. Cugetati cu mintea ca linga usi este sfirsitul si, fiind tineri, mai cu inlesnire puteti rabda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveti trupeasca tarie.

 

Deci cu indrazneala sa va dati singuri la munci si cu barbatie sa le suferiti ca, biruind pe vrajmasul, sa va preamariti de la Domnul si sa va rinduiti in cer, in numarul sfintilor mucenici".

 

Muncitorul, auzind cuvintele graite catre fratii sai de Sfintul Codrat, cele, s-a miniat si indata a poruncit ca si pe Sfintul Ciprian, fiind gol si spinzurat ca si Sfintul Codrat, sa-l munceasca cu bataie, cu strujire si cu ardere de foc, apoi si pe Dionisie, dupa dinsul pe Anect, dupa aceea pe Pavel, iar la sfirsit pe Crescent, asemenea muncindu-i si de dinsii fiind rusinat si biruit, i-a osindit pe ei mai intii la mincarea fiarelor, iar dupa ce fiarele nu s-au atins de sfintii mucenici, i-a dat spre taiere de sabie; dar mai intii a poruncit sa-i tirasca de picioare legati, prin cetate.

 

Facindu-se aceasta, popor fara numar, dar mai virtos multime de copii, bateau pe sfintii mucenici cu bete si cu pietre, pina ce au fost dusi afara din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfintii, cerind putina vreme, s-au rugat cu dinadinsul catre Domnul, apoi si-au plecat sub sabie sfintele lor capete si s-au taiat in a zecea zi a lunii martie. Iar in locul acela unde s-au taiat cinstitele lor capete si pamintul s-a inrosit cu singele lor, a curs izvor de apa curata, spre neuitata pomenire a patimirii sfintilor din cetatea Corintului.

 

Dupa uciderea celor sase Sfinti Mucenici - Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel si Crescent -, au fost munciti si pierduti in multe feluri alti crestini care fusesera prinsi; adica un alt Dionisie a fost junghiat cu cutitul, iar Victorin, Victor si Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, dupa Iason) fiind pusi in piua de piatra, i-au pisat pina la moarte. Dupa aceea Claudie, patimind taierea miinilor si a picioarelor, s-a savirsit; apoi Diodor, fiind aruncat in focul cel pregatit ca intr-o camara luminoasa, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a taiat capul; pe Papie l-a aruncat in mare, asemenea si Leonid a suferit de la Venust ighemonul - care a fost in Corint dupa Tertie -, multe si cumplite munci, apoi a fost inecat in mare.

 

Inca si niste sfinte femei, avind in inimile lor invatatura Sfintului Codrat si urmindu-i la munci pentru Hristos, au indraznit a patimi, adica: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum si altii multi, barbati si femei, unii de sabii taindu-se, iar altii in ape inecindu-se si altii cu alte munci ucigindu-se, au trecut catre Domnul. Deci, rinduindu-se de Sfintul Codrat, povatuitorul si invatatorul lor, ceata muceniceasca a luat cununile biruintei din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Caruia Se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, in veci. Amin.

 

Pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Anastasia, numita in chip barbatesc Anastasie Eunucul

 

In zilele imparatului Iustinian cel Mare (527-565) era in Constantinopol o vaduva oarecare, cu numele Anastasia, binecredincioasa si tematoare de Dumnezeu, din parinti de bun neam si bogati, intiia femeie in palaturile imparatesti. Ea, avind in inima sa frica de Dumnezeu, pazea cu dinadinsul poruncile Lui, umblind intr-insele fara de prihana. Si a fost cea mai aleasa cu frumusetea trupeasca, iar cu faptele bune sufletesti si mai frumoasa, caci era atit de buna la obicei si blinda, incit toti se foloseau, vazindu-i viata ei, si multi se sirguiau sa-i urmeze faptelor ei bune si chiar imparatul o cinstea foarte.

 

Dar semanatorul de neghine, diavolul, cel ce zavistuieste pe cei buni si nu inceteaza a se osti asupra neamului omenesc, cel ce face invrajbiri intre oameni, a adus razboi si asupra acestei fericite Anastasia. Caci a pornit pe imparateasa Teodora cu ura asupra ei si vrajmasuia asupra roabei lui Dumnezeu cea nevinovata. De acest lucru aflind Anastasia, de la un prieten al ei, si fiind plina de dumnezeiasca cunostinta, si-a adunat gindurile sale si se sfatuia in sine, zicind: "O, Anastasia, pricina aceasta venind la buna vreme, mintuieste-ti sufletul tau, iar pe imparateasa elibereaz-o de pacatul urii celei nedrepte si mijloceste-ti cereasca imparatie".

 

Niste cugete ca acestea avind in sine, si-a facut o corabie in taina si, luind din aurul sau o parte iar pe celelalte toate lasindu-le, a plutit spre Alexandria, nestiind nimeni. Acolo, la un oarecare loc departe ca de cinci stadii de cetate, zidindu-si o manastire mica, vietuia intr-insa, slujind lui Dumnezeu si sirguindu-se a-i placea. Si avea totdeauna in miini lucrul cel cuviincios ei, iar in gura neincetata cintare de psalmi, dind lui Dumnezeu lauda. Si a fost acea manastire mare si slavita, fiind cu toata indestularea, pina la stapinirea agarenilor, avind numire stralucita dupa fericita Anastasia, care avea cinste de patricie. Dar sa ne intoarcem la cuvintul cel dintii despre dinsa.

 

Trecind citiva ani dupa iesirea Sfintei Anastasia din Constantinopol, imparateasa care a fost invrajbita asupra ei s-a sfirsit. Aducindu-si aminte imparatul de Anastasia patricia, a trimis in toate partile cu multa rivna, cautind-o. Despre aceasta instiintindu-se mieluseaua lui Dumnezeu, a lasat noaptea manastirea sa si s-a dus in schit, la parintele Daniil, si toate cele pentru sine le-a spus acelui fericit staret. Iar el imbracind-o in haina monahiceasca barbateasca, a numit-o, in loc de Anastasia, Anastasie eunucul. Si a dus-o intr-o pestera oarecare ce era departe de lavra si a inchis-o acolo, dindu-i pravila si rinduiala de viata deosebita. Apoi i-a poruncit sa nu iasa nicaieri din pestera, nici sa lase pe cineva sa vina la dinsa. Apoi a dat unuia din fratii care slujeau ei un loc inaintea pesterii si i-a poruncit aceluia sa-i aduca o data pe saptamina putina piine si un vas cu apa. Si indata, luind de la sihastru binecuvintare, cu rugaciune, i-a zis sa se duca.

 

Acolo a stat acel suflet de diamant imbarbatat douazeci si opt de ani, avind neschimbata rinduiala cea data de staretul sau, si n-a fost vazuta de nimeni, caci nimeni nu mergea la dinsa, nici nu stia nimeni de ea, numai fratele care ducea piinea si apa. Dar nici acela nu stia cum ca aceea este femeie cu firea, ci socotea ca este barbat famen.

 

Dar cine va putea ajunge cu mintea sa ostenelile si nevointele cele facute de dinsa in cei douazeci si opt de ani in pestera aceea? Sau sa povesteasca cu limba sau sa scrie despre cele ce aducea ea lui Dumnezeu, adica lacrimile, suspinurile, tinguirile, privegherile, cintarile, rugaciunile, citirile, plecarea genunchilor, postul, lipsirea celor de trebuinta? Iar mai mult decit toate, navalirile cele diavolesti si luptele cu dinsii, care ii aduceau aminte de dulcetile cele de mai inainte din lume, de desfatarile trupesti si de toate poftele lumesti, pe care sfinta le izgonea pe toate, biruind pe diavoli.

 

Pe linga acestea ea n-a iesit din pestera in toate zilele anilor acelora, ea care mai inainte a petrecut multi ani in imparatestile palaturi ca o doamna mare si cea mai intii patricie si care cu multime de barbati si de femei se aduna la mese si la veselii lumesti. Spaiminteaza lucrul acesta toata mintea si gindul, cum toate acelea le-a trecut cu vederea si a sters pomenirea acelora din mintea sa si cum a venit intr-atit de mare smerenie, postire, infrinare si strimtorare pe calea cea aspra a pocaintei. Astfel, nevoindu-se sfinta bine, s-a facut vas ales al Sfintului Duh si, placind lui Dumnezeu pina in sfirsit, a sosit la fericitul sau sfirsit.

 

Deci, mai inainte vazind a sa mutare catre Dumnezeu, a scris pe o scindura catre staretul sau astfel: "Cinstite parinte, sa iei impreuna cu tine pe ucenicul care-mi aduce piine si apa; apoi sa iei si uneltele cele trebuincioase de ingropare si sa vii ca sa ingropi pe fiul tau, Anastasie famenul". Aceasta scriind-o, a pus-o dinafara de pestera, inaintea usii. Iar staretul, instiintindu-se noaptea despre aceea, prin descoperirea lui Dumnezeu, a zis catre ucenic: "Alearga, fiule, la pestera degraba, unde petrece fratele nostru Anastasie famenul, si cauta dinaintea usii pesterii si vei afla acolo o scindurica scrisa. Aceea luind-o, cu multa sirguinta sa te intorci la noi". Fratele, ducindu-se si, dupa cuvintul staretului, aflind scindura cea scrisa, a dus-o la batrinul. Si citind-o, staretul a lacrimat si, luind cele trebuincioase de ingropare, s-a dus cu fratele acela. Apoi, deschizind pestera, a aflat pe famenul cuprins de durere infocata si, cazind la picioarele ei, parintele Daniil plingea, zicind: "Fericit esti, frate Anastasie, caci, ingrijindu-te de ceasul mortii totdeauna, n-ai tinut seama de imparatia cea paminteasca!"

 

Iar ea a zis: "Fericit esti si tu, noule Avraame!" Si a zis iarasi staretul: "Roaga-te pentru noi Domnului". Iar ea a grait: "Cinstite barbat, eu mai multa trebuinta am de ale voastre rugaciuni in ceasul acesta". Si a grait staretul: "De as fi apucat eu mai inainte decit tine sa-mi sfirsesc ziua cea mai de pe urma a vietii mele, m-as fi rugat pentru tine".

 

Sezind ea pe rogojina, a sarutat capul staretului si, rugindu-se pentru dinsul, graia cuvinte binecuvintate. Apoi, luind staretul pe ucenicul sau, l-a plecat la picioarele ei, zicind: "Binecuvinteaza pe acest ucenic al meu si fiu al tau!" Iar ea i-a zis: "Dumnezeul parintilor mei, Cel ce-mi sta inainte in ceasul acesta, ca sa ma desparta de trupul acesta; Cel ce stie in pestera aceasta pasii mei si strimtorarea vietii pentru numele Lui si vede aceasta durere trupeasca a mea, sa odihneasca duhul meu". Si, intorcindu-se famenul catre staret, a zis: "Pentru Domnul, va rog, parinte, sa nu dezbracati de pe mine haina cu care sint imbracat, ca nimeni sa nu stie cele despre mine". Apoi, impartasindu-se cu Preacuratele lui Hristos Taine, a zis: "Insemneaza-ma pe mine, parinte, cu semnul lui Hristos si va rugati pentru mine". Dupa aceasta privea spre rasarit si a stralucit fata ei ca focul. Apoi, singura facind semnul Crucii, a zis: "Doamne, in miinile Tale dau duhul meu!" Si indata, cu acel cuvint, si-a dat duhul.

 

Apoi parintele Daniil impreuna cu ucenicul au sapat inaintea pesterii o groapa si, dezbracind staretul de pe sine rasa pe care o purta, a zis ucenicului: "Fiule, imbraca pe fratele". Imbracind ucenicul pe sfinta, a vazut pieptul ei femeiesc si a tacut, nespunind staretului; apoi a ingropat sfintul trup al Anastasiei, cu cintarea cea obisnuita deasupra gropii. Dupa ingroparea ei, ducindu-se la locurile lor, ucenicul a zis catre staret: "N-ai stiut, parinte, cum ca famenul Anastasie a fost femeie?"

 

Iar staretul a raspuns: "Am stiut, fiule, si de aceea am imbracat-o in haina barbateasca si am numit-o "Anastasie famenul", ca sa nu fie de sminteala, nici sa stie cineva despre dinsa si sa nu strabata vestea in toate partile; caci imparatul a facut despre dinsa multa cercetare prin toate partile, iar mai ales intr-aceste hotare.

 

Insa, iata, cu darul lui Dumnezeu, s-a pazit la noi". Atunci a spus staretul ucenicului sau toata viata sfintei, cu de-amanuntul, care, dupa aceea, a fost stiuta in toata lavra. Apoi i-au scris viata ei, spre folosul celor ce o vor citi si o vor asculta, intru slava lui Dumnezeu, Cel intru sfintii Sai preamarit in veci. Amin.

 

Tot in aceasta zi pomenirea sfantului Marcian, care cu lemne fiind lovit s-a savarsit din viata.

 

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Mihail din Agrafa, cel ce a marturisit in Tesalonic in anul 1544, care prin foc s-a savarsit.

 

.