Rugaciunea mintii sau Rugaciunea inimii

Rugaciunea mintii sau Rugaciunea inimii Mareste imaginea.

Rugăciunea de chemare a numelui Domnului este numită Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea minţii sau Rugăciunea inimii. Este o rugăciune scurtă, plină de putere, care vine de la Mântuitorul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, cuprinsă în aceste cuvinte: "Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" Această scurtă rugăciune o putem spune oriunde şi oricând, stând sau mergând - şi în viaţa modernă, în această grabă a vieţii, când n-avem timp de rugăciune îndelungă -, în camera noastră, în faţa icoanelor şi a candelei aprinse. Putem spune această rugăciune în orice loc şi în orice timp din viaţa noastră, şi în şcoală, şi în fabrică, şi în magazin, şi în atelier; o putem rosti în taina inimii noastre. Şi lisus Hristos, care e întotdeauna prezent in viaţa noastră, ne ascultă rugăciunea închinată numelui Lui plin de putere.

Această rugăciune este cunoscută multora dintre dumneavoastră. Şi eu cunosc multe persoane, tineret mai ales, dar şi persoane mai în vârstă, care o spun şi sunt avansaţi în rugăciune. M-am bucurat foarte mult ori de câte ori am auzit despre asemenea persoane. Noi avem temeiul în cuvintele Mântuitorului, care spune: "Orice veţi cere de la numele Meu, voi face, ca să se mărească Tatăl întru Fiul". Şi iarăşi: "De veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face". Această rugăciune se numeşte Rugăciunea lui Iisus pentru că în miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, aşa cum am mai spus. Ea se mai numeşte şi rugăciunea minţii, pentru că în prima ei fază se rosteşte cu mintea, sau rugăciunea inimii, pentru că după multă vreme de rostire a rugăciunii acesteia cu mintea, ea coboară în inimă.

Ea este de obicei rugăciunea care stă la îndemâna oricui şi se poate rosti în două feluri: aşa cum vorbim, mai ales când lucrăm ceva sau când mergem, şi în ritmul respiraţiei, stând pe un scăunel şi având capul puţin aplecat spre stânga, cu două degete de la mâna dreaptă ţinute uşor pe stânga, deasupra locului inimii, peste haină. Putem rosti rugăciunea aceasta tare, încet sau şoptit.

Rugăciunea lui Iisus se cere a fi rostită neîncetat, ziua şi noaptea, în orice loc şi în orice lucrare ne-am afla. Practic însă, mai ales pentru începători, este greu a fi rostită neîncetat, şi de aceea ea poate fi rostită alternativ cu cele Şapte Laude ale Bisericii, din care este bine să nu lipsească rugăciunile de dimineaţă şi de seară, Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului şi, de asemenea, Acatistul Mântuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mântuitorului Hristos în cadrul rugăciunii obşteşti. Mai ales pentru personalul mănăstiresc, este bine ca rugăciunea minţii să fie rostită de patru-cinci ori pe zi, câte cincisprezece minute de fiecare dată. Dar, tară îndoială, această rugăciune poate fi rostită şi de laici, de oricare dintre dumneavoastră, după râvna fiecăruia, măcar de trei ori în 24 de ore, măcar câte cincisprezece minute de fiecare dată. Această rugăciune cere să fie rostită des, ca să se poată înfige în inima noastră, în centrul fiinţei noastre.

Şi încă un lucru trebuie,să mai avem în vedere, şi anume: când rostim rugăciunea, să fim atenţi ca fiecare cuvânt al rugăciunii să cadă pe locul de deasupra inimii, cu două degete deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc al inimii, găsit de Sfinţii Părinţi, marii rugători ai acestei rugăciuni, este centrul duhovnicesc al fiinţei noastre omeneşti şi se află deasupra inimii carnale.

Această sfântă rugăciune se cuvine să fie făcută cu binecuvântarea şi sub supravegherea duhovnicului, care de obicei o şi practică. Ea are menirea să ne ajute a ne curăţi mintea şi inima de gândurile şi de poftele netrebnice, lucru ce nu se poate înfăptui decât cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasă a acestui nume, care arde ca un foc ceresc necurăţiile noastre interioare.

Scopul ultim al acestei rugăciuni este de a coborî mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale fiinţei omeneşti, mintea şi inima, de a realiza un acord desăvârşit între inimă şi minte. Căci de obicei omul gândeşte ceva, dar simte altceva. Vorbeşte de bine pe cel ce stă în faţa lui, iar în mintea şi în inima lui, în adâncurile lui, îl huleşte. Atunci când unim aceste două centre, mintea şi inima, omul devine o unitate duhovnicească, şi atunci el este întreg, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, om cu adevărat deplin.

Prin rugăciunea lui Iisus se realizează idealul sfânt al vieţii noastre omeneşti. Până să atingem însă acest ultim scop, de înnobilare şi sfinţire a noastră lăuntrică, de unificare a fiinţei noastre omeneşti sfâşiate de patimi, avem nevoie de o severă lucrare de despătimire, de o luptă cu noi înşine, care nu este deloc uşoară, pentru izgonirea răului din minte şi din inimă, pentru adunarea minţii care se risipeşte în timpul rugăciunii. Dacă nu am fi ajutaţi de sus în aceste eforturi, lupta noastră cu noi înşine ar fi aproape zadarnică. Dar, spre mângâierea şi întărirea noastră, avem în ajutor experienţa şi sfaturile Sfinţilor Părinţi, aflate în cărţile lor şi în "Vieţile sfinţilor", în această literatură a sfinţilor părinţi, rugători mai ales, şi în tainele sfintei Biserici, îndeosebi Taina Spovedaniei şi, cu dezlegarea duhovnicului, primirea Sfintei împărtăşanii.

Dar pe lângă toate acestea avem ajutorul nemijlocit al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfântului Său nume, rostind cât mai des pe drumurile vieţii noastre rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" Şi chiar dacă marea bucurie a coborârii minţii în inimă întârzie, căci aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi când vrea Dumnezeu şi harul Său din noi înşine, strădania noastră sinceră şi statornică de chemare deasă a numelui Domnului este de mare folos. Astfel, prin această rugăciune slăbănoagă, cum ni se pare că este ea, dobândim simţul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Simţim că nu suntem singuri, simţim că El este de faţă. Simţim ajutorul Lui real în viaţa noastră, în răbdarea ispitelor şi a necazurilor. Simţim că ne întăreşte în credinţă, că ne sporeşte dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ne luminează mintea să înţelegem şi să adâncim Sfintele Scripturi. Ne ajută să înţelegem că bucuriile cereşti sunt infinit mai mari şi mai frumoase decât bucuriile pământeşti. Ne ajută şi ne întăreşte să împlinim cu fapta voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Toate aceste binefaceri cereşti sunt ca o arvună pentru intrarea noastră în legătură cu Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte puţin, fiind încă în această viaţă, din bucuriile şi starea fericită de dincolo, pe cât ne este cu putinţă nouă, oamenilor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem şi acest sfânt ideal, de unire a minţii cu inima, care este de fapt unirea noastră cu Dumnezeu. Atunci, lupta cu noi înşine se uşurează, sfânta rugăciune se rosteşte neîncetat în inimă, ziua şi noaptea, după cuvântul din Cântarea Cântărilor, care spune: "Eu dorm, dar inima mea veghează".

Bucuriile duhovniceşti întrec orice bucurii pământeşti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevărat mare, cu greu de tălmăcit în cuvinte omeneşti! Până atunci însă, să rostim cu smerenie, cu stăruinţă şi cu dragoste, cu timp şi fără timp, cu încredere în Dumnezeu şi cu dor, această sfântă rugăciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" Amin.

Arhim. Sofian Boghiu

Fragment din cartea "Duhovnici romani in dialog cu tinerii", Editura Bizantina
 

Pe aceeaşi temă

25 Martie 2020

Vizualizari: 917

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE