Sfantul Mucenic Clement, episcopul Romei

In slavita si marea cetate Roma cea veche era un om slavit si de neam mare, cu numele Faust, care isi tragea neamul sau din imparatii Romei, cei de demult, avand femeie cu numele Matilda care, de asemenea, era de neam imparatesc, fiind rudenia lui August si a lui Tiberiu, cezarii Romei, pe care insusi cezarul a dat-o lui Faust de sotie. Si erau amandoi necredinciosi, indeletnicindu-se cu inchinarea idolilor. Acestia au nascut mai intai doi fii gemeni si au numit pe unul Faust iar pe celalalt Faustinian. Dupa aceea au nascut si pe al treilea fiu si i-au pus numele Clement.

 

Faust, avea un frate cu obiceiul rau si fara de rusine, care, vazand pe femeia fratelui sau ca era foarte frumoasa, s-a ranit cu frumusetea ei si voia sa o amageasca spre desfranare. Dar ea, fiind plina de intelepciune, nu voia sa-si necinsteasca casa sa cea de bun neam, si-l indeparta in tot chipul de la sine pe acel desfranat. Si nevrand a-l vadi pe el, nu spunea la nimeni despre aceasta, nici chiar barbatului sau, temandu-se ca sa nu iasa pentru dansii veste rea in popor, si sa-si faca de ris casa.

Matilda, vazand insa ca nu poate in alt fel sa scape de dansul, de nu se va departa de ochii si vecinatatea lui, s-a gandit la un lucru ca acesta, si a zis odata catre barbatul ei: "Un vis minunat am avut in aceasta noapte domnul meu. Am vazut un barbat cinstit si batran ca unul dintre zei, zicand catre mine: Tu si cei doi fii gemeni ai tai de nu veti iesi din Roma vreo zece ani, cu moarte neasteptata si pierzatoare veti muri impreuna cu dansii".

Acestea auzind Faust, barbatul ei, s-a inspaimantat si mult gandindu-se la aceasta, a socotit sa o trimita pe ea din Roma, undeva, impreuna cu cei doi copii, vreo zece ani, caci zicea intru sine: "Mai bine este sa traiasca iubita mea sotie impreuna cu fiii mei, chiar si in alta tara straina, decat sa moara aici de moarte grabnica si neasteptata".

Deci, pregatind o corabie cu toate cele de trebuinta, a trimis-o pe ea in tara elineasca, in cetatea Atena, impreuna cu cei doi fii gemeni, Faust si Faustinian, cu robi si cu roabe si cu multa avere; si i-a poruncit ca, dupa ce va ajunge la Atena, sa dea pe amandoi copiii la invatatura intelepciunii elinesti. Asa s-au despartit unul de altul, cu nespusa jale si cu multe lacrimi. Matilda impreuna cu cei doi copii, intrand in corabie, au pornit pe mare; iar Faust impreuna cu fiul sau cel mai tanar, Clement, au ramas in Roma.

Mergand Matilda cateva zile pe mare, s-a ridicat o furtuna cu valuri mari, iar corabia fiind dusa de vant si de valuri intr-o tara nestiuta, s-a sfaramat acolo la miezul noptii, si s-au inecat cu totii. Iar Matilda, purtata de valuri, a fost aruncata pe o piatra intr-un ostrov, in dreptul cetatii ce se numea Antandros, care era in partile Asiei, si se tanguia nemangaiata pentru fiii ei inecati, si de supararea aceasta mare voia sa se arunce si dansa in mare. Dar vazand-o goala, plangand foarte si suspinand cumplit, oamenilor de pe acolo li s-a facut mila de dansa si ducand-o in cetatea lor, au imbracat-o. Si venind la dansa niste femei iubitoare de straini, o mangaiau si isi spuneau fiecare intamplarile cele rele, facandu-i oarecum mangaiere in mihnirea ei.

Iar una dintr-insele i-a povestit, zicand: "Barbatul meu era corabier foarte tanar si s-a inecat in mare, iar eu am ramas vaduva tanara, si multi voiau sa ma ia in a doua casatorie. Dar eu iubind pe barbatul meu si dupa moartea lui, am vrut a petrece intru vaduvie. Deci, de voiesti sa petreci impreuna cu mine in casa mea, vom lucra amandoua cu mainile noastre si ne vom hrani. Matilda s-a invoit cu sfatul femeii si, petrecand in casa ei, se ostenea lucrand cu mainile si cu aceasta cistigandu-si hrana sa.

Deci a petrecut astfel douazeci si patru de ani. Iar fiii ei, Faust si Faustinian, de asemenea dupa ce s-a sfaramat corabia, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, s-au aflat vii; caci vazandu-i niste tilhari de mare, ce se intamplasera atunci pe acolo, i-au luat pe dansii in vasele lor, si ducandu-i in Cezareia lui Stratonic, i-au vandut unei femei cu numele Iusta, care i-a crescut pe dansii ca pe fiii ei si i-a dat la invatatura cartii. Invatand ei toata intelepciunea cea elineasca, au auzit marturisirea Evangheliei lui Hristos si primind Sfantul Botez, urmau Sfantului Apostol Petru.

Iar Faust, tatal lor, vietuind in Roma cu Clement, nu stia nimic de nevoia ce se intamplase femeii sale si copiilor lui. Si trecand un an, a trimis niste slugi ale sale la Atena, ca sa vada cum petrece femeia sa si copiii sai, trimitandu-le si multe din cele de trebuinta. Iar ei mergand, nu s-au mai intors. In al treilea an s-a ingrijorat, pentru ca nu avea nici o veste de la sotia sa si de la copii, si a trimis la Atena alte slugi cu cele de trebuinta. Iar ei, mergand acolo si neafland pe nici unul dintre dansii, s-au intors in al patrulea an si au spus ca nu au aflat nicidecum pe stapana lor in Atena, nici n-a auzit cineva de dansii acolo, si nici de urma lor nu s-a aflat.

Auzind acestea, Faust, a cazut in mare intristare, tanguindu-se cu amar. Si, inconjurand toate porturile Romei, intreba pe corabieri daca n-au vazut sau sa fi auzit cineva de sotia sa si de copiii sai. Sau daca n-a aflat cineva macar trupul femeii sale cu cei doi copii ai sai, la marginea marii. Dar nimic n-a putut afla de la cineva. Deci, pregatind o corabie si luand cateva slugi si avere, a pornit el insusi in cautarea sotiei si a iubitilor sai fii. Iar pe Clement, fiul sau cel mai tanar, l-a lasat cu celelalte slugi credincioase ca sa invete carte. Si a umblat mult prin toata lumea, pe mare si pe uscat, cautand multi ani pe sotia si pe copiii sai, dar nu i-a gasit.

Deznadajduindu-se de dansii foarte, ii era mare jale de aceasta. Apoi, din pricina acestei suparari, nu a mai vrut sa se intoarca acasa, parandu-i-se lucru cu nedreptate a se indulci singur de bunatatile acestei lumi, fara iubita sa sotie, de care avea mare dragoste pentru marea si plina ei intelegere si intelepciune.

Deci, lepadandu-se de toata cinstea si slava lumeasca, umbla prin tari straine ca un sarac si nu spunea nimanui cine este. Iar copilul Clement, venind in varsta desavarsita si invatand bine invatatura filosofiei si, vazandu-se lipsit de tatal sau si de maica sa, era totdeauna mihnit. Caci acum erau douazeci si patru de ani de cand se dusese maica sa, iar de cand plecase tatal sau de acasa erau douazeci, si, deznadajduindu-se de viata lor, plangea pentru dansii ca pentru cei morti. Inca isi aducea aminte si de sfarsitul sau, ca o sa moara si nu stie unde se va afla dupa moarte, socotind daca mai este oare alta viata, dupa aceasta putina vreme, sau nu.

Aceasta gandind, totdeauna ii erau ochii plini de lacrimi, si nu voia sa se mangaie cu nici un fel de veselie lumeasca, ci totdeauna se arata tulburat si cu fata posomorita, suspinand greu. Apoi, auzind de venirea lui Hristos in lume, cauta sa stie despre aceasta mai cu adevarat.

Dupa aceea i s-a intamplat a vorbi cu un om cu buna credinta, care a zis catre dansul ca Fiul lui Dumnezeu a venit in Iudeea si a propovaduit tuturor viata vesnica, de vor vietui dupa voia Parintelui ceresc, ce L-a trimis pe El. Si tuturor celor ce-L vor asculta, le-a fagaduit sa le dea bunatatile cele negraite in veacul ce va sa fie; iar cei ce se leapada de Dansul si nu primesc invatatura Lui vor fi munciti in veci in focul gheenei.

Auzind Clement acestea, s-a aprins cu ravna nespusa ca sa stie mai cu adeverire despre Hristos si despre invataturile lui. De aceea s-a gandit sa mearga in Iudeea unde se raspandise buna vestire a lui Hristos. Deci, lasand casa sa cu multimile de averi, a plecat cu vreo cateva slugi credincioase si, luand aur din destul, a intrat intr-o corabie si a pornit in partile Iudeii. Dar facandu-se furtuna pe mare, a fost dus in Alexandria, si afland acolo pe Sfantul Varnava, a ascultat cu placere invatatura lui despre Hristos. Apoi a plutit in Cezareea lui Stratonic, unde a aflat pe Apostolul Petru si, fiind botezat de dansul, ii urma lui impreuna cu ceilalti ucenici, intre care erau si cei doi frati ai lui gemeni, Faust si Faustinian. Insa nu-i cunostea pe dansii ca-i sunt frati, nici ei nu-l puteau cunoaste pe dansul, de vreme ce foarte de mici se despartisera unii de altii si nu mai tineau minte fetele unul altuia.

Mergand Petru in Siria, a trimis inaintea sa pe Faust si pe Faustinian, iar pe Clement l-a oprit langa sine si, intrand intr-o corabie, a plutit pe mare si innoptand apostolul il intreba pe Clement despre neamul lui. Iar el i-a spus lui toate cu de-amanuntul, de ce neam bun este si cum a plecat maica sa din Roma impreuna cu doi copii, in urma unei vedenii pe care a avut-o in vis, si cum, dupa patru ani, a plecat si tatal sau spre cautarea ei si nu s-a mai intors. Iar acum sunt douazeci de ani de cand nu aude de dansii nimic si i se pare ca parintii si fratii lui sunt morti. Iar Petru s-a uimit auzind povestirea lui. Si in acea vreme, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, a stat corabia in insula aceea in care era Matilda, maica lui Clement.

Deci au iesit oarecare din corabie si au mers in cetate sa cumpere cele de trebuinta si a iesit si Sfantul Petru; iar Clement a ramas in corabie. Mergand Petru catre cetate, a vazut pe batrana Matilda, sezand langa poarta cetatii cerand milostenie, caci acum nu mai putea sa se hraneasca din osteneala ei, ca-i slabisera mainile. De aceea cerea milostenie si cu aceasta se hranea pe sine si pe cealalta batrana, care o primise pe ea in casa sa, si care de asemeni slabise si zacea acasa bolnava.

Vazand Sfantul Apostol pe Matilda, a cunoscut-o cu duhul ca este straina si a intrebat-o despre patria sa. Iar ea, oftand greu, a lacrimat si a zis: "O, amar mie straina, ca nu este alta femeie in lumea aceasta mai nevoiasa si mai ticaloasa decat mine". Iar Sfantul Petru, vazand-o pe ea lacrimand si zicand acestea, a inceput a o intreba mai cu dinadinsul, cine este si de unde este. Si a cunoscut-o pe dansa si a mangaiat-o cu cuvintele, zicand: "Eu stiu pe fiul tau cel mai tanar, Clement, si se afla acum chiar in partile acestea". Iar ea auzind despre fiul sau, s-a facut ca o moarta de spaima si de bucurie. Iar Petru luand-o de mana a ridicat-o de la pamant si i-a spus sa mearga dupa el la corabie, zicandu-i: "Nu te tulbura, batrano, ca indata vei sti cu adevarat despre fiul tau".

Mergand catre corabie, le-a iesit Clement intru intampinare, care, vazand pe femeie urmand lui Petru, se mira. Iar ea, uitandu-se asupra lui Clement, a inceput a-l cunoaste pe el dupa asemanarea fetei cu tatal sau si a intrebat pe Petru: "Oare nu este acesta Clement, fiul meu?" Iar Petru a zis: "Acesta este". Iar Matilda a cazut pe grumazii lui Clement, plangand. Clement, nestiind cine este acea femeie si pentru ce plange, o departa pe ea de la sine. Iar Petru a zis catre dansul: "Nu departa, fiule, pe aceea ce te-a nascut pe tine". Iar Clement, auzind aceasta, a lacrimat si a cazut la picioarele ei, sarutandu-le si plangand. Deci, li s-a facut lor mare bucurie pentru aflarea si cunostinta lor. Si s-a rugat Sfantul Petru pentru dansa catre Domnul si i-a tamaduit mainile, iar ea a rugat pe Sfantul Apostol pentru tamaduirea batranei sale. Sfantul Petru, mergand in casa ei, a ridicat-o din patul durerii, apoi i-a dat Clement o mie de drahme, pentru hrana maicii sale.

Dupa aceea, luand pe maica sa impreuna cu batrana cea vindecata, le-au dus in corabie si au pornit pe apa. Atunci Matilda l-a intrebat fiul despre barbatul ei Faust, si auzind ca a plecat spre cautarea ei si de douazeci de ani nu se aude nimic de dansul, se tanguia cu amar ca dupa un mort, caci nu mai nadajduia a fi el intre cei vii. Apoi, ajungand in Antandros, au lasat corabia si au inceput a calatori pe uscat impreuna cu Matilda si cu batrana ei.

Sosind in Laodiceea, i-au intampinat pe ei Faust si cu Faustinian, care mersesera acolo mai inainte de dansii. Aceia au intrebat pe Clement: "Cine este femeia straina si cu cealalta batrana, care vin impreuna cu voi?" Iar Clement a raspuns: "Este maica mea pe care am aflat-o in aceasta tara straina". Deci, a inceput a le spune lor toate pe rand, de cata vreme nu s-a vazut cu maica sa si cum a plecat din casa impreuna cu doi feciori gemeni. Iar ei, auzind acestea, au cunoscut ca Clement este fratele lor, si ca aceea este maica lor, si incepand a plange de mare bucurie, au strigat: "Cu adevarat aceasta este maica noastra Matilda, si acesta este fratele nostru Clement, ca noi suntem fratii cei gemeni, Faust si Faustinian, care am plecat din Roma impreuna cu maica noastra". Si cazand unul pe grumazul celuilalt au plans mult, sarutandu-se cu dragoste.

Atunci puteai vedea veselindu-se maica si fiii sai, pentru ca i-a vazut pe dansii sanatosi si povesteau unul altuia, ca, cu judecatile lui Dumnezeu, s-au izbavit de inec. Apoi preamareau pe Dumnezeu, bucurandu-se, si numai de aceasta le era lor suparare, ca nu stiau nimic despre tatal lor. Dupa aceea au rugat pe Apostolul Petru sa boteze pe maica lor. Deci a iesit a doua zi la mare, foarte de dimineata, si a botezat la un loc ascuns si pe Matilda si pe cealalta batrana, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si a trimis-o inaintea sa, ca sa mearga cu fiii sai la gazda.

Sfantul Petru a mers apoi pe alta cale si iata ca era in cale un batran cinstit, carunt la barba, dar cu haine proaste imbracat, care astepta pe Petru, caruia, facandu-i urare de dragoste, a zis: "Te vad pe tine om strain si nu prost, chiar fata ta te arata a fi un om cu buna pricepere, deci voiesc a vorbi putin cu tine". Iar Petru a zis: "Graieste, domnule, ce voiesti". Si a inceput a grai omul acela astfel: "Te-am vazut acum facand rugaciune la un loc ascuns langa tarm, si luand seama in taina, m-am dus si te-am asteptat putin aici, vrand ca sa-ti spun ca in desert va osteniti, rugandu-va lui Dumnezeu; pentru ca El nu este nici in cer nici in pamant si nu are nici un fel de purtare de grija pentru noi, ci toate se fac dupa intamplare. Deci, nu va inselati facand rugaciuni lui Dumnezeu, Care nu exista".

Sfantul Petru, auzind aceste cuvinte ale lui, a zis: "Prin ce cunosti acestea, ca toate se fac nu dupa randuiala lui Dumnezeu si nici dupa purtarea de grija a Lui, ci dupa intamplare? Si cu ce fel de dovada adeveresti ca nu exista Dumnezeu? Si daca nu exista Dumnezeu, apoi cine a facut cerul si l-a impodobit cu stele? Cine a intemeiat pamantul si l-a infrumusetat cu flori?"

Iar omul acela, oftand din adancul inimii a zis: "Eu, stapane, stiu citirea stelelor si am slujit zeilor cu atata osardie ca nimeni altul si am cunoscut ca toate sunt inselaciune, pentru ca nu este nici un fel de Dumnezeu. Pentru ca, de ar fi fost Dumnezeu in cer, ar fi auzit suspinul celor ce plang si ar fi luat aminte spre rugaciunea celor ce se roaga si ar fi cautat spre amaraciunea inimii celor ce slabesc de suparare. Ci de vreme ce nu este Cel ce asculta, nici Cel ce mangaie in suparari, de aici dar ma incredintez ca nu exista Dumnezeu. Pentru ca, de ar fi fost, m-ar fi auzit si pe mine care m-am tanguit intru amaraciunea inimii.

Caci iata, precum ma vezi, stapane, de douazeci de ani si mai bine ma aflu in mare suparare, si o, vai mie, cat de multe rugaciuni am facut catre toti zeii! O, cat de multe lacrimi am varsat si nici un zeu nu m-a auzit si a fost desarta toata osteneala mea". Iar Sfantul Petru a zis: "Pentru aceasta n-ai fost auzit de atata vreme, pentru ca te-ai rugat la multi zei deserti si mincinosi; iar nu catre Unul adevaratul Dumnezeu, in Care credem noi si ne rugam Lui".

Sfantul Petru, vorbind multa vreme cu omul acela si intreband despre Dumnezeu, l-a cunoscut din povestirea lui, ca el este Faust, tatal lui Clement si al fratilor lui, si barbatul Matildei. Apoi a zis catre dansul ca, de va crede intru Unul adevaratul Dumnezeu, Care a facut cerul si pamantul, apoi indata va vedea pe femeia si pe fiii sai, intregi si sanatosi. Iar el a zis: "Au doar vor invia din morti femeia mea si copiii mei? Caci eu singur am cunoscut din citirea stelelor si de la prea inteleptul Anuvion, cititorul de stele, m-am incredintat ca femeia mea si cei doi copii s-au inecat in mare".

Sfantul Petru l-a luat in gazda la sine si cand a intrat Faust si a vazut pe Matilda, s-a inspaimantat; si uitandu-se la dansa cu dinadinsul si cu mirare, tacea. Apoi a zis: "Ce minune este aceasta? Pe cine vad eu acum? Si apropiindu-se mai mult, a strigat: "Cu adevarat aceasta este iubita mea sotie!" Si indata de bucurie amandoi au plans, incat nu puteau nici a grai unul catre celalalt, caci a cunoscut si Matilda pe barbatul sau. Si abia venindu-si in fire, Matilda a putut zice: "O, preaiubitul meu Faust, dar cum te-ai aflat viu pana acum? Pentru ca eu am auzit ca esti mort".

Atunci s-a facut tuturor negraita bucurie, caci s-au recunoscut sotii, asemenea si fiii cu parintii lor si, imbratisandu-se plangeau si se bucurau, multumind lui Dumnezeu. Toti cei care se intamplasera acolo, vazand acestea, au plans si au multumit lui Dumnezeu. Atunci Faust, rugand pe Apostolul, cerea Botezul, caci credea fara indoiala intru Unul adevaratul Dumnezeu. Si, fiind botezat, inalta lui Dumnezeu rugaciuni de multumire, cu lacrimi. Apoi s-au dus de acolo toti in Antiohia.

Acolo, invatand credinta lui Hristos, s-a instiintat ighemonul Antiohiei despre Faust, ca este de neam imparatesc, si despre femeia si fiii lui, cum si de intamplarea lor. Si indata a trimis vestitori la Roma si a spus cezarului toate cele despre dansii. Iar cezarul a scris inapoi ighemonului ca degraba, cu mare cinste sa-i aduca la Roma. Facandu-se aceasta, cezarul s-a bucurat de intoarcerea lor si, auzind toate cele ce li s-au intamplat, a plans mult.

Apoi au facut ospat mare in acea zi si i-a cinstit foarte, iar a doua zi le-a dat bogatie multa, robi si roabe, si i-au adus in slava mare si au fost cinstiti de toti.

De atunci vietuiau in foarte buna credinta, dand milostenie multa la saraci, si au petrecut in acea buna stare vreme indelungata si in batraneti bune. Apoi impartind toate, celor ce le trebuia ajutor, s-au dus catre Domnul. Iar fiii lor au ramas indeletnicindu-se in apostolestile invataturi, caci acum venise si Sfantul Petru in Roma. Iar mai vartos fericitul Clement era ucenic nedespartit al Sfantului Petru si partas al tuturor cailor, ostenelilor si rabdarilor lui pentru Hristos si propovaduitor al bunei Lui vestiri. Apoi l-a asezat Sfantul Petru ca episcop al Romei, mai inainte de rastignirea sa de catre Nero.

Dupa aceea, Sfantul Petru sfarsindu-se, dupa episcopul Lin si dupa episcopul Clit a urmat Clement, care indrepta bine corabia lui Hristos prin mijlocul viforului si al invaluirii, fiind tulburata pe acea vreme de chinuitori. Deci, Clement pastea turma lui Hristos cu multa osteneala si rabdare, fiind inconjurat pretutindeni de cumpliti chinuitori, ca de niste lei ce racnesc si ca de niste lupi ce rapesc, care cautau sa inghita si sa piarda credinta crestineasca. Si, fiind in atatea nevoi si prigoniri, nu inceta a se ingriji cu multa sarguinta de mantuirea sufletelor omenesti.

Astfel, a intors la Hristos multime de popor necredincios, nu numai din poporul cel de jos, ci si din palatele imparatesti, pe multi din cei de neam mare si slaviti, intre care era si un oarecare Sisinie si multi din rudeniile imparatului Nerva. Deci, atat se ostenea intru bunavestirea lui Hristos, incat odata, in ziua Pastilor, a botezat in marturisirea Treimii patru sute douazeci si patru de oameni, care erau toti de neam mare. Pe Domnila, nepoata sa, care era logodnica lui Avrilian, fiul antipatului celui dintai al Romei, a sfintit-o spre pazirea fecioriei sale si a impartit Roma la sapte grabnici scriitori, ca sa scrie faptele sfintilor mucenici, care erau omoriti atunci pentru Hristos.

Dar cand cu invatatura sa, cu ostenelile, cu facerea minunilor si cu felul vietii sale plina de fapte bune, inmultea Biserica lui Hristos, atunci a ridicat diavolul vrajmasi, pe Torcutian comitele, care, vazand multimea cea nenumarata a celor ce crezusera in Hristos prin invatatura lui Clement, a invatat pe unii din popor sa se scoale cu vrajba asupra lui Clement si asupra credinciosilor crestini.

In acea vreme stapanea in cetatea Romei, Mamertin, eparhul si s-a facut tulburare in poporul Romei pentru Clement. Si, mergand cei ce ridicara tulburarea la eparh, incepand a cleveti impotriva lui Clement, ziceau: "Pana cand va defaima acesta pe zeii nostri?" Iar altii graiau impotriva, aparand pe Clement si zicand: "Dar ce rau a facut omul acesta? Sau ce bine n-a facut? Caci pe fiecare bolnav care-l cerceta l-a facut sanatos si oricine are suparari si alearga la dansul dobandeste mangaiere, nefacand suparare nimanui, ci multe faceri de bine a aratat tuturor".

Altii, fiind aprinsi cu duhul vrajmasului, strigau: "Toate acestea facandu-le cu farmece, dezradacineaza slujbele zeilor nostri. Pe Jupiter nu-l marturiseste a fi dumnezeu, iar pe Heracle pazitorul nostru il numeste duh necurat. Despre cinstita Afrodita spune ca a fost desfranata, iar Vesta cea mare zice ca va fi arsa cu foc; asemenea si pe cinstita Atena, pe Artemida, pe Hermes, pe Cronos si toate numele zeilor nostri si capistele lor cu ocari le necinsteste. Deci, sau sa jertfeasca zeilor nostri, sau sa fie omorit".

Iar Mamertin, eparhul cetatii, nerabdand galceava si tulburarea poporului, a poruncit sa aduca la sine pe Sfantul Clement si a inceput a grai catre dansul: "Din radacina de neam bun ai iesit, precum marturiseste despre tine toata multimea Romei, dar te-ai inselat si pentru aceasta nu poate multimea sa te rabde si sa taca. Caci nu stie pe care dumnezeu cinstesti, nici pe Acela ce se zice Hristos, Care este potrivnic zeilor nostri. Deci, se cade tie sa lepezi toata inselaciunea si ratacirea de buna voie si sa te inchini zeilor, carora, dupa obicei, ne inchinam toti".

Sfantul Clement a raspuns: "Rog mintea ta cea buna ca sa iei seama la raspunsul meu si nu la graiurile rele ale poporului celui nepedepsit si care galceveste asupra mea in desert. Caci desi vorbesc multi asupra noastra, insa nu pot sa ia de la noi ceea ce suntem, fiindca noi suntem oameni cu minte si intelepti, iar ei sunt fara de pricepere. Ei vorbesc fara de socoteala asupra lucrului cel bun, si totdeauna tulburarile si galcevile dintre cei nepedepsiti, s-au obisnuit a iesi. Drept aceea, porunceste-le mai intai sa taca si, facandu-se liniste, sa graiasca omul cel priceput, cu socoteala, pentru mantuirea sa si sa caute pe adevaratul Dumnezeu, Caruia are sa se inchine cu credinta".

Acestea si mai multe graind sfantul, n-a aflat eparhul vina intr-insul si a trimis la imparatul Traian, vestindu-l despre Clement, ca s-a sculat poporul asupra lui pentru zei, si nu inceteaza a striga, insa nu se afla asupra lui nici o marturisire vrednica de crezut. Iar imparatul Traian a scris eparhului ca "Clement, ori sa jertfeasca zeilor, sau sa fie trimis la surghiun intr-o cetate pustie in hotarele Hersonului".

Un raspuns ca acesta al imparatului vazand Mamertin, i-a parut rau de Clement si-l ruga sa nu-si aleaga de buna voie acel surghiun, ci sa aduca jertfa zeilor si va fi scapat de o osandire ca aceea. Iar sfantul ii spunea eparhului ca el nu se teme de acea izgonire, ci mai vartos se bucura de dansa. Si atata dar a dat Dumnezeu Sfantului Clement, incat s-a umilit eparhul de cuvintele lui si a plans pentru dansul, spunand: "Dumnezeul caruia Ii slujesti tu cu toata inima sa-ti ajute in aceasta izgonire la care esti osandit". Si pregatind o corabie si dandu-i toate cele de trebuinta, l-a trimis. Si au mers multi din cei binecredinciosi la surghiun impreuna cu Sfantul Clement, voind mai bine sa rabde izgonire impreuna cu pastorul si invatatorul lor, decat a vietui fara dansul si fara invatatura lui cea sfanta.

Ajungand sfantul la locul la care era osandit in surghiun, a aflat acolo mai mult de doua mii de crestini, care erau osanditi sa taie piatra in muntii aceia. Deci si el a fost randuit impreuna cu dansii la lucrul acela. Iar crestinii, vazand pe Sfantul Clement, toti cu un suflet, cu lacrimi si cu suspine, apropiindu-se de dansul, ziceau: "Roaga-te pentru noi, arhiereule, ca sa ne aratam vrednici fagaduintei lui Hristos". Iar Sfantul a zis: "Nu sunt vrednic unui dar ca acesta al Stapanului meu, ca sa ma invredniceasca a fi partas cununii voastre". Apoi ii mangaia si-i intarea cu cuvintele sale folositoare.

Instiintandu-se Sfantul de la dansii ca au mare lipsa de apa, pentru ca de la sase stadii isi aduceau in spate apa, a zis catre dansii: "Sa ne rugam Domnului nostru Iisus Hristos sa deschida marturisitorilor Lui izvor de apa vie, precum a deschis in pustie lui Israel, fiind insetat, cand Moise a lovit piatra si a curs apa, pentru ca, cu darul Lui fiind racoriti, sa ne bucuram".

Si au inceput toti a se ruga. Apoi, savarsindu-se rugaciunea, Sfantul Clement a vazut un miel stand pe loc care ridica piciorul drept, ca si cum ar fi aratat locul. Iar Sfantul Clement, cunoscand ca este Domnul, Cel ce se arata, pe Care nimeni nu-L vedea decat numai el, s-a dus la locul acela si a zis: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, sapati in locul acesta". Si stand imprejur, au inceput a sapa cu casmale si n-au aflat nimic, pentru ca n-au nimerit locul acela in care statuse mielul.

Dupa aceasta Sfantul Clement a luat o casma mica si a inceput a sapa in locul acela in care statusera picioarele mielului si indata a izvorit apa foarte limpede si dulce si s-a facut din acel izvor un riu mare. Atunci s-au bucurat toti, iar Sfantul Clement a zis: "Pornirile riurilor inveselesc cetatea lui Dumnezeu". Si a iesit vestea de acea minune prin toata partea aceea, incat alergau acolo popoarele de prin toate cetatile si satele din jur, si vazand riul care izvora cu minune, mai presus de nadejde prin rugaciunile sfantului si auzind invatatura lui, credeau in Hristos si se botezau de catre Sfantul Clement in acea apa.

Apoi atata multime de popor necredincios alerga la Sfantul si se intorcea la credinta, incat in toate zilele se botezau cate cinci sute si mai mult de suflete. Si atat s-au inmultit intr-un an credinciosii, incat s-au zidit saptezeci si cinci de biserici si au sfaramat toti idolii si toate capistele in toata partea aceea, pentru ca toata tara aceea a primit sfanta credinta.

Instiintandu-se despre aceasta Traian cezarul, ca multime de popor fara numar a crezut in Hristos, indata a trimis in acea parte pe un ighemon cu numele Afidian, care, venind, a omorit pe multi crestini, cu felurite chinuri. Apoi, vazand ca, cu bucurie alergau toti la chinuri pentru Hristos, n-a vrut mai mult sa piarda poporul, numai pe Sfantul Clement a inceput a-l sili sa aduca jertfa. Si aflandu-l pe el neplecat in credinta si stand tare in Domnul, a poruncit sa-l puna intr-o luntre si sa-l duca in mijlocul marii, apoi acolo legandu-i de git o ancora de corabie, sa-l arunce in adanc si sa-l inece, pentru ca sa nu mai afle crestinii trupul lui.

Aceasta facandu-se, stateau credinciosii pe mal, privind la inecarea Sfantului, tanguindu-se pentru dansul cu mare plangere. Dupa aceea doi din ucenicii lui, care erau mai credinciosi, anume Cornelie si Fiv, au zis catre toti crestinii: "Sa ne rugam toti cu un suflet, ca sa ne arate noua Domnul, cinstitul trup al mucenicului". Rugandu-se poporul, s-a departat marea de trei mile de loc, iar poporul mergand pe uscat, precum odinioara Israelitenii prin Marea Rosie, au aflat o casa de marmura in chipul bisericii, facuta de Dumnezeu.

Acolo zacea trupul Sfantului si ancora cu care fusese inecat era aproape de dansul. Si vrand credinciosii sa ia de acolo cinstitul si sfantul trup al mucenicului, s-a facut descoperire ucenicilor lui, celor mai sus pomeniti, sa lase sa fie acolo trupul Sfantului; caci in tot anul la pomenirea lui, tot asa se va departa marea sapte zile, dand cale celor ce vor vrea sa vina la inchinaciune. Deci s-a facut acea minune multi ani de la imparatia lui Traian, pana la imparatia lui Nichifor, imparatul grec. Si multe si nespuse minuni se savarseau prin rugaciunile Sfantului, pentru ca proslavea Dumnezeu pe placutul Sau.

Odinioara, departandu-se marea dupa obicei la pomenirea Sfantului, si venind multime de popor la moastele lui, s-a intamplat de a ramas acolo un copil mic, pentru ca uitandu-l parintii lui in biserica au iesit. Si indata a inceput marea a se intoarce si a acoperi biserica, si se sarguia fiecare a iesi mai degraba ca sa nu-i acopere apa. Atunci au iesit degraba si parintii copilului cel ramas in biserica, parandu-li-se ca si copilul lor a iesit impreuna cu ceilalti din popor. Deci, cautand intr-o parte si in alta, nu l-au vazut pe el si cautandu-l prin poporul cel ce iesise nu l-au aflat. Acum nu era cu putinta a se mai intoarce inapoi, pentru ca marea acoperise biserica. Deci, plangeau parintii nemangaiati pentru dansul si s-au dus la casa lor, tanguindu-se.

Iar in anul urmator, iarasi departandu-se marea, au venit parintii copilului dupa obicei, la inchinarea Sfantului si, intrand in biserica, au aflat pe copil viu si sanatos, sezand langa racla Sfantului, si luandu-l cu nespusa bucurie, il intrebau cum s-a pazit viu. Iar copilul, aratand cu degetul racla Sfantului mucenic, zicea: "Acesta m-a pazit pe mine viu si m-a hranit, si toata infricosarea marii a izgonit-o de la mine". Atunci s-a facut mare bucurie parintilor lui, si la tot poporul, care venise la praznic, de acea minune mare si preamareau toti pe Dumnezeu si pe Sfantul mucenic. Apoi s-au intors parintii cu bucurie intru ale lor, avand pe fiul lor viu si sanatos.

In vremea imparatiei lui Nichifor, imparatul grec, care a fost dupa Irina, maica lui Constantin, sosind pomenirea Sfantului Clement, nu s-a indepartat marea ca in toti anii cei ce trecusera, si a fost asa pana la cincizeci de ani si mai bine. Iar cand a fost Fericitul Gheorghe episcop in Herson, foarte s-a mihnit el de aceasta, caci nu se indeparteaza marea, si moastele unui sfant ca acela si placut al lui Dumnezeu sunt acoperite cu apa, ca sub un obroc. In zilele lui au venit din Constantinopol in Herson doi invatatori filosofi, Metodie si Constantin, care s-a numit mai pe urma Chiril, si mergeau la Cazari, la propovaduire.

Acestia, intreband de moastele Sfantului Clement si instiintandu-se ca sunt in mare, au indemnat pe episcopul Gheorghe spre cautarea lor, ca sa se sarguiasca sa afle acea comoara duhovniceasca. Iar episcopul Gheorghe, fiind indemnat la acestea de acei invatatori, a mers mai intai la Constantinopol ca sa vesteasca despre aceea pe imparatul Mihail al treilea, care era feciorul lui Teofil, si imparatea cu fericita sa maica Teodora; asemenea si pe preasfintitul patriarh Ignatie, care pastorea Biserica dupa Sfantul Metodie. Iar imparatul si cu patriarhul au trimis impreuna cu dansul barbati cinstiti si pe tot clerul Sfintei Sofii.

Venind ei in Herson, s-au dunat impreuna cu Metodie si cu Constantin tot poporul cel credincios, si au mers la marginea marii cu psalmi si cu cantari, vrand sa cistige comoara cea dorita, dar nu s-a indepartat marea. Si apunand soarele, au sezut in corabie, iar la miezul noptii a stralucit o lumina din mare si s-a aratat mai intai capul, apoi moastele sfantului au iesit din apa. Dupa aceea luandu-le arhiereul, le-a dus in corabie si ducandu-le in cetate cu cinste, le-a asezat in biserica Sfintilor Apostoli. Si, incepand Sfanta Liturghie, multe minuni s-au facut. Orbii au vazut, schiopii si cei cu tot felul de boli s-au facut sanatosi, si dracii s-au izgonit din oameni, prin rugaciunile Sfantului Clement si cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Carui slava este in veci. Amin.

Sfantul Mucenic Petru, Arhiepiscopul Alexandriei

Cel dintre sfinti, parintele nostru Petru, arhiepiscopul Alexandriei, din copilaria sa a fost crescut de Fericitul Toma, arhiepiscop al aceleeasi cetati. Si dupa dansul a fost ridicat la scaunul arhiepiscopal, in vremurile acelea cand erau prigoniri cumplite si cu anevoie de rabdat, de la paganii imparati Diocletian si Maximilian, cand mucenicilor lui Hristos le erau stramte temnitele si legaturile, iar sangele lor uda cetatile, ulitele si cimpurile.

In niste vremuri ca acelea, pline de groaza, de nevoi grele si de suparare, ocirmuia acest Sfant Petru Biserica lui Dumnezeu, intru mare rabdare si intru nespuse osteneli. Iar cu invatatura si cu chipul barbatiei sale, cel nebiruit in credinta, a intarit pe multi din cei ce erau slabi cu sufletul si fricosi, i-a scapat de cadere si multime mare a adus catre cununa muceniceasca. In cele din urma a fost izgonit si el pentru Hristos. Si, umbland prin Tir, prin Fenicia si prin Palestina, isi intarea oile cuvantatoare prin scrisori si le imputernicea cu darul Sfantului Duh.

 

Temandu-se ca nu cumva, infricosandu-se cineva de chinuri, sa se lepede de Hristos, ziua si noaptea isi ridica mainile sale cu rugaciuni catre Dumnezeu, pentru dansii. Apoi, intorcandu-se iarasi in Alexandria, slujea celor ce erau inchisi prin temnite pentru sfanta credinta, al caror numar era de sase sute saizeci. Dintre acestia era o multime de preoti si de clerici, care au fost omoriti toti cu diferite chinuri; de a caror patimire - in care au rabdat pana la sfarsit -, Sfantul Petru se bucura cu duhul.

Pascand el bine turma lui Hristos, s-a ivit in Alexandria un lup rapitor imbracat in piele de oaie, Arie ereticul, care a inceput a semana neghinele blestematei lui invataturi, prin mijlocul griului, hulind dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos si vatamand cu acea hula Biserica lui Dumnezeu. Iar pastorul cel bun, adeseori astupa gura acelui lup viclean, disputand cu dansul, certandu-l si infricosandu-l, ca sa nu strice marturisirea cea buna a Sfintei Treimi, care s-a dat Bisericii lui Hristos, fara prihana. Dar a ramas neindreptat al doilea Iuda, sluga si inselatorul, si din rautatea lui cea potrivnica lui Dumnezeu, n-a vrut sa se plece la dreptate. Atunci Sfantul Petru a blestemat pe acel hulitor si, despartindu-l de Biserica, l-a scos ca pe un netrebnic.

Fiind izgonit acel lup din turma lui Hristos, se ascundea ca intunericul inaintea luminii. Pentru ca, precum zice Scriptura, cel ce face rele uraste lumina si nu vine catre ea, ca sa nu se vadeasca lucrurile lui ca sunt rele, si nu mai indraznea acel faradelege a se apropia de un asemenea pastor, pe care, cu nici un fel de viclesug sau cu cuvinte cu mestesug impletite, n-a putut sa-l insele. Iar Sfanta Biserica crestea si se inmultea in Alexandria, desi erau cumplite acele vremuri, caci nu mai putea tirania aceea a impiedica si a opri calea cea catre Hristos, a oamenilor ce doreau mantuirea, care-si puneau in primejdie nu numai avutia, ci si viata, alergand la invatatura Sfantului Petru si la Sfantul Botez, lepadandu-se de slujba idoleasca.

Instiintandu-se despre aceasta paganul imparat Maximin, care stapanea atunci partile de rasarit si petrecea in Nicomidia, ca multi prin invatatura Sfantului Petru se intorc de la idoli la Hristos, a trimis patru tribuni ai sai, cu ostasi, ca sa-l prinda pe Sfantul si sa-l aduca legat la dansul. Ajungand trimisii in cetatea Alexandriei au aflat pe Sfantul Petru in biserica, cu multime de popor credincios, savarsind pomenirea tuturor sfintilor. Si luandu-l pe el, au pus asupra lui legaturi grele si s-a facut in popor mare tulburare si galceava, caci unii se tanguiau pentru dansul, iar altii strigau, zicand: "Pentru ce ne rapiti pe pastorul nostru?" Si s-a adunat toata Alexandria, vrand sa-si puna sufletul pentru pastorul lor si striga poporul asupra imparatului si asupra trimisilor lui.

Vazand tribunii tulburarea si galceava cea mare a poporului, au poruncit sa-l pazeasca pe sfant in temnita ce era aproape de biserica si au scris imparatului, vestindu-i toate cele ce se facusera. Iar imparatul, citind scrisoarea, s-a maniat foarte si a scris inapoi catre dansii, poruncindu-le ca indata sa taie capul lui Petru, invatatorul crestinesc si pe toti cei ce se impotriveau sa-i piarda cu moarte. Luand tribunii scrisoarea imparatului, se sarguiau a implini porunca lui, adica sa-l scoata pe Sfantul Petru ca sa-l taie. Dar poporul, care sedea la usa temnitei ziua si noaptea, nu-i lasa sa-l scoata la moarte pe parintele sau, caci era multime fara numar adunata, barbati si femei, batrani si tineri, calugari si calugarite, care nu se departau de temnita, fiind legati cu dragoste de arhiereul lui Dumnezeu.

Cand au vazut ostasi inarmati venind catre temnita ca sa-l scoata pe Sfantul Petru si sa-l taie, au strigat toti cu un glas, zicand: "Mai intai ucideti-ne pe noi toti, daca aveti porunca de la imparatul vostru, si dupa aceea veti lua pe parintele nostru. Nu ne vom departa nicidecum de pastorul nostru, nici nu vom lasa sa patimeasca ceva rau invatatorul si doctorul sufletelor noastre".

Acestea auzind tribunii si vazand multime de popor, nu voiau sa faca multa si mare varsare de sange, ci se sarguiau, ca in taina, sa taie capul Sfantului si sa implineasca voia imparatului.

Acestea astfel facandu-se, s-a instiintat Arie ca arhiepiscopul care il despartise pe el de Biserica apostolica, sade in legaturi si in temnita si are sa fie omorit pentru Hristos; a venit cu viclesug si cu pocainta fatarnica, pentru ca nadajduia ca dupa dansul sa se suie el pe scaun si sa fie arhiepiscop al Alexandriei. Deci a venit ca si cum si-ar cere iertare, caindu-se de eresul sau cel hulitor. Apoi a rugat pe niste preoti, mai cu seama pe Ahila si pe Alexandru, sa roage pe Sfantul Petru pentru dansul, ca sa-i ierte greseala si sa-l primeasca in sanul Bisericii.

Dar Dumnezeu, Care ia aminte spre toate sfaturile inimii si de departe citeste gandurile omenesti, vazand inima cea vicleana a lui Arie, i s-a aratat noaptea Fericitului Petru si i-a descoperit tot viclesugul acelui blestemat eretic, si a poruncit ca sa nu-l primeasca in Sfanta Biserica. A doua zi, multi din cetatenii cei binecredinciosi si cinstiti, impreuna cu preotii Ahila si Alexandru, intrand in temnita, l-au rugat pe sfantul arhiepiscop, cazand la picioarele lui, ca sa-l ierte si sa-l dezlege de afurisenie pe Arie.

Fericitul Petru, plangand si suspinand, a raspuns lor: "Nu stiti, iubitilor, pentru cine ma rugati pe mine! Ma rugati pentru acela care voieste sa darame Biserica lui Hristos! Stiti ca eu iubesc toate oile mele, si n-as fi vrut sa piara vreuna dintr-insele. Ci pentru toti rog bunatatea lui Dumnezeu, ca tuturor sa le dea iertare de pacate si mantuire. Insa pe Arie il lepad, de vreme ce este lepadat de Insusi Dumnezeu si de Sfanta Biserica.

Nu atata dupa judecata mea, ci dupa a lui Dumnezeu, pentru ca nu omului a gresit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre care nu indraznesc a cauta Heruvimii si Serafimii, care cu neincetate glasuri striga: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot; iar puterile ceresti zic: Plin este cerul si pamantul de slava Ta! Dar ereticul cel fara de rusine, cu hula sa, indrazneste a face despartire intre Tatal si intre Fiul si intre Duhul Sfant. Deci, cum il voi ierta pe acela asupra caruia se manie toata faptura pentru Facatorul sau? Anatema va fi Arie si in veacul acesta si in cel ce va sa fie, de nu se va pocai!"

Zicand acestea Fericitul Petru, au cazut la picioarele lui toti cei ce il rugau pentru Arie si nu au indraznit mai mult a-l supara. Iar el, luand la o parte pe preoti, pe Ahila si pe Alexandru, a zis catre dansii: "Eu sunt om pacatos, insa stiu ca Domnul Dumnezeu meu m-a chemat sa primesc cununa muceniceasca mai inainte de a ma savarsi. Va spun voua, care sunteti stilpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu in aceasta noapte.

Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui dupa mine pe scaunul arhiepiscopiei, iar dupa tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cat pentru Arie, sa nu ma socotiti a fi nemilostiv si aspru asupra celor ce gresesc, pentru ca pacatul facut din neputinta omeneasca, de ar fi fost atat de mare, este insa mai mic fata de rautatea lui Arie. Pe cei ce gresesc din neputinta, mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care ma rugati, cum il pot ierta? Caci cele dinlauntru ii sunt pline de viclesug si de hula, iar din inima lui curge un riu tulbure de hula asupra atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Pentru ca numeste zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor celor vazute si nevazute, pe Care L-au propovaduit proorocii, apostolii si evanghelistii.

Cum imi ziceti sa ma induplec la rugaciunile voastre si sa iert pe Arie care nu a vrut sa asculte invatatura mea si sa-si vie in simtire? Iar daca l-am afurisit, aceasta n-am facut-o singur de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a aratat in aceasta noapte. Caci, rugandu-ma dupa obiceiul meu, fara de veste a stralucit in temnita o lumina mare si am vazut pe Domnul meu Iisus Hristos in chip de tanar ca de doisprezece ani, iar fata stralucea mai mult decat soarele, incat nu-mi era cu putinta a cauta spre slava cea negraita a fetei Lui. Si era imbracat cu o camasa alba de in, insa rupta de sus pana jos, pe care o strangea la piept cu amandoua mainile, acoperindu-si goliciunea Sa".

Vazand eu acestea, a cazut asupra mea frica si spaima si cu multa temere rugandu-ma Lui, am zis: "Mantuitorule, cine Ti-a rupt haina?" Iar Domnul a raspuns: "Arie cel fara de rusine mi-a rupt-o, caci a despartit de Mine pe poporul pe care l-am cistigat cu sangele Meu! Pazeste-te ca sa nu-l primesti in sanul Bisericii, pentru ca are viclene si rele ganduri asupra Mea si asupra poporului Meu. Si iata ca vor sa te roage pentru el ca sa-l ierti. Dar tu sa nu-l asculti si sa nu primesti in turma un lup in loc de oaie. Porunceste lui Ahila si lui Alexandru, care vor fi episcopi dupa tine, sa nu-l primeasca".

Deci, iata ca v-am spus voua cele ce mi-a poruncit, iar daca nu veti asculta si nu veti face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat".

Zicand aceasta, si-a plecat genunchii si s-a rugat, si toti s-au rugat impreuna cu dansul. Savarsind rugaciunea, a zis: "Rugati-va pentru mine, fratilor". Iar cei ce stateau imprejur, rugandu-se, au zis: "Amin". Iar Ahila si Alexandru, sarutand mainile lui, plangeau, caci le spunea ca nu-l vor mai vedea pe el mult. Si acei preoti au spus poporului toate cuvintele pe care le-a zis Fericitul Petru despre Arie, si ceea ce le-a poruncit lor, ca sa nu-l primeasca in Sfanta Biserica, fiind lup si vrajmas al Fiului lui Dumnezeu.

Dupa aceasta, Sfantul Petru, vazand ca poporul crestinesc fiind aprins cu ravna, nu lasa pe trimisul imparatesc ca sa-l scoata din temnita la moarte, si temandu-se sa nu se ridice razboi intre crestini si ostasii trimisi de imparat, si sa fie el pricina unui razboi sangeros dorea a se dezlega de trup si a merge catre Domnul. Deci a voit pe ascuns a se da pe sine chinuitorilor, ca sa pazeasca poporul fara vatamare si sa ajunga mai repede la doritul sfarsit. El a trimis o sluga a sa credincioasa, care sedea langa dansul, la unul din tribuni, pe ascuns de popor, sa-i spuna astfel: "De voiesti sa faci ce este placut lui Maximin, vino in noaptea aceasta in taina la temnita si, sapand peretele pe unde voi bate eu pe dinauntru, ia-ma pe mine si savarseste porunca imparatului tau". Si s-a facut asa.

Caci, sosind noaptea, a venit tribunul cu ostasii si au sapat in taina temnita pe din dos, cat sa incapa un om, pentru ca nu era cu putinta sa mearga la usile temnitei si sa le deschida, caci multimea poporului crestinesc statea de straja. Si era in noaptea aceea vant si frig si nimeni din credinciosi n-a auzit zgomotul ce se facea prin saparea peretelui. Iar Sfantul Petru, facandu-si semnul Crucii, a zis: "Mai bine imi este mie a muri, decat sa piara poporul". Si a iesit din temnita prin peretele sapat, nestiind nimeni din credinciosi. Iar tribunul s-a mirat impreuna cu ostasii de o vointa ca aceea a sfantului, de a veni la moarte. Si, luandu-l, l-au dus la locul acela.

Cand au ajuns la locul osandirii, ce se numea Vucolul, in care si-a savarsit mai inainte mucenicia si Marcu evanghelistul, a cerut voie de la ostasi sa-l lase sa se coboare inauntrul mormantului apostolului, sa-si ia iertaciune. Iar ostasii i-au zis: "Du-te, dar sa te intorci devreme, mai inainte de a se face ziua si a cunoaste crestinii pricina".

Ducandu-se acolo, ii saruta mormantul si, ca si cum ar fi fost viu si l-ar fi auzit, zicea catre apostol, cu lacrimi si cu umilinta: "Parinte cinstite, evanghelist al Stapanului Hristos, marturisitorule al patimirilor Lui, pe tine te-a trimis Hristos intaiul arhiereu si pastor al acestei cetati in care ai propovaduit cuvantul credintei si apostoleste ti-ai implinit slujba si ai luat cununa marturisirii, plata pentru ostenelile tale, si in scaunul tau a urmat Fericitul Anian, apoi Milios, Dimitrie si Dionisie si dupa dansii Maxim, Iraclie si Fericitul Teona, care m-a crescut pe mine. Si atunci mi-a incredintat si mie Stapanul Hristos Biserica aceasta si m-a facut urmas al tau, desi am fost nevrednic. Si din ceasul acela insetez sa ma fac partas al patimii Lui si sa-mi savarsesc muceniceste drumul nemerniciei mele. Roaga-te pentru mine, bunule parinte, sa-mi savarsesc si eu aceasta nevointa cu cuget neschimbat si cu inima neindoita, caci acum ma duc sa beau paharul mortii lui Hristos si incredintez acoperamantului tau aceasta turma, pe care mai inainte mi-ai dat-o si ma rog tie sa o pazesti nevatamata cu rugaciunile tale catre Domnul".

Dupa ce a zis acestea, s-a sculat din mormant si intinzand mainile catre cer a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, unule nascut, Fiule al Parintelui Celui fara de moarte si fara de inceput, auzi-ma pe mine pacatosul si netrebnicul robul Tau. Inceteaza si potoleste viforul care tulbura Biserica Ta, schimba furtuna aceasta in aer curat si dulce, faca-se sangele meu pecete si sfarsit al prigoanei iubitei Tale turme, caci esti binecuvantat in veci. Amin". In acelasi timp se ruga si o fecioara, care era acolo aproape de mormantul Sfantului Apostol Marcu, si, cum si-a sfarsit rugaciunea de miezul noptii, a auzit un glas ceresc, zicand: "Petru, inceputul apostolilor si Petru, sfarsitul mucenicilor". Care s-a si implinit atunci, caci dupa putina vreme a imparatit marele Constantin si a incetat prigoana contra Bisericii noastre.

Dupa ce si-a implinit Sfantul rugaciunea sa, a sarutat mormantul apostolului si cele ale arhiereilor care erau acolo in cimitir si astfel s-a intors la tribuni cu fata inflorita, vesela si stralucita de o lumina negraita, incat se minunau si se inspaimantau cei ce il priveau. In acelasi timp veneau la locul acela doua femei, una fecioara si alta batrana, aducand doua giulgiuri si patru piei, pe care vazandu-le fericitul si cunoscand ca le-a trimis Dumnezeu, le-a poruncit sa intinda pieile pe pamant si giulgiurile pe deasupra. Atunci a ingenunchiat deasupra pieilor si se ruga multumind Domnului. Si, facandu-si cruce, si-a scos omoforul; apoi dezgolindu-si grumazul, si-a plecat capul ca sa i-l taie.

Dar ostasii, cucernicindu-se de fapta lui cea buna, au ramas amortiti si nemiscati si nu avea nici unul curaj a-l omori, ci porunceau unul altuia sa-si scoata palosul dar nu puteau. Mai pe urma fiindca se facea ziua si se temeau sa nu se auda lucrul acesta in cetate si sa vina crestinii sa-i impiedice, s-au invoit si a pus fiecare ostas cate cinci galbeni de aur pe pamant ca sa-i ia acela care va indrazni sa taie capul Sfantului mucenic. Unul dintr-insii, de dragostea aurului indemnandu-se, luand galbenii, l-a taiat.

Atunci au fugit degraba toti elinii, iar sfantul trup al mucenicului a stat multa vreme acolo, pana cand s-a auzit vestea pretutindeni si s-au instiintat crestinii care pazeau temnita, si au alergat la locul celor osanditi. Vazand ei sfintele moaste, au facut mare plangere ca niste fii pentru parintele lor cel iubitor de fii, tanguindu-se pentru el.

Apoi s-au adunat nu numai cei din cetate, ci si cei de prin toate laturile dimprejurul Egiptului si au facut multa plangere, tanguindu-se de pierderea unui parinte ca acela. Toti se adunau cu osardie sa ia cate un petic din hainele lui, pentru evlavie. De aceea au infasurat mai degraba sfintele moaste in pieile acelea si in giulgiurile care au primit sangele lui si, legandu-le strans, le-au pazit, temandu-se de pornirea multimii ca sa nu le rapeasca si sa le imparta.

Dupa aceasta s-a facut neintelegere intre dansii, fiindca unii voiau sa-l ingroape acolo in cimitirul apostolului, iar altii ziceau sa-l duca in al lui Teona, care a arhierit inainte de dansul, caci acolo a crescut Sfantul. Cei mai sarguitori au pregatit o barca - caci era aproape de tarmurile Nilului, la locul cel mai sus numit -, si au pus pe Sfantul intr-insa si l-au dus la locul ce se numea Lefcada, in partea dinspre apus a cetatii. Acolo l-au ingropat cu evlavie, in a douazeci si patra zi a lunii noiembrie, in cimitirul pe care insusi Sfantul l-a zidit. Dar mai inainte de a-l ingropa l-au dus in mitropolie la sfantul scaun si, punandu-i capul pe trup, l-au asezat in scaunul arhieresc. Vazandu-l tot poporul, a contenit din plans si s-a mangaiat, caci, fiind viu, niciodata n-a vrut sa sada in scaunul acela, ci in locul de dedesubtul lui.

Pentru aceasta clericii de atunci, nestiind pricina, se sminteau si cirteau. Apoi, intrebandu-l preotii in taina pe Sfantul Petru pentru ce defaima in acest chip vrednicia cea mare a arhieriei si sade jos cand este imbracat cu podoabe arhieresti, a raspuns, zicand:

"Sa nu va siliti a sta in sfantul scaun, ca frica si cutremur cuprinde sufletul meu cand ma apropii de scaun, fiindca vad o putere dumnezeiasca si luminata sezand intr-insul. De aceea de bucurie si de frica ma minunez, nestiind ce sa fac atunci, si pentru aceea sed in locul cel de jos, si atunci cu frica nemasurata, ca sa nu se sminteasca poporul si sa ma osandeasca. Iata v-am spus pricina si va rog cand ma veti mai vedea facand asa, sa nu va suparati, ci mai vartos sfatuiti poporul sa nu se sminteasca".

Deci, pentru aceasta pricina au suit sfintele lui moaste in sfantul scaun, sa se bucure poporul, de vreme ce, ca un smerit cugetator, n-a sezut intr-insul in viata lui.

Facandu-se acest lucru, au adus episcopii pe Ahila aproape de scaun, au pus asupra lui omoforul Sfantului si l-au hirotonisit pe el patriarh, dupa cum a poruncit marele Petru. Iar pe Sfantul Petru l-au ingropat cu mare cuviinta si cu iubire de cinste, cu giulgiuri si cu miruri de mult pret precum se cadea, si l-au pus in mormantul pe care el si l-a zidit, la care s-au facut multe semne si minuni si unde pana astazi se fac, intru slava lui Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Caruia se cuvine slava, cinste si inchinaciune in vecii vecilor. Amin.