V. SCOPUL VIETII CRESTINE

Lumea a fost creata de Dumnezeu, imprimandu-i-se un anumit sens, si e condusa de Creator spre implinirea sensului, concretizat in iubire si ascultare. Ea culmineaza in persoana umana care se misca spre unirea cu Persoana Suprema.

Viata fiecarui om este un dar ce i s-a incredintat, un talant ce trebuie sa fie exploatat pentru folosul omenirii, caci cea mai mare lucrare ce o poate face omul pe pamant este a se ingriji de sufletul sau si al aproapelui sau.

Fiecaruia dintre noi i s-a dat un oarecare "timp al sau", scurt dar suficient pentru castigarea mantuirii si Imparatiei lui Dumnezeu.

Mantuirea noastra, exprimata prin dobandirea fericirii vesnice, nu se obtine numai prin stiinta, ci prin credinta puternica in Dumnezeu, libera de orice sovaiala.

"Anii nostri s-au socotit ca panza unui paianjen; zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani;

Iar de vor fi in putere, optzeci de ani, si ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere". (Ps. 89, 10-11)

Episcopul Kallistos Ware, in lucrarea Imparatia launtrica, compara existenta umana cu o carte: viata pamanteasca este doar prefata (introducerea cartii), iar viata viitoare este principalul ei continut. Momentul mortii nu este concluzia cartii, ci inceputul primului capitol.

A. SCOPUL VIETII PAMANTESTI

In fiecare zi, pentru a trai, trupul nostru are nevoie de hrana si aer. Sufletul nostru insa are nevoie de Domnul si de harul Duhului Sfant, fara care sufletul moare.

Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constitutia sa psiho-somatica, sa fie inel de legatura intre cer si pamant si sa se inalte cu intreaga creatie spre Dumnezeu, ca sa se impartaseasca de nemurirea Lui.

Sfintul Serafim de Sarov ne invata ca scopul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant. Pentru a putea intelege problematica Duhului Sfant, vom pleca de la adevarul de temelie al invataturii crestine - dogma Sfintei Treimi. Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi ne dezvaluie adevarul ca Dumnezeu este Unul in Fiinta si intreit in persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Fiecare din cele trei persoane sau ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevarat ce se exprima prin Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu-Duhul Sfant, avand fiecare intreaga fiinta si toate atributele dumnezeiesti, fara sa fie trei Dumnezei, adica fara impartire sau despartire a fiintei si, totodata, fara sa se amestece sau sa contopeasca persoanele dumnezeiesti intreolalta. Sfanta Treime coboara catre lume prin fortele (puterile) divine (harice), care sunt energii necreate ce izvorasc din fiinta necreata a Sfintei Treimi, ca sa inalte lumea la comuniunea vietii vesnice.

Dumnezeu, Creatorul omului, Fiinta suprema, ramane o taina in fiinta Sa personala, dar se face cunoscut si comunicabil prin energiile Sale necreate harice sfintitoare, ele fiind o manifestare a Fiintei dumnezeiesti. Sfintii Parinti au folosit in exprimarea acestor energii termenii de lucrari dumnezeiesti, lumina dumnezeiasca, spirit sfant, har divin.

Harul divin se revarsa prin Duhul Sfant asupra oamenilor in scopul mantuirii si sfintirii lor. Fiind unul singur, dupa natura sa, Harul divin se deosebeste pe de-o parte, dupa lucrarile si efectele sale asupra celor ce si le-au insusit, iar pe de alta parte, potrivit cu insusirile si aptitudinile celor ce l-au primit. E bine sa retinem aici ca toate cele sapte Sfinte Taine impartasesc har sfintitor, dar lucrarea acestora are la temelie pe cea inceputa prin Taina Botezului. Din colaborarea omului cu harul, rezulta diferite daruri potrivit cu insusirile si capacitatile naturale ale lui. Dupa proorocirile proorocului Isaia (11, 2-3) darurile sunt in numar de sapte: al intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al puterii, al cunostintei, al bunei credinte (evlaviei) si al temerii de Dumnezeu. Acum intelegem clar de ce, in cazul celor bolnavi, este necesar a se dobandi harul vindecarii de la Dumnezeu, care ne va da pretiosul dar - SANATATEA (PUTEREA).

Dumnezeul Scripturii coboara pe firul energiilor necreate in intampinarea omului, pentru a-l smulge din indiferenta si ratacirea lui religioasa, pentru a-l inalta spre comuniunea cu Sine, pe calea unui progres spiritual infinit, in Hristos si Biserica, prin Duhul Sfant, izvorul nesecat al energiilor necreate. De aceea, Sfantul Ap. Pavel vorbeste mereu despre Dumnezeu care lucreaza totul in toti. (I Cor. 2, 16) Astfel, prin energiile necreate, Dumnezeu este mai intai trait de credinciosi si apoi cunoscut, fiindca rostul cunoasterii nu este cel de a satisface curiozitatile intelectuale ale mintii umane, ci de a contribui la desavarsirea spirituala si morala a intregului om. In acest sens, Sfantul Simeon Noul Teolog spune: "Dumnezeu este Lumina si cei pe care El ii face vrednici de a-L vedea, Il vad ca lumina: cei care Il primesc, Il primesc ca lumina".

In fiecare lucrare dumnezeiasca venita in lume, avem toate Persoanele Treimice intoarse catre noi. Fiecare lucrare provine din Tatal, se comunica prin Fiul in Duhul Sfant. In acest plan al lucrarii dumnezeiesti, Duhul Sfant vine prin Fiul, dar ramane in Fiul, ca sa poata astfel inalta lumea catre Tatal. Nu exista lucrare a Tatalui si a Fiului care sa nu se realizeze prin Duhul Sfant. Acesta fiind capatul intors catre lume a Sfintei Treimi.

De la pogorarea Duhului Sfant in ziua Cincizecimii, cand acesta a fost trimis in lume de Domnul nostru Iisus Hristos, spre a implini lucrarea de mantuire a neamului omenesc, are loc restabilirea, purificarea, iluminarea, indumnezeirea naturii umane si a intregii creatii prin aceste energii harice necreate sfintitoare ale Duhului Sfant.

Coborarea energiilor necreate in adancul fiintei umane realizeaza asemanarea cu Dumnezeu. Mijloacele prin care omul poate obtine asemanarea cu Dumnezeu sunt: ascultarea, rugaciunea, postul (asceza), multa rabdare, faptele bune si alte fapte virtuoase facute in numele lui Hristos.

Sfantul Simeon Noul Teolog afirma ca Fiul lui Dumnezeu este usa spre Tatal, iar Duhul Sfant este cheia care ne deschide usa si daca usa nu se deschide, nu intra nimeni in casa Tatalui.

Reluand ideea ca obiectivul omului pe pamant este dobandirea Duhului Sfant, Sfantul Serafim de Sarov vrea sa ne spuna ca mereu trebuie ca Duhul Sfant sa vina tot mai deplin, ca sa ni-L faca tot mai prezent in noi pe Hristos Cel Inviat, ca, numai impartasindu-ne de Duhul Sfant, putem fi in comuniune cu Hristos. Numai induhovnicindu-ne neincetat si umplandu-ne tot mai deplin de energiile Duhului Sfant putem trai pe pamant viata in Hristos, fiindca viata in Hristos este totuna cu viata in Duhul Sfant si invers. (revedeti anexa 1)

Taina omului nu se afla in el insusi in mod autonom, ci in Arhetipul, in Modelul Divin. Asa cum adevarul icoanei se afla in persoana zugravita pe ea, tot asa si adevarul omului se afla in Modelul lui - Domnul nostru Iisus Hristos. Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul tinde prin insasi natura lui, prin insusi faptul ca este om, spre Cel ce este chipul sau dumnezeiesc: "Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa se indumnezeiasca".

Unirea intre om si Dumnezeu se realizeaza in momentul zamislirii, dar se aprofundeaza progresiv in timpul vietii sale pamantesti si se desavarseste la inviere, la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci pacatul va fi absorbit prin Sfintenia divina, iar moartea va fi absorbita de viata eterna. Unirea noastra cu Hristos este o unire in devenire, iar ea va deveni perfecta atunci cand limitele existentei terestre vor fi depasite prin inviere.

In Hristos, omul se uneste cu Dumnezeu, cu semenii sai si cu lumea pe care o penetreaza cu spiritul sau uman, umplut de Dumnezeu: "dupa cum Tu, Parinte, esti in Mine si Eu in Tine, sa fie si ei in Noi una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis". (Ioan 17, 21)

Inainte de a fi imbracat in haine de piele, omul purta un vesmant tesut din harul de lumina si slava lui Dumnezeu. Deci hainele primilor oameni erau haine de lumina, nu haine de piele. Opunandu-se insa vointei dumnezeiesti, Adam n-a mai dat curs aspiratiei catre Arhetipul divin, ci s-a prabusit in materialitatea acestei lumi, alterand grav chipul lui Dumnezeu, pe care il purta in fiinta sa si, odata cu aceasta, fiinta sa proprie pierdea haina de lumina.

In calitatea Sa de Ratiune suprema, Fiul lui Dumnezeu, in pilda "Fiului risipitor", ne incurajeaza sa ne straduim a imbraca din nou aceasta haina noua de lumina. Pe aceasta o putem tese numai prin prezenta interioara a harului Duhului Sfant in natura noastra umana. Trebuie sa ne grabim sa dobandim aceasta haina cereasca, cu ajutorul faptelor virtuoase transformate in virtuti crestinesti (smerenia, milostenia, curatia, cumpatarea, indelunga rabdare, blandetea si harnicia).

Prezenta interioara a harului in natura umana face ca ratiunea (cunoasterea) sa se extinda firesc de la cele naturale spre realitatile supranaturale ale lui Dumnezeu. Harul cunoasterii supranaturale a lui Dumnezeu se impartaseste omului credincios prin Sfintele Evanghelii (Matei, Marcu, Luca si Ioan) si Sfintele Taine, administrate de preot ca semn vazut al prezentei nevazute, personale a lui Hristos in Biserica. Prin patrunderea in inimile credinciosilor a cuvantului dumnezeiesc din Evanghelie, harul se adreseaza mai mult intelectului uman, iar prin Sfintele Taine mai mult trupului, dar in masura in care Sfintele Taine se adauga Evangheliei, harul imbratiseaza intreaga fiinta psiho-somatica, patrunzand in adancul ei, pentru a o purifica si sfinti in Hristos, inaltand pe oameni la comuniunea Sfintei Treimi. Aceasta inaltare (apropiere si comuniune) a oamenilor catre Dumnezeu nu se realizeaza numai prin lucrarea harului, ci si prin lucrarea omului dupa cerintele "Legii noi", concretizata in ascultare, rugaciune, asceza, fapte bune si manifestarea dragostei fata de aproapele, ca expresie a dragostei fata de Dumnezeu. Prin aceasta impreuna lucrare a omului cu Dumnezeu, care poarta numele de Sinergie, se produce o modificare profunda in fiinta omului, care duce la indumnezeirea lui.

Prin harul primit prin cele sapte Sfinte Taine instituite de Iisus Hristos, dar si prin lucrarea duhovniceasca a omului, se opereaza in fiinta acestuia o conversiune de energie, care transforma energia pusa in serviciul patimilor irationale ce distrug natura omului, in energie pusa in slujba virtutilor rationale, care-l inalta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu, trecand progresiv prin faza de purificare, iluminare si unire cu Dumnezeu (indumnezeire).

Comuniunea cu harul divin nu ucide partile pasionale ale trupului, ci le transfigureaza, le sfinteste, le indumnezeieste. Astfel, Biserica reprezinta locul in care are loc miscarea dinamica transfiguratoare. Este nunta neincetata in spatiu si timp a Creatorului si a creaturii, a lui Hristos care se prelungeste in timp prin lucrarea Duhului Sfant, ca sa-si asume lumea si sa o indumnezeiasca. In acest amestec fara contopire a naturii create cu cea necreata, creatia se innoieste in trupul Domnului, se realcatuieste sacramental, este transfigurata, devine si e vie ca Trup al lui Hristos, ca Biserica dupa chipul comuniunii mai presus de fire a Treimii, in care persoanele divine isi pastreaza identitatea, dar traiesc una prin alta in virtutea iubirii si a daruirii reciproce inegalabile.

Sfantul Macarie cel Mare spune: "Firea omeneasca este capabila sa primeasca si binele si raul, si harul dumnezeiesc si puterea vrajmasului, dar nu poate fi silita fara consimtirea vointei omenesti".

In legatura cu felul in care implinim binele si raul in viata pamanteasca, dorim in continuare sa punctam cateva aspecte tainice legate de activitatea de mantuire a crestinului. Copilul, la botez, este inarmat cu lumina Duhului Sfant, cu crucea si cu doi ingeri de paza. Ingerul cel bun este la dreapta, avand doua carti in mana lui si cumpana. El scrie fapta buna si fapta rea ce o face omul in viata. Ingerul cel rau din stanga, are numai o carte in mana lui, el scriind numai greselile omului, nestiind nici gandul omului si nici faptele bune ce le are acesta. Cand omul acumuleaza mai multe fapte rele decat bune in cartea ingerului bun din dreapta, acesta se trage in spatele lui, in favoarea ingerului rau din partea stanga, care invata pe crestini la fapte rele, dar nu la toate, caci fiecare fapta rea are demonul ei. Numai la crestinii care fac cele sapte pacate de moarte (mandria, iubirea de argint, curvia, mania, lacomia pantecelui, zavistia, lenea) vine antihrist cu toti ai lui si se aseaza in inima lui. Acesti oameni nu mai sunt vii, ci morti sufleteste. Desi ingerul bun se retrage in spatele omului datorita multelor greseli, el sta tot alipit de el, mustrandu-l la orice fapta rea pe care o face si asteapta cu nerabdare clipa ca sa vie iar in locul lui. Odata acceptata aceasta stare de pacatosenie, lumina Duhului Sfant iese din inima omului si sta in jurul sau cum stau albinele in jurul unui stup. Acum se implineste cuvantul sfant care zice: "iata Eu stau la usa inimii tale si bat". (Apoc. 3, 20) Daca, din mila Domnului, patrunde din nou o raza a Duhului Sfant in inima pacatosului, el prinde o mare grija de greselile ce a facut si se hotaraste din suflet a le parasi. Merge la preot, le marturiseste, fagaduind cu sfintenie in fata Sfintei Cruci, a Evangheliei si a preotului ca nu va mai gresi prin aceste fapte. Preotul ii da un canon dupa puterea lui si, dupa ce si-l ispaseste, este impartasit cu Sfintele Taine. Incepand el a face fapte bune dupa a lui putere, dupa un timp oarecare cartea lui cu fapte bune, uitata, se umple iarasi. Ingerul bun, odata cu restabilirea credinciosului, vine din spatele crestinului la locul sau in dreapta si va duce cartea plina cu fapte bune la cer pentru a le scrie in cartea vietii. Ingerii din ceruri, la vederea noului inger venit intre ei cu cartea faptelor bune, fac aplauze de bucurie cereasca si atunci se implineste cuvantul sfant: "mai mare bucurie este in cer pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua drepti". Ingerul merge cu cartea la Domnul, care va trimite inger luminat la vamile vazduhului si, prin puterea Duhului Sfant, toate greselile marturisite de acel suflet se sterg din catastifele demonilor. Demonii isi vad hartiile albe, le arunca in vazduh, plang de pierderea sufletului indreptat. Ei stiu ca, prin pocainta, isi pierd clientii lor. In acelasi timp, Domnul trimite peste crestinul indreptat in bine, lumina Duhului Sfant intreita. Ea va intra din nou in inima sa, spulberand duhurile rele. Acum acest om este nascut a doua oara dupa cum zice cuvantul sfant: "pocainta este al doilea botez".

De asemenea, dorim sa subliniem ca, in timpul postului, ingerul fiecarui crestin e gata a scrie fapte bune in toata clipa, dupa care, la sfarsitul perioadei, este dator sa zboare cu cartea faptelor la cer, ca sa scrie in cartea vietii faptele bune. La cei care stau in indiferenta fata de grija restabilirii, in lene, fara fapte bune, ingerul bun nu poate zbura la ceruri, ci sta in spatele pacatosului si plange neincetat pentru el.

Toti crestinii care hulesc pe Domnul Hristos, Crucea Domnului si pe Sfintii Sai, au pacat de trei ori mai greu decat cei care L-au rastignit pe Domnul. Munca lor dupa ziua judecatii, daca nu vor parasi aceste pacate pana la moartea trupului, va fi de trei ori mai amara. Domnul Hristos pedepseste pe cel hulitor si in zilele vietii lui pamantesti, cat si in cele ale urmasilor sai. Pentru a putea scapa de aceasta grava fapta rea, crestinul este dator in primul rand sa o urasca, sa se inarmeze cu rugaciuni si cu metanii la pamant.

De asemenea, crestinii sa se pazeasca de pacatul de a da raului pe cei din jurul lor, caci pe sine se dau. Copilul, cand se boteaza, este inarmat cu patru puteri spirituale: Lumina Duhul Sfant, Crucea, Ingerul Pazitor si Puterea Sufletului. Tot crestinul, cand da raului pe altul, da raului aceste puteri. Cand cineva totusi a savarsit acest pacat, imediat cand se desparte si nu mai vede pe acela, sa-si aleaga un loc ascuns si, plecand genunchii, sa zica cu lacrimi: - Iarta-mi Doamne greseala prin care am dat raului pe fratele meu cutare ... numindu-l cu numele si iarta-l si pe el, caci eu il iert din tot sufletul, in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, amin, iar la scaunul spovedaniei sa-si marturiseasca pacatul cu mare parere de rau.

Pentru a ne inscrie cu cat mai multe fapte bune in ceruri, cu ajutorul carora ne vom impodobi locul de odihna din Imparatia lui Dumnezeu, pe bunii nostri crestini ii indrumam sa se foloseasca si de rugaciunea cu metanii la pamant. Ele se fac in cinstea patimilor Mantuitorului, atunci cand omul este linistit, nesuparat de nimic si nu-l vede nimeni. Pentru o rugaciune cu metanii la pamant facuta in timpul noptii i se iarta crestinului care o face, trei fapte rele. Lucrata noaptea ea se numeste priveghere, iar cel care o exerseaza cu drag in miez de noapte implineste cuvantul sfant care zice: "privegheati si va rugati".

Tot pe timpul vietii pamantesti, omul e dator sa-si faca rugaciunea plina catre multi sfinti si puteri ceresti. Cati sfinti va pomeni el in rugaciune cand se roaga, aceia toti se vor ruga pentru el in acel moment Domnului, iar la moartea lui toti ii vor fi ca aparatori. In acest sens, vom da un model de rugaciune plina, prescurtata. Vom face mai intii trei metanii la pamant, ne vom ridica, vom face o inchinaciune, apoi vom pune mainile pe piept si vom zice cu smerenie:

Prea Sfanta Treime, miluieste-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Sfintilor Arhangheli, Mihail si Gavril, miluiti-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Toti Sfintii din ceruri si toate puterile ceresti, miluiti-ma pe mine, pacatosul! (trei metanii)

Sfinte Ingere, pazitorul vietii mele, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul! (trei metanii).

Fara a avea pretentia epuizarii problematicii aspectelor legate de scopul vietii pamantesti, indrumam crestinii sa aiba multa rabdare in necazurile cele vremelnice, pentru a dobandi bunatatile cele vesnice. "Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre ... si cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui ...". (Matei 10, 22)

Dumnezeu isi marturiseste dragostea pentru fiecare din noi, randuindu-ne mantuire in multe feluri, "Caci unele le face Dumnezeu prin departarea Sa de om, altele prin cercetare, iar altele prin purtare de grija" si tot Domnul ne imbarbateaza spunandu-ne: "Chiar daca mama isi va uita copilul, Eu nu te voi uita niciodata".

Viata pamanteasca, traita in Dumnezeu sub umbrirea harului Duhului Sfant, este inceputul fericirii vesnice, a vietii nesfarsite. Iar inceputul transfigurarii noastre este atunci cand ajungem in acea stare cand in fata oricarei intristari, clevetiri, defaimari si prigoniri sa fim intocmai ca niste morti sau ca niste oameni cu desavarsire muti, surzi si orbi, caci toate aceste ispite sunt inevitabile pentru toti care doresc sa mearga pe urmele cele mantuitoare ale lui Hristos."Savarsiti lucrul mainilor fara sa va descurajati, acum este vremea pregatirii cununilor".

Sa ne silim sa aflam voia lui Dumnezeu cea atotputernica, care consta in a face binele pentru dobandirea Duhului Sfant, comoara cea vesnica neimputinata.

"Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri". (Matei 7, 21)

Fericiti vom fi daca, la sfarsitul vietii pamantesti, Domnul Dumnezeu ne va gasi priveghind, adica rugandu-ne in plinatatea darurilor Duhului Sfant. "In ce te voi afla, in aceea te voi judeca". De asemenea, ne indeamna: "Intrati prin usa cea stramta, ca larga este usa si lata calea care duce la pierzare si multi sunt cei ce intra printr-insa"."Siliti-va a intra prin usa cea stramta ca multi vor cauta sa intre si nu vor putea". (Lc. 13, 24; Fapt. Ap. 14, 22)

Suferintele de pe urma pacatului sa le transformam in mijloc de apropiere de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, si de inviere chiar, incat moartea sa fie un act de revenire la plenitudinea vietii, la indumnezeirea naturii umane."Eu am venit ca oamenii sa aiba viata si s-o aiba din belsug". (Ioan 10, 10)

Omul, odata unit cu Dumnezeu in viata traita in Iisus Hristos, devine o fiinta universala, unindu-se cu viata intregii fapturi prin legatura iubirii universale.

1. Bucuria vietii in Hristos

"Iar mie a ma lipi de Dumnezeu bine este,

a pune in Domnul nadejdea mea". (Ps. 72, 27)

Dumnezeu ne indeamna permanent sa acceptam de buna voie nevointa de a intra prin poarta cea stramta ce duce la viata plina de bucuria de a trai, sa gustam si sa vedem - cat de bun este Domnul.

"Gustati si vedeti ca bun este Domnul; fericit barbatul care nadajduieste in El". (Ps. 33, 8)

"In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule". (Ps. 41, 1)

Calatoriile ce duc la poarta cea stramta catre Imparatia cerurilor, dupa cuvantul Sfantului Efrem Sirul, sunt: pocainta, ajunarea, rugaciunea, umilinta, privegherea, smerita cugetare, saracia cea duhovniceasca, defaimarea trupului, ingrijirea sufletului, culcarea pe jos, nespalarea, foamea, setea, mancarea uscata, goliciunea, milostenia, lacrimile, plansul, suspinarile, plecarea genunchilor, necinstirile, gonirile, rapirile, osteneala cu mainile, primejdiile, a fi defaimati si a rabda, a fi urati si a nu uri, a patimi si rasplati cu bine, a lasa datornicilor datoriile, a ne pune sufletul pentru prieteni, iar mai pe urma de toate, a ne varsa sangele pentru Hristos, daca imprejurarile vor cere.

Iar calatoriile care duc la poarta larga si desfatata a pierzarii sunt: desfranarea, inversunarea, slujirea la idoli, otravirea, vrajba, cearta, pofta, mania, bataia, invidia, petrecerile, strigarile, cantecele lumesti, fluieraturile, jocurile, scaldaturile, hainele cele moi, pranzurile cele scumpe, bataile din palme, galcevile, somnul cel fara de grija, ura dintre frati, grairea de rau. La toate acestea se adauga lucrul cel mai grav decat toate, care este nepocainta si a nu ne aduce aminte niciodata de iesirea cea din urma din viata.

Dupa aceasta scurta incursiune in diversitatea calatoriilor pamantesti, ne vom indrepta atentia spre a surprinde cateva din aspectele bucuriei vietii in Hristos, din care au gustat permanent multitudinea Sfintilor care sunt venerati de lumea crestina. Bucuria vietii in Hristos o dobandesc sufletele care au intrat in a treia treapta a indreptarii, prima treapta fiind chemarea si pregatirea omului pentru primirea harului divin inainte de Botez, iar a doua treapta este renasterea omului in Hristos prin Taina Botezului, care marcheaza inceputul unei noi vieti, in care omul simte dorinta vie de a se uni cu Hristos si de a umbla intru innoirea vietii. (Romani 6, 4)

In treapta a treia a indreptarii se face vizibil progresul crestinului in viata cea noua in Hristos, aratandu-l pe Hristos prezent in viata si in faptele lui, incat acum el poate spune: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". (Gal. 2, 20)

Acum se arata cu adevarat cresterea sufletului in virtute si indeosebi in iubire, ceea ce da un sensibil avant urcusului duhovnicesc spre desavarsire, care poate fi realizat, pe de o parte, prin implinirea poruncilor, iar pe de alta parte, prin urmarea sfaturilor evanghelice.

Prin dobandirea experientei intime a bucuriei vietii in Hristos, crestinul participa mai bine la suferintele celor neputinciosi si se apropie cat se poate de mult de ei pentru a le veni mai bine in ajutor.

"Cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobandesc; tuturor toate m-am facut, ca, in orice chip, sa mantuiesc pe unii". (I Cor. 9, 22)

DUMNEZEU daruieste prin DUH adevarata cunoastere celor care sunt demni de ea, insa nu in virtutea aptitudinilor lor intelectuale, ci a gradului de puritate si de virtute pe care l-au dobandit, prin punerea in practica a poruncilor si indemnurilor evanghelice.

Sfantul Apostol Pavel subliniaza clar opozitia radicala care exista intre intelepciunea lumii si intelepciunea lui DUMNEZEU. "Caci intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu". (I Corinteni 3, 19)

Invataturile patristice sustin ca aparitia starii de bucurie in Hristos este conditionata de:

a. umilinta

b.detasarea de aceasta lume

c. mila

In acest sens, Sfantul Vasile cel Mare ii invata pe ucenicii sai:

"Sa aveti curatie sufleteasca, nepatimire trupeasca, purtare blanda, grai cumpatat, cuvant cu buna randuiala, hrana si bautura masurata, inaintea celor mai mari tacere, inaintea celor mai intelepti luarea aminte, la cei mai batrani supunere, sa aveti spre cei asemenea cu voi si spre cei mai mici dragoste nefatarnica, de cei rai, patimasi si iubitori de trup sa va departati si putin sa graiti, dar mai mult sa intelegeti, sa nu fiti fara socoteala in cuvant, sa nu prisositi cu vorba, sa nu fiti indrazneti la ras, cu sfiala sa va impodobiti si cu femeile cele necurate sa nu vorbiti, sa aveti jos cautarea, iar sufletul sus, sa fugiti de cuvintele cele impotriva, dregatorie dascaleasca sa nu doriti, cinstea acestei lumi intru nimic s-o folositi. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o astepte si vesnica rasplatire de la Iisus Hristos, Domnul nostru".

a. Umilinta

Indurand agresiunea socialului cu umilinta si rabdare, se dobandeste o mare liniste. Omul, umilindu-se in fata semenilor, se poate elibera total de slava desarta si castiga astfel adevarata victorie asupra lumii.

In sustinerea umilintei, Sfantul Isaac Sirul noteaza: "Cel care e cu adevarat umil nu se tulbura atunci cand sufera o nedreptate. El nu se justifica in privinta lucrului pentru care a fost nedreptatit. Ci primeste calomniile drept adevar si nu cauta sa convinga oamenii ca a fost calomniat, cerand iertare. Unii au luat asupra lor faptul de a fi numiti destrabalati, in vreme ce nu erau. Altii au indurat sa fie tratati drept adulteri, in vreme ce erau departe de aceasta, si-au asumat in lacrimi fructul unui pacat pe care nu-l comisesera, au cerut celor care-i calomniasera iertare pentru o nedreptate care nu le apartinea, caci sufletele lor erau incununate cu toata puritatea si nevinovatia".

Sa cautam umilinta, acceptand sa fim dispretuiti, respinsi si considerati un nimic. Potrivit Sfantului Macarie, aceasta e conditia normala a crestinilor, care "sunt asemeni oamenilor «care-si pun viata in mana»" (Iov 13, 14) neimaginandu-se ca inseamna ceva; dar, in loc de aceasta, sunt dispretuiti si respinsi mai mult decat ceilalti oameni".

Mai multi Sfinti Parinti ne invata ca ceea ce ne indurereaza si nedreptateste sau ne insulta trebuie sa fie considerat un medicament care ne vindeca de slava desarta si de orgoliu. Diavolul nu e niciodata atat de descurajat ca atunci cand omul doreste umilinta si dispretul. Inceputul victoriei asupra slavei desarte, scrie Sfantul Ioan Scararul, este dragostea pentru umilinte. "Dumnezeu se bucura atunci cand ne vede alergand in intampinarea umilintei, pentru a reprima, lovi si nimici iubirea desarta pe care o avem fata de sine". Iar Sfantul Varsanufie ne marturiseste: "Iata umilinta perfecta: sa induri insultele si injuriile si tot ce a suferit Stapanul nostru Iisus Hristos".

Trebuie sa se ajunga la o umilinta de mare soliditate, care poate fi simtita in mod constant, in relatiile cu ceilalti, fiind mult mai dificil de realizat si de pastrat umilinta capatata in propriul for interior, ca virtute.

Semnul ca esti eliberat de slava desarta este ca nu mai simti durere atunci cand esti umilit in public si ca nu mai traiesti ranchiuna fata de cel care te-a ofensat, dispretuit, insultat.

Mai exista o umilinta externa, cand omul se considera drept ultimul dintre oameni. "Socoteste-te ultimul dintre oameni" ne indeamna porunca monahala clasica.

La randul sau, Sfantul Isaac Sirul ne indeamna: "Coboara mai jos decat tine insuti si vei vedea slava Domnului in tine". Caci acolo unde odrasleste smerenia, izvoraste slava lui Dumnezeu. Daca te straduiesti sa fii clar dispretuit de catre toti oamenii, Dumnezeu iti va harazi sa fii slavit. Aceasta slava fiindu-ne adusa de lumina harului Sfantului Duh, ne induce o stare de liniste, o pace de nespus. Inima, la randul ei, se umple de o bucurie si caldura inexprimabile, dupa cuvantul Mantuitorului: "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru". (Luca 17, 21)

Sfantul Serafim de Sarov ne indruma: "Bucuria mea, castiga duhul pacii si atunci mii de inimi se vor mantui in preajma ta".

Sfantul Chiril Fileotul spune: "Daca induram bucurosi suferintele, blestemul va fi transformat in binecuvantare; dupa cum oboselile luptelor pregatesc cununile atletilor, la fel, incercarea ispitirii il conduce pe crestin la perfectiune".

b. Detasarea de aceasta lume

Cei ce dobandesc bucuria vietii in Hristos realizeaza detasarea de aceasta lume prin intermediul a trei calitati:

a) singuratatea;

b) situatia de strain (exterioara si interioara);

c) saracia.

a) Singuratatea.

Bucuria vietii in Hristos are sens doar intr-un cadru social si intr-o relatie cu semenii. Important este ca in timpul zilei sa se mentina contactul permanent, armonios cu membrii grupului social din care facem parte, iar noaptea sa ne izolam, refugiindu-ne intr-o atmosfera intima in care sa fim numai noi si Dumnezeu, iar de semenii nostri sa ne apropiem numai pe calea Duhului Sfant. "Noaptea ridicati mainile catre cele sfinte si binecuvantati pe Domnul. Te va binecuvanta Domnul din Sion, Cel ce a facut cerul si pamantul". (Ps. 133, 2-3)

Sfantul Antonie cel Mare ne spune:"Nimic din lume sa nu cinstiti mai mult decat dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vand cu pret vesnic: ca putin dai si insutit primesti. Oricat ar fi de greu, sa nu ne intristam ca si cum am pieri, sa indraznim si sa ne bucuram ca niste mantuiti, ca Dumnezeu e cu noi.

b) Situatia de strain.

In relatia obisnuita si normala cu semenii nostri sa fim straini de tot ce este rau si influenteaza negativ apropierea, comuniunea cu Dumnezeu si transfigurarea fiintei umane.

c) Saracia.

Se exprima prin renuntarea la desfatarile lumii, rezolvand neputintele firii omenesti (hrana, imbracaminte etc.) cat mai simplu si respectand indemnul Evangheliei: "In dar ati luat, in dar sa dati".

c. Mila

Exercitiul milei trebuie sa se realizeze permanent fata de semenii nostri aflati in neputinte, dupa indemnul binecunoscut al Mantuitorului Iisus Hristos:

"Mila voiesc si nu jertfa".

"Nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui". (I Corinteni 10, 24) si iarasi "Tuturor toate M-am facut ca, in orice chip, sa mantuiesc pe unii". (I Corinteni 9, 22)

Cei ce au fost onorati a primi bucuria vietii in Hristos si inaltati in acest fel de Dumnezeu, isi amintesc permanent de Cel care a spus: "Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". (Luca 10, 27)

De asemenea, ei sunt permanent gata sa imbrace din nou, fara a-si schimba natura, infatisarea de rob ca sa-l mantuiasca pe rob (Filipeni 2, 6 s.a.m.d.). Il imita si ei pe Invatator, punandu-si cu adevarat chezasie sufletul si trupul pentru mantuirea altora.

Sfantul Simion recomanda prietenului sau, diaconul Ioan: "Te rog sa nu dispretuiesti vreodata vreo fiinta si mai ales, daca e cazul, vreun ... cersetor. Caci mila ta stie prea bine ca exista printre cersetori, mai ales printre orbi, oameni care au devenit la fel de puri ca soarele datorita rabdarii si framantarilor lor.

Fericit cel care cauta la sarac si la sarman; in ziua cea rea il va izbavi pe el Domnul". (Ps. 40, 1)

Asadar, sa ne sarguim cu totii in a cunoaste bunatatea si milostivirea Stapanului mult inainte de sfarsitul vietii pamantesti, fugind de pacat.

Intorcandu-ne la Dumnezeu inainte de sfarsit, vom afla pe Judecatorul milostiv si ne vom invrednici fericirii vesnice si cu ingerii cei luminati ne vom salaslui, unde este frumusetea cea negraita a tuturor celor impacati cu Dumnezeu si veselia cea pururea fiitoare.

2. Dragostea de Dumnezeu si de aproapele

Dragostea de Dumnezeu si dragostea de aproapele nu vin pe alta cale in sufletul nostru, decat pe calea rugaciunii.

Dragostea crestina este radacina tuturor faptelor bune, fiind cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavarsirii.

Pentru aceasta, Mantuitorul a spus: Cea mai mare porunca din Lege si cea dintai este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau si din toata puterea ta. Zicand "inima", "cuget" si "putere", Mantuitorul a cuprins deodata cele trei parti ale omului.

Prin inima, a cuprins sufletul, prin cuget a cuprins mintea, iar prin virtute (putere) a cuprins trupul. Deci, toata fiinta omului trebuie sa se contopeasca in dragostea lui Dumnezeu.

Iar cand a fost vorba de dragostea de aproapele, a zis a doua porunca, asemenea cu cea dintai: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti".

Dragostea de Dumnezeu nu are limite, adica din toata puterea, din tot cugetul, din toata virtutea, iar iubirii de aproapele, i-a pus margine: sa-l iubesti atat cat te iubesti pe tine."Cine iubeste pe tata sau pe mama sau sora sau frate mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine", iar "Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie". (Marcu VIII, 34)

B. MOARTEA

Moartea este consecinta pacatului, pedeapsa lui Dumnezeu impotriva neascultarii primilor oameni, care s-a transmis din generatie in generatie. Ea n-a fost destinata omului, fiind contrara firii lui, dar a survenit in clipa cand inima si dragostea lui s-au indepartat de Dumnezeu. "Ori in ce zi veti manca din el, cu moarte veti muri". (Fac. 2, 17)

Ca fenomen, moartea se explica ca o parte a fiintei omului care nu mai actioneaza si este pusa la pastrare ca un tezaur ce se ingroapa, ca un graunte ce se seamana in pamant pana ii soseste ceasul de germinare. Sufletul ramane insa viu, caci Dumnezeu "nu este un Dumnezeu al mortilor ci al viilor". Deci toti sunt vii inaintea Domnului.

Actul mortii este un fenomen inevitabil si cel mai sigur ce se petrece in viata omului, materializandu-se prin despartirea si dezlegarea legaturilor firesti dintre trup si suflet, pana la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, cand trambita Arhanghelului va destepta pe cei morti la judecata cea mare."Este randul oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati". (Evrei 9, 27)

Trupul, pamant fiind, se va intoarce in pamant, dar sufletul, fiind suflarea lui Dumnezu, se va intoarce la Creatorul sau, ca sa dea socoteala de ceea ce a facut, in timpul vietii pe pamant, cu trupul ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu.

Clipa si ceasul mortii sunt numai de Dumnezeu stiute si randuite, in functie de judecatile Sale cele nestiute. De aceea, Domnul ne sfatuieste, zicand: "Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti cand va fi acea vreme". (Marcu 13, 33)

Moartea deschide omului usa vesniciei si o incepe pe ea, oricum ar fi, buna sau rea. Dreptilor, le deschide usa vesniciei celei fericite care este Imparatia Cereasca, iar pacatosilor (celor ce mor fara pocainta) le deschide usa vesniciei celei dureroase, care este in iad. Pentru ca in functie de rodnicia vietii pamantesti, asa ne va fi acolo rasplatirea. Deci, ni se cade noua, muritorilor, sa avem de-a pururea in minte gandul mortii si sa invatam aceasta ca, temandu-ne de nestiutul ceas al mortii, sa ne infranam de lucrurile care manie pe Dumnezeu si sa fim gata de iesire.

Sfantul Ioan Scararul spune ca atat de folositor este gandul mortii la cei ce vor sa se mantuiasca, pe cat de trebuincioasa este painea pentru om. Cel ce are paine, nu moare de foame, iar cel ce are de-a pururea gandul mortii, nu-si omoara sufletul cu moartea pacatului, negresind de moarte.

Moartea dreptului nu se aseamana deloc cu cea a unui pacatos. Ea este inspaimantatoare pentru cei ce nu se ostenesc sa cunoasca pe Dumnezeu si poruncile Lui, dar pentru cei ce-L cunosc si-L iubesc ea este o binefacere, este capatul durerilor si suferintelor trupului, a muncilor istovitoare, a neintelegerilor cu cei necredinciosi, a neputintelor noastre de a ne desavarsi, este mantuirea sufletului nostru din inchisoarea trupului corupt si neascultator, este intrevederea cu Dumnezeu, pacea si odihna vesnica. Deci ea este necesara, venind ca o binecuvantare pentru om, facand sa inceteze raul si raspandirea lui pe pamant. In acest sens, "Sa nu ne temem de moarte, ci de pacate".

Principiul pacatului se gaseste chiar din clipa zamislirii omului, in unirea corpului cu sufletul in sanul mamei. Prin procreare, omul mosteneste pacatul si, numai prin despartirea de trup a sufletului, acest principiu al pacatului poate fi distrus, curmandu-se prin moarte mostenirea pacatului. Prin trimiterea Domnului nostru Iisus Hristos - Insusi Cuvantul lui Dumnezeu intrupat - El explica omenirii rostul si sensul vietii pamantesti materializat in recastigarea fericirii pierdute. El a venit in lume ca sa mantuiasca sufletul omului de vesnica moarte, sa-l intoarca la Creatorul lui printr-o reascultare a poruncilor Sale, reducand blestemul dumnezeiesc al mortii la jumatate. Moartea nu exista pentru cei ce cred cu adevarat in Iisus Hristos, iar pentru cei ce si-au innegrit haina de lumina a botezului cu multe pacate, ea incepe inca de pe pamant prin moartea sufletului.

Prin increderea, recunoasterea si ascultarea fata de Rascumparatorul nostru Iisus Hristos castigam vesnicia: "Eu sunt viata, invierea si calea".

Ascultarea, umilinta, faptele bune, rabdarea servesc drept sprijin sufletului in clipa parasirii corpului sau. Ceea ce se petrece cu sufletul omului dupa moarte a fost descris de Sfintii Parinti, marii asceti, apostolii si ucenicii care au avut viziuni si carora, datorita puritatii lor sufletesti, le-a fost permis sa inteleaga si chiar sa vada ceea ce noi muritorii de rand nu vedem, dar intelegem. Dar mai intai sa amintim cele 4 ispite ale omului din vremea mortii si modul cum sa ne luptam impotriva lor dupa indemnurile Sf. Nicodim Aghioritul :

a) mai intai este razboiul impotriva credintei. In aceasta situatie, gandurile de necredinta din mintea noastra sa le tragem inapoi degraba zicand: "Du-te inapoi, satano, tatal minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul imi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfanta a lui Hristos". Deci sa nu dam loc in inima noastra gandurilor necredintei, precum este scris de inteleptul Solomon: "De se va sui peste tine duhul celui puternic- adica al vrajmasului - sa nu-ti lasi locul tau". Iar daca vrajmasul ne va aduce indoiala in ce crede Biserica, sa nu-l bagam in seama si sa nu-i raspundem, ferindu-ne de el, pururea avand in gand rugaciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".

b) al doilea razboi este cel impotriva nadejdii. In aceasta situatie sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa moara pentru noi, pacatosii.

c) al treilea razboi este cel impotriva smereniei, cu slava desarta si cu mandria. In acest caz sa ne socotim ca suntem praf si cenusa si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu deznadajduim de mila lui Dumnezeu, dupa cum ne incurajeaza Sfantul Duh prin gura Proorocului David : "Mantui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dansul".

d) si al patrulea razboi este cel cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerea slujitorilor nedreptatii in ingeri de lumina. E bine in aceste clipe sa stam tare intemeiati in smerenia cugetului nostru si sa zicem: "Schimbati-va, ticalosilor, in intunericul vostru ca mie nu imi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinta in acest ceas decat de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui". Si chiar de am cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, sa ne intoarcem de la ele si sa le alungam de la noi cat mai departe, fara sa ne temem ca nu-I place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta intoarcere, pentru ca o facem socotindu-ne nevrednici de acele vedenii.

Dupa aceasta incursiune legata de momentele premergatoare clipei despartirii sufletului de trup, vom incerca sa urmarim in continuare drumul si trairile sufletului dupa moarte.

In clipa mortii, sufletul ce iese din corp este imediat incercuit de ingeri buni sau spirite rele, asa cum a fost viata celui care moare. Sfantul Macarie Alexandrinul ne precizeaza, in urma descoperirilor ce le-a avut, ca sufletul, imediat dupa moarte, ramane inca doua zile pe pamant, pe locurile unde a trait in corp, iar a treia zi, asa cum Domnul nostru Iisus Hristos a inviat, sufletul se urca la cer. De aceea, se inmormanteaza omul dupa trei zile, atunci cand sufletul nu mai este pe langa corp.

In spatiul care desparte pamantul de cer sunt douazecisipatru de vami la care se gasesc duhuri, ingeri cazuti deveniti demoni, care se straduiesc sa ispiteasca pe om, sa-l opreasca de a se mantui, sa-l faca un instrument al rautatii lor. "Ca un leu racnind umbla, cautand pe cine sa inghita". (I Petru 5, 8) Ingerii rai, izgoniti de Dumnezeu pentru ingamfarea lor, si-au gasit refugiul in acest spatiu, intre pamant si cer. Ei intreaba tot sufletul care pleaca din lume de toata fapta rea pe care a facut-o in viata si pe care n-a marturisit-o la duhovnic si fapte bune n-a facut pentru iertarea ei. Dar vamile le vad numai cei pacatosi. Cei care pleaca la cer indreptati au cale libera, caci nu mai au greseli si Domnul a binecuvantat sufletele lor, ca sa nu mai vada la moarte fata demonilor si nici acestia fata lor.

Sfintii Parinti compara fiecare vama cu un tribunal ce se ocupa de un anumit tip de pacate savarsite de om in viata, incepand cu: vorbele desarte, convorbiri zadarnice, vorbe obscene, ironii, luarea in ras a lucrurilor sfinte, cantece pasionale, rasul obscen etc. Vin apoi vamile minciunii, calcarea juramantului si a fagaduintelor facute lui Dumnezeu in desert, ascunderea pacatelor la spovedanie, apoi vama calomniei, a vorbirii de rau, a barfelor, a umilirii altora, a injuriilor si judecarea altora, lacomia, betia, mancarea in ascuns, uitarea rugaciunii, nepaza postului, desfatarile si imbuibarile, placerile nesatioase, lenea sub toate formele ei, furtul, avaritia, camataria, inselatoria, gelozia, mandria, ambitia, lipsa de respect fata de parinti, de preoti, de superiori, neascultarea, mania, enervarea, furia, razbunarea, ura si omorul, magia, vrajile, spiritismul sau invocarea spiritelor, necuratia in fapte si ganduri, imoralitatea, trairea necununati, visuri obscene, voluptatea, priviri necurate, adulterul, incestul, sodomia, homosexualismul, erezia, hulirea credintei in Dumnezeu, blestemul, cruzimea, lipsa de mila etc. Toate aceste vami si trecerea sufletului prin fata lor au loc a treia zi dupa moarte, de aceea se face o slujba speciala, de catre Biserica, pentru a usura sufletul in trecerea lui la cer. Dupa trecerea vamilor, tot crestinul care a primit Taina Sfantului Botez si nu a pierdut-o, cum fac sectele prin botez fals, merge de se inchina in fata Domnului, fie el cat de pacatos ar fi. Dragostea cu care este primit sufletul in fata Domnului este pe masura gradului in care crestinul, pe timpul vietuirii pamantesti, a ascultat si a respectat legea de vietuire crestina data de Mantuitorul.

Sufletul este purtat dupa aceea de ingeri, ca sa viziteze Raiul si locasurile Sfintilor timp de sase zile, in care sufletul se minuneaza de cele vazute si slaveste pe Dumnezeu Creatorul.

A noua zi, se urca din nou si se inchina lui Dumnezeu, de aceea Biserica face din nou parastas special pentru iertarea pacatelor celui plecat. Dupa aceasta a doua inchinare, sufletul este dus sa viziteze iadul si, timp de 30 de zile, el vede toate treptele infernului si tremura de frica sa nu fie si el aruncat acolo definitiv.

In a 40-a zi, sufletul urca iarasi, pentru a treia oara, sa se inchine Domnului. Atunci Domnul hotaraste, dupa faptele sufletului, locuinta ce i se cuvine. In acest sens, Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: "In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri". Asadar, in a 40-a zi, are loc judecata particulara si atunci Biserica face un parastas special. Aceasta zi este decisiva pentru soarta sufletului, pana la ultima judecata a lui Dumnezeu asupra intregii omeniri.

Starea dobandita de suflet in bine sau rau nu ramane definitiva. Ea poate fi modificata in functie de rugaciunile celor ce au ramas pe pamant si care aduc multa binefacere celor ce s-au dus. De exemplu, daca un crestin, la moarte, are greseli mai putine si urmasii ii poarta sarindare, ii dau Sfinte Liturghii si-i fac pomeni in perioada de 40 de zile cat ingerul plimba sufletul prin rai si iad, atunci aceste rugaciuni care ajung inaintea Domnului pot face sa mearga sufletul de la temnitele iadului in loc luminat. Deci, fericit este acel suflet la care a ramas cineva sa se roage neincetat pe pamant, usurandu-i astfel viata de dincolo de mormant. De aceea, a lasat Domnul patru posturi peste an, in care tot crestinul e dator a-si marturisi greselile la duhovnic. Cand moare, el nu va avea scrise in carte decat numai faptele rele pe care le-a facut de la ultima marturisire pana la moarte, celelalte fiind sterse si iertate, iar familia poate contrabalansa, prin jertfele sale, in aceasta perioada de patruzeci de zile, pacatele sufletului.

In zilele de aniversare a mortii, a pomenirii sfintilor patroni ai numelui si in zilele de nastere a celor ce s-au dus, se fac de asemenea slujbe si rugaciuni pentru sufletele plecate, iar la Vecernia din Duminica Cincizecimii, numita si "Vecernia plecarii genunchilor", Biserica rosteste rugaciuni chiar si pentru cei din gheena. Sa ne rugam deci cu tarie si cu convingere pentru cei dragi, care s-au dus in lumea de dincolo, caci Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: "Cereti si vi se va da". El deci nu poate sa ne refuze cererea noastra de iertarea pacatelor celor pe care i-am iubit, caci El Insusi ne cere mila si dragostea pentru aproapele. Luand aminte la faptul ca soarta celor care mor este soarta noastra viitoare, sa avem grija sa indulcim moartea celor care ne-au inconjurat, pregatind-o astfel pe a noastra. Sa primim moartea astfel ca o binecuvantare, stiind ca gloria veche a ei a fost distrusa, iar viata viitoare isi gaseste expresia sa vizibila pe mormantul fiecarui crestin in simbolul pe care crucea de la capatai o intruchipeaza.

Momentul mortii in viata familiei crestine

Pedeapsa cea dintai a lui Dumnezeu, dupa greseala primei familii de oameni a fost aceasta: "Cu moarte veti muri". Si intr-adevar, dupa calcarea poruncii, doua morti au venit asupra neamului omenesc. Adam, dupa 930 de ani, si Eva, dupa 950 de ani, au primit moartea trupeasca, iar moartea duhovniceasca a fost pana la venirea in trup a Noului Adam - Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul nostru.

Noe, al optulea patriarh de la Adam, fiind mare prooroc si placut lui Dumnezeu, traind 950 de ani, a avut grija sa pazeasca cu sfintenie in toata vremea lui un dar de mult pret mostenit de la patriarhii mai vechi, oasele primei zidiri iesita din mana lui Dumnezeu, cu care a invatat pe fiii sai cea mai inalta filosofie: "Doamne, fereste! Sa nu ajungem ca stramosul nostru! Sa nu maniem pe Facatorul nostru, ca iata, oasele lui Adam sunt aici si sufletul lui se chinuieste in muncile iadului, pentru ca a calcat porunca lui Dumnezeu".

Iata filosofia cea mai inalta pe care a dat-o Noe feciorilor sai: sa nu uite ca vor muri. Tot in acest sens, Sfantul Ioan Damaschin ne incurajeaza: "O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viata, ca cel ce pururea cugeta la tine, pururea viaza".

Nici un pacat nu va trece de la minte la simtire, nici prin imaginatia noastra, daca avem inaintea ochilor moartea. Daca uitam moartea, murim, daca nu uitam moartea, traim, suntem vii cu sufletul in vecii vecilor. De aceea, intreaga activitate a familiei de-a lungul vietii pamantesti e bine sa fie cenzurata de gandul mortii, al judecatii, al gheenei, al ultimului moment din viata, al Imparatiei cerurilor. Cel mai mare sfetnic, cel mai bun sfetnic, cel mai intelept sfetnic al vietii morale, pe care sa si-l aleaga in viata tinerii este cugetarea la moarte.

Sfantul Antonie le spunea ucenicilor: "Pururea aduceti-va aminte de vesnicie. Pururea sa ganditi ca, daca seara te-a apucat asfintitul soarelui, nu este sigur ca ajungi pana dimineata. Si daca dimineata ti-a rasarit soarele, nu esti sigur daca mai apuci apusul. Ca nu este viata in mana noastra".

Daca dorim cu adevarat sa traim in vecii vecilor, sa facem voia lui Dumnezeu, sa ne intoarcem la pocainta si la savarsirea faptelor bune. Sfantul Efrem Sirul ne spune ca, in clipa cand omul isi da sufletul, apar in fata lui atatia diavoli, cate pacate a avut omul si atatia ingeri sfinti, cate fapte bune a avut el in viata.

Ingerul pe care il avem de la Sfantul Botez are mare indrazneala si putere in ceasul mortii. De aceea, sa ne obisnuim, cand ne rugam acasa, dupa ce ne-am terminat rugaciunile, sa facem si cateva inchinaciuni la ingerul pe care-l avem ocrotitor de la botez si care ne insoteste prin vamile vazduhului dupa moarte, pana la 40 de zile, zicand: "Sfinte ingere, pazitorul vietii mele, roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine pacatosul (pacatoasa) !" Daca nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.

Cele mai importante slujbe, pentru cei care urmeaza sa primeasca paharul mortii, sunt spovedania generala si Sfanta Impartasanie, precum si Sfantul Maslu. De asemena, intreaga familie a celui adormit in Domnul trebuie sa se spovedeasca imediat, pentru a avea garantia ca Dumnezeu va primi jertfele ei. Imediat dupa moarte se fac, timp de 40 de zile, Sfanta Liturghie, parastase cu dezlegari si milostenie la saraci, care vor ajuta mult sufletul la trecerea vamilor. Chiar de a avut cineva pacate de moarte foarte grele, daca a murit spovedit, il scoate Biserica. Sufletul va sta in iad pana se curata de pacat, pentru ca, spune Sfanta Evanghelie: "Nimic necurat nu va intra in Imparatia Cerurilor". Legat de acest moment, un sfant spunea ca a vazut o mare de flacari si din marea aceea ieseau porumbei albi ca zapada si zburau la cer. Si acolo era iadul si auzea tipete si vaiete. "Cum, Doamne, din foc ies porumbei?" s-a intrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepti, care s-au curatit prin canon, stand in iad, unde si-au platit tot ce erau datori sa plateasca, ca Biserica intervine de pe pamant cel mai mult prin Sfanta Liturghie, pentru ca jertfa si rascumpararea noastra se fac prin Sangele lui Iisus Hristos. Cum, de altfel, zice si Apostolul: "Sangele Lui ne curata de orice pacat".

Sf. Cuv. Anastasia Stareta, la sfarsitul vietii sale, a cerut soborului manastirii a sluji Sf. Liturghie si a face cele cuvenite ingroparii, iar dupa ce s-a dus la Domnul, in a 40-a zi, ne-a marturisit prin vedenie dumnezeiasca: "Cunoscut sa va fie voua, cum ca milosteniile cele ce se fac pentru suflet, pana la 40 de zile, cum si saturarea flamanzilor si rugaciunile preotilor, milostivesc pe Dumnezeu; si chiar mult pacatoase de ar fi sufletele celor adormiti, primesc iertarea pacatelor de la Domnul, iar de vor fi drepte, apoi aceia care fac pomenirea se imbogatesc cu implinirea a tot binele". (V. Sf. 12 apr.) Iar, daca a murit cineva nespovedit din tinerete si a avut pacate de moarte, grele, e aproape cum ar fi nebotezat, pentru ca nu mai are legatura cu Biserica. Toate slujbele care se fac pe pamant, pentru un asemenea suflet, foarte putin il ajuta, fiindca "nimic necurat nu va intra in Imparatia cerurilor". Totusi, ii putem ajuta cu un pomelnic sobornicesc. Referitor la acest aspect dorim sa amintim in continuare ca Biserica noastra se roaga in doua feluri: soborniceste si nominal. Rugaciunea soborniceasca are loc in timpul Sfintei Liturghii, dupa "liturghia celor chemati". In acest moment Biserica se roaga pentru evrei, pentru turci, pentru chinezi, pentru toate popoarele lumii, sa le descopere Dumnezeu, Evanghelia dreptatii. Astfel, in cazul celor pe care moartea i-a gasit nespovediti, neimpartasiti, necununati sau in alte pacate grele, daca stim ce preot l-a botezat (cununat) si este mort sau alte rudenii spirituale (nasii de botez sau cununie), ii punem pe acestia in pomelnic, fara sa punem numele celui mort nepregatit, scriind sub numele pomenit: "si cu tot neamul lor cel adormit". Aici va intra si el, ca este botezat si este fiu duhovnicesc al lor.

Ferice de crestinul acela care traieste pe pamant, iar cu mintea lui traieste in cer; cu mintea lui se inalta la Dumnezeu si dupa puterea lui se osteneste sa faca fapte bune, ca sa se duca in Raiul desfatarii. Acolo nu mai este moarte, nu mai este batranete, nu mai este durere, nu mai este boala, nu mai este frica. Ci vesnic va avea, cum zicea Apostolul Pavel, "pace, dreptate si bucurie intru Duhul Sfant".

C. VIATA DE DUPA MOARTE

"In orice neam, cel ce se teme de Domnul

si face dreptate, este primit la El". (Fapte 10, 35)

Viata de dupa moarte se imparte in doua perioade: veacul de acum si veacul cel viitor.

Veacul de acum este intervalul de timp intre nasterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui glorioasa la Judecata finala a omenirii, iar veacul viitor, ce va sa fie, este timpul infinit, eternitatea ce va urma judecatii finale, cand se va decide soarta fiecaruia pentru vesnicie.

1. Veacul de acum

Pentru fiecare om, veacul de acum se imparte si el tot in doua perioade:

a) perioada vietii pamantesti;

b) perioada de la despartirea sufletului de trup pana la a doua judecata a sufletului (finala).

Omul, in prima perioada a veacului de acum, se pregateste, printr-o conlucrare divino-umana, pentru cea de-a doua perioada a vietii sale din veacul de acum si pentru veacul ce va sa vie (nemurirea).

a) Viata pamanteasca

In perioada vietii pamantesti omul are datoria sa caute Imparatia lui Dumnezeu, nu numai pentru sine, ci si pentru toti oamenii vii sau morti. Aceasta fiind iubirea, scopul si rostul omului pe pamant.

"Iubiti-va unii pe altii si fiti desavarsiti, precum Tatal vostru este".

Iata Adevarul, Calea si viata omului.

Viata spirituala a omului pe pamant se poate derula in viata de familie, celibat sau in viata monastica. Desavarsirea, sotul si sotia o realizeaza unul prin celalalt, iar calugarul sau celibul se straduieste sa o dobandeasca direct (singur).

b) In a doua perioada a vietii de acum, toti mortii, fie drepti sau pacatosi, se gasesc intr-o stare de provizorat, pentru primii fiind o fericire incompleta, iar pentru ceilalti un inceput de suferinta, urmand ca la Judecata Universala situatia sa se definitiveze. Pana atunci, comunicarea lor cu viii este posibila si este de asemenea posibila influenta unora asupra altora. In esenta, este tot o perioada de pregatire, in care activitatea sufletului este mult usurata si perfectibila in evolutia lui, caci nimic nu-l va mai impiedica si retine in avantul lui. Sufletele, ca si pe pamant, duc o dubla activitate pentru sine si pentru altii, interioara si exterioara.

Sf. Ap. Pavel ne spune ca, dincolo, simturile omului vor intalni: "Ceea ce ochiul n-a vazut si la inima omului nu s-a suit".

Ceea ce constituie viata sufletului dincolo de moarte este constiinta de sine. Aceasta este o facultate a sufletului omenesc care nu-l va parasi niciodata, reprezentand legea si vocea lui Dumnezeu in om. Bine ii va fi sufletului, cand aceasta constiinta a functionat corespunzator inca de pe pamant. Cei ce nu asculta de aceasta voce interioara, ajung la impietrire si fac raul cu usurinta, fara nici o opreliste. Ei vor fi chinuiti, in aceasta stare de provizorat, la nesfarsit de acel repros al constiintei, de care n-au vrut sa asculte. Reprosul nu este destinat acelor suflete ce n-au ce sa-si reproseze constiintei, pe care au ascultat-o in timpul vietii. In activitatea exterioara sau in raport cu altii, sufletele, dupa moarte, ca si pe pamant, sunt sociabile. Alesii se vor bucura de prezenta lor comuna si de disparitia din mijlocul lor a pacatosilor, iar acestia vor plange impreuna. Sufletele dreptilor se roaga pentru cei vii, in timp ce sufletele pacatosilor nu doresc decat pierzania viilor, din ura si din invidie. Cei imperfecti spera la ajutorul viilor, la interventia lor pentru ei, iar viata virtuoasa a viilor este "o mare bucurie in cer" si o alinare a imperfectiunilor.

Repauzatul este un calator ce ne paraseste doar pentru o perioada de timp. In acest timp, noi trebuie "sa-i scriem", sa ne gandim la el, sa-i dorim drum bun, revedere placuta si sa vorbim pe cat posibil la prezent de el.

Veacul de acum este timpul cand Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa mantuiasca lumea. Pana atunci, El se jertfeste zilnic pe altarul tuturor bisericilor pentru pacatele noastre, ale viilor si ale mortilor. El continua sa fie o victima injunghiata pe Cruce pentru intreg Universul. Acest interval de timp al veacului de acum, ce constituie mila lui Dumnezeu pentru noi, este salvator pentru fiecare suflet si trebuie sa profitam de el pana cand mai avem libertate. "Aceasta este ziua cand trebuie sa lucram, caci va veni noaptea si nimeni nu va mai putea face fapte bune".

Cea mai de pret slujba pentru cei repauzati este Sfanta Liturghie, in timpul careia viii si mortii ce s-au pomenit, in momentul turnarii particelelor in sangele sacramental al Domnului nostru Iisus Hristos, se curata de pacatele lor. In acest moment, Domnul nostru Iisus Hristos este jertfa si jertfitor in acelasi timp.

Celor pe care i-am iubit in viata si-i mai iubim inca, trebuie sa avem grija sa le aducem aceasta Jertfa suprema, pentru a le usura suferintele si a-i scoate din iad. Vai de cei pentru care nu se roaga nimeni! Acestia nu mai au scapare de acolo. Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne indeamna: "Tot ce veti cere Tatalui in numele Meu, vi se va da!" Avem, acum, posibilitatea sa cerem usurarea sufletelor celor adormiti, mai ales in zilele de sambata si la alte zile randuite de Biserica in calendar, cand se fac Parastase, iar milostenia facuta pentru cei repauzati aduce si ea la randul ei usurare. Ieremia proorocul spune: "Blestemati si izgoniti sunt de la fata lui Dumnezeu acei repauzati, pentru mantuirea carora nu se impart milostenii!" Prin milostenie il imbracam pe cel mort intr-o haina de lumina pentru ziua judecatii, pentru care ne va fi nespus de indatorat. Toate faptele rele fata de repauzati nu raman fara urmari. Daca ei sunt lipsiti de ajutor, ca urmare a neglijentei noastre, sau daca noi ascundem averile si nu indeplinim ultimele dorinte, ei pot ruga pe Dumnezeu sa-i razbune. De aceea, multe suferinte ale celor vii se datoresc acestor neglijente fata de cei morti.

Spre a ne putea ruga pentru altii si a-i milostivi, trebuie inainte de orice sa fim curati, fara pacat, fara vicii, pasiuni si atunci tot ce vom cere, conform cu vointa lui Dumnezeu, cu ajutorul rugaciunii care deschide visteria cerului, vom obtine.

RAIUL

Viata si comuniunea cu Dumnezeu pe pamant sunt inceputul Raiului. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune permanent, prin Fericirile care se canta in timpul Sfintei Liturghii, ca locuitorii Raiului, cei fericiti de El, vor fi cei blanzi, cei milostivi, cei saraci cu duhul, cei flamanzi si insetati de dreptate, facatorii de pace, cei curati cu inima, cei persecutati pentru dreptate.

In Rai, fericirea consta in a-L vedea pe Dumnezeu si a vietui cu sfintii impreuna. De asemenea, fericirea dreptilor in Rai este ca sa vada fericirea celor pe care i-au iubit pe pamant, copiii si parintii lor. Unii pentru altii se vor bucura, ne spune Sf. Dimitrie de Rostov. Astfel, sufletele, oriunde ar fi dupa moarte, in prima perioada, au posibilitatea de a comunica intre ele. De asemenea, vad si aud tot ce vorbim si ce facem noi pe pamant.

IADUL

Incalcarea legilor morale procura oamenilor, dincolo de mormant, o viata plina de plangeri si suferinta. Inca de pe pamant putem face inceputul iadului sau al gheenei in sufletul nostru.

Iadul inseamna un loc profund intunecos, in care sufletele, ce sunt hotarate, prin dreapta judecata a lui Dumnezeu, sa locuiasca provizoriu aici, nu vad pe Dumnezeu, fiind lipsite de lumina si fericire.

In iad sunt 9 munci diferite. Gheena este doar un loc din Iad, este un ocean de flacari de milioane de ori mai fierbinti decat cele de pe pamant, unde se chinuiesc cei pacatosi, fara insa a se mistui, ci numai simtind durerea. Este cea mai grea munca din iad, de care se infricoseaza si diavolii.

Dupa Judecata Universala, sufletele dreptilor si ale sfintilor vor fi stramutate din Rai in Imparatia lui Dumnezeu, iar cele ale pacatosilor se vor chinui vesnic in muncile Iadului.

In prima perioada de dupa moarte, locuitorii Raiului vad pe cei din iad si invers. Cel imperfect isi petrece timpul in iad. In categoria acestora intra cei care nu s-au ingrijit pe pamant de suflet si pe care i-a prins sfarsitul nepocaiti. Ei regreta amar ca au maniat pe Dumnezeu, iar rugaciunile celor vii le pot aduce usurarea suferintei si chiar schimbarea locului de vietuire cu cel din Rai.

In iad, sufletul nefiind unit cu trupul, suferinta este pur spirituala, de tristete, de suspin. Totusi, aceasta munca este indulcita de speranta mantuirii. Intrarea in iad are loc dupa judecata particulara din a 40-a zi dupa moarte.

In categoria celor osanditi vesnic intra: impietritii, necredinciosii, hulitorii, deznadajduitii, uratorii de oameni, ereticii, cei cruzi si lipsiti de orice constiinta. Cei osanditi definitiv, care nu au nici un regret ca si-au petrecut viata in pacate, vor intra in starea de moarte vesnica in gheena. Pentru acestia, orice rugaciune este inutila.

"Legandu-i picioarele si mainile, luati-l si aruncati-l in intunericul cel mai dinafara". Prin aceste cuvinte, Domnul nostru Iisus Hristos ne spune ca, dincolo de moarte, sufletul celui care s-a lepadat de botez si a refuzat indreptarea pe pamant nu mai are nici o posibilitate de schimbare (fiind legat), mergand direct in gheena, pentru vesnicie. Acolo raul se dezvolta din ce in ce mai mult, munca este neincetata, viermele nu moare si focul nu se stinge niciodata. Tot in gheena vor ajunge si sufletele din iad, pentru care nu se roaga nimeni pe pamant, neiertandu-li-se nici un pacat.

Dumnezeu este Duh si toata creatia Lui este materie, iar sufletul omului si Ingerii sunt o materie eterata. Asa e si focul vesnic, eterat.

Cei osanditi la gheena, in activitatea lor, vor fi vesnic plini de ura si hula contra lui Dumnezeu si vointa lor va fi vesnic contrara vointei lui Dumnezeu. Ei vor fi vesnic sfasiati de insatisfactia pasiunilor lor, iar deznadejdea si dorinta de a-si nimici fiinta ii va roade necontenit. Pasiunile sunt rani care, daca nu s-au vindecat pe pamant, dincolo pricinuiesc scrasnirea dintilor si vor lua proportii imense, ducand la disperarea insatisfactiei si la exasperarea neputintei de potolire a lor, de unde si ura si hula impotriva lui Dumnezeu.

Obisnuinta pacatului pe pamant este inceputul gheenei vesnice. De aceea, Sfantul Grigore de Nissa ne spune ca: "Omul ce s-a cufundat cu sufletul sau in cele trupesti, chiar cand nu va fi trup, nu va fi scapat niciodata de dorintele si de ispitele trupului". Dupa Sfantul Atanasie cel Mare, osanditii la gheena n-au nici macar satisfactia de a se vedea unii pe altii si de a suferi impreuna, convietuind doar cu duhurile rele.

Concluzia este ca ceea ce se poate schimba pe pamant, prin pocainta, dincolo este exclus sa se poata face. Asa ca sa avem grija sa extirpam pasiunile la prima lor aparitie, caci orice amanare le da posibilitatea dezvoltarii, slabind vointa omului, fara de care acesta nu le mai poate suprima.

2. Veacul viitor

Dumnezeu a creat Universul, dandu-i ca sens al existentei sale iubirea si ascultarea. In acest elan spre desavarsire, fiecare creatura si fiinta aspira la indeplinirea destinului sau, care va avea loc in veacul viitor, marcat de viata si fericire vesnica.

In prima perioada a creatiunii "totul era foarte bun" iesit din mana lui Dumnezeu. Unitatea gandirii unea pe ingeri si pe primii oameni, iar sufletul si corpul omului erau in perfecta armonie unul cu altul.

Neascultarea, urmata de dreapta pedeapsa, a marcat inceputul perioadei a doua a Universului, in care raul a patruns si a stricat echilibrul si armonia dintre om si natura, intre suflet si corp, dupa cuvintele: "ca duhul este sarguitor, dar trupul neputincios". Viata, odata data Universului, n-a fost retrasa, ci a fost schimbata de la starea de fericire, la cea de durere si lacrimi.

Din mila si din dorinta lui Dumnezeu, Universul va intra in a treia perioada a sa. Ea va apartine veacului viitor, in care va fi "cer nou si pamant nou", totul schimbandu-se prin foc. In aceasta noua perioada, omul spiritualizat va trai pentru eternitate in cu totul alte conditii, iar transfigurarea sa si a intregii creatii va aduce roadele renasterii spirituale si morale. Inceputul veacului viitor va fi precedat de o noua judecata. Necesitatea celei de-a doua judecati si a vietii viitoare se justifica prin faptul ca atunci vom raspunde, nu numai de faptele si propria noastra viata, ci si de viata si faptele celor ce-au preluat ideile noastre si ne-au imitat.

Momentul sosirii noii judecati nu va insemna sfarsitul lumii, ci sfarsitul demonului (raului) si venirii Imparatiei lui Dumnezeu. Ziua si ceasul celei de-a doua veniri a Domnului nostru Iisus Hristos nu-l stie nimeni, in afara de Dumnezeu. Insa, prevestit avem in Evanghelie ca sfarsitul va fi la miezul noptii. "Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind, dar nevrednica este cea pe care o va afla lenevindu-se".

Dupa acea noapte fatala, va veni dimineata fericirii sau suferintei vesnice. "Cei ce vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce-L vor asculta vor invia, iar cei ce au facut raul vor invia pentru judecata".

Avem deci garantia ca: "cine asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si nu vine la judecata, caci a trecut din moarte la viata". De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos ne porunceste sa fim gata in orice ora. Aceasta ora cutremuratoare a sfarsitului si a inceputului unui nou veac trebuie sa fie mereu prezenta in inima noastra. "Privegheati si va rugati, ca nu stiti ceasul in care Domnul va veni!"

Orice amanare, orice indoiala este riscanta. Pentru a fi gata oricand, se impune o viata permanent virtuoasa celui ce este crestin adevarat.

Semnele ce vor preceda sfarsitul lumii acesteia, dupa invatatura Domnului, sunt:

1. Predicarea Evangheliei la toate neamurile.

2. Micsorarea credintei si a milei intre oameni.

3. Sporirea nedreptatilor si a nefericirilor, ca urmare a necredintei in Dumnezeu.

4. Vor fi razboaie mari, calamitati grozave, foamete, ciuma si alte nenorociri necunoscute.

5. Venirea lui Antihrist.

Antihristul, adversar al Domnului Iisus Hristos, va incerca sa rastoarne crestinismul. "Zilele nefericite ale lui Antihrist se vor scurta pentru cei alesi. Atunci va veni o rasturnare mare a legilor naturii, o noua ordine a Universului. Soarele se va intuneca si nu va mai da lumina sa, stelele vor cadea din cer si puterile cerului se vor clatina. Atunci se va arata Semnul Fiului Omului pe cer (Sfanta Cruce) si atunci vor plange toate popoarele pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si marire multa".

Tot atunci, la judecata cea mare, fiecare suflet isi reia trupul si, asa precum impreuna au vietuit si au pacatuit, asa vor trebui sa se prezinte impreuna in fata Judecatorului, care le va cere socoteala de ce au facut in viata lor si cum au ascultat de glasul constiintei lor, care era Insusi glasul lui Dumnezeu.

Baza invierii oamenilor este Invierea Domnului nostru Iisus Hristos, "Cel dintai nascut din morti". Vor invia toti oamenii, indiferent de moartea lor, avand toti aceeasi varsta, aceeasi stare, deosebindu-i doar faptele lor pamantesti. Cei care, in ceasul acela, vor fi inca vii pe pamant se vor schimba. Dupa spusele Sf. Ap. Pavel ei se vor transfigura indata in trupuri spiritualizate asemeni celorlalti. Toti vor avea trupuri noi de diferite calitati.

Invierea trupurilor este indispensabila, pentru ca omul sa poata exista vesnic si sa devina nemuritor, in ambele sale elemente, trup si suflet, care vor fi atunci intr-o armonie perfecta. Trupurile ce au slujit lui Dumnezeu vor fi luminoase, iar, prin faptele lor cele bune, vor straluci ca luna si stelele, dupa gradul de sfintenie al fiecaruia. Ca intr-o oglinda se va rasfrange, pe trupul omului, toata viata sa pamanteasca, fara a-si ascunde cea mai mica cugetare rea.

Domnul Iisus Hristos ne anunta si ne precizeaza foarte clar ce se va petrece in momentul supremei judecati si nimeni nu va putea indrazni sa spuna ca n-a stiut, ca n-a auzit si vinovat va fi pentru indiferenta fata de cele anuntate de Domnul.

"El va trimite Ingerii Sai cu glas mare de trambita si vor aduna pe cei alesi ai Lui din cele patru vanturi, de la marginea cerurilor, iar pe cei ce fac faradelegea ii vor departa din mijlocul celor drepti si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale".

Apostolii Domnului Iisus Hristos vor sta pe cele 12 scaune de judecata, ca sa judece intreaga omenire. Alaturi de oameni, se vor prezenta la judecata si demonii ce vor fi legati in lanturi, dupa spusele Apostolilor. Va fi judecata atunci toata activitatea interioara si exterioara a omului, gandita si pusa in actiune.

Recompensa si osanda vor fi deci de doua feluri: morale (interioare) si fizice (simturi corporale). De aici rezultand concluzia necesitatii absolute a reintruparii sufletelor pentru a-si primi in trupurile in care au vietuit pedeapsa sau recompensa meritata.

Nu va mai fi judecat tot ce s-a sters in timpul vietii printr-o cainta sincera in fata Preotului duhovnic, caruia Domnul i-a lasat dreptul si puterea sa ierte pacatele.

Intarzierea marii judecati este din mila lui Dumnezeu, care mai acorda inca timp pentru ca unii sa mijloceasca pentru altii.

Prin nasterea fiecarui copil, avem inca speranta ca Domnul nu si-a pierdut increderea in om. Cand insa va veni ceasul definitiv, orice ajutor reciproc intre oameni, fie moral, fie exterior, va fi tardiv si zadarnic. Necredinta, atunci, va desparti pe parinte de fiu, pe mama de fiica si pe soti intre ei. Numai cei ce L-au iubit pe Dumnezeu vor fi alaturi. De aceea, toate raporturile intre oameni trebuie sa fie intemeiate mai mult pe iubirea lui Dumnezeu decat pe legatura de rudenie.

"Oricine va face voia Tatalui Meu celui din ceruri, acela frate al Meu si sora si mama Imi este", spune Domnul.

Toata dragostea ce-o oferim oamenilor, materializata in fapte bune, in numele Domnului nostru Iisus Hristos s-o oferim, gandindu-ne nu la interesele noastre, la placerea pe care o simtim, ci la ideea ca orice om este fiu al lui Dumnezeu, deci fratele nostru, ca Dumnezeu il iubeste la fel ca si pe noi si doreste mantuirea lui. Iar cand simtim antipatie si repulsie pentru cineva, tot asa trebuie sa gandim si atunci orice aversiune va pieri; aceasta fiind dorinta lui Dumnezeu pentru omenire: "Pace si bunavoire intre oameni".

Cei ce au crezut si au facut voia lui Dumnezeu vor fi acuzarea vie pentru cei ce n-au crezut. Ei vor fi judecata si condamnarea lor: "Ei vor fi judecatorii vostri". Acesti martori vor dovedi omenirii ca au fost liberi sa aleaga si nimeni nu i-a impiedicat sa creada si sa-L slujeasca pe Dumnezeu. "Au nu stiti ca Sfintii vor judeca lumea?" spune Sf. Ap. Pavel. "De ce deci, se judeca intre voi lumea?"

Mantuitorul nostru Iisus Hristos va judeca lumea dupa patru legi, pentru ca nimeni sa nu poata scapa de urgia si dreptatea lui Dumnezeu.

1. Legea firii sau legea constiintei este legea cea dintai pe care a pus-o Dumnezeu in inima omului de la creatie, dupa care s-a condus lumea pana la Legea cea scrisa. Constiinta este glasul lui Dumnezeu in om si ea pururea il mustra cand greseste: "Omule de ce ai facut aceasta?" Constiinta este judecatorul cel drept pe care l-a pus Dumnezeu inlauntrul nostru. Aceasta lege a firii o au si chinezii, o au si crestinii, o au si budistii si brahmanii si mahomedanii.

2. A doua lege, care sta in fata noastra vesnic, cum arata Sfantul Grigore de Nissa, este legea zidirii. Cine a facut cerul, pamantul si toate cate sunt? Ca o trambita din inaltul cerului aceasta lege rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu Ziditorul lumii, care a pus randuiala in toate.

"Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria". (Ps. 18, 1) Deci, prin contemplatia naturala in duh, noi ne suim de la ratiunile lucrurilor la Ziditorul lor. Daca vom vedea o haina buna pe un om, trebuie sa stim ca a fost bun si croitorul, daca vedem o cladire cu arhitectura frumoasa, sa stim ca a fost construita de un arhitect priceput. Astfel, orice vom vedea, nu vom putea spune ca s-au facut singure. Deci, toate acestea ne arata ca este un Facator si, daca este, trebuie sa ne temem si sa ascultam de El, ca sa nu ne pedepseasca dupa dreptate.

Marele fizician englez Isaac Newton, care timp de treizeci de ani a fost ateu, iar la urma, cand a descoperit "legea gravitatiei universale", vazand ca fiecare planeta o atrage pe cea mai mica si nu o lasa sa se departeze, nici sa se sfarame sau sa mearga in neregula in lumea astrelor ceresti, a pus aparatele pe masa si a zis: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este deajuns spre lauda minunilor Tale".

E bine sa retinem ca dupa aceste doua legi amintite anterior, se vor judeca toate popoarele lumii, afara de crestini si evrei.

3. A treia lege este legea scrisa, data de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, adica cele zece porunci si tot Vechiul Testament, dupa care va fi judecat poporul ales, adica evreii.

4. A patra si ultima lege este Legea Darului, Legea Desavarsirii, Legea Dragostei lui Iisus Hristos, adica Sfanta Evanghelie. Dupa aceasta lege dumnezeiasca vor fi judecati toti crestinii, botezati in numele Preasfintei Treimi. Este mai desavarsita decat toate celelalte legi, iar daca o vom incalca sau lepada, vom avea mai mare pacat si mai mare munca decat popoarele care n-au cunoscut Evanghelia si au facut cele vrednice de bataie.

Dupa judecata universala, va avea loc sfarsitul lumii acesteia si va incepe domnia glorioasa a vietii prea fericite a dreptilor si a vietii suferintei vesnice pentru cei pacatosi. Insusi Domnul nostru Iisus Hristos spune: "Secerisul este sfarsitul veacului", iar "seceratorii sunt ingerii".

Universul va fi schimbat in acelasi chip ca si omul, "va fi cer nou si pamant nou". Alte legi si o noua ordine va domni in Univers, care vor reda creatiei puritatea de la inceput, iar viata vesnica a oamenilor va fi o vesnica activitate si un vesnic progres, in bine sau in rau. In esenta, va fi un Rai al celor drepti, unde vor domni binele, dreptatea, bucuria, adevarul, si un infern, unde va guverna raul si in care se vor munci adeptii lui plini de ura, minciuna si neadevar.

Pentru noi, cei din contemporaneitate, e bine sa nu cautam locul unde sunt aceste munci, ci sa cautam Imparatia lui Dumnezeu in noi insine, in afara de noi si pretutindeni si astfel vom evita si vom scapa de chinurile iadului.