Traim Nasterea Domnului, si din plinatatea acestui Dar lumea - istoria - primeste necontenit sens innoitor. Ascultam inspiratul Imn al sarbatorii cu aceeasi emotie genuina, sfinta: "Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste, si pamantul pestera Celui neapropiat aduce. Ingerii cu pastorii slavoslovesc si magii cu steaua calatoresc, ca pentru noi s-a nascut prunc tanar, Dumnezeu Cel mai inainte de veci".

Este fapt cardinal, unic: Dumnezeu, din vesnicia si pretutindenitatea Lui, vine la noi, in acest “Astazi” al timpului nostru si intr-un “loc” al pamantului nostru, in Betleem. Adanc intelegem ca Dumnezeu Tatal, Parintele nostru ceresc, din veci nascand pe Fiul Sau, cum spune Psalmistul: “Zis-a Domnul Domnului meu: Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut” (Psamul 2, 7), Il trimite acum pe Fiul Sau in timp, la plinirea vremii: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste fiu, si vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), adica, asa cum s-a si talcuit prin Evanghelie, “Dumnezeu este cu noi” (Matei 1, 23).

“Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face”. Pentru noi s-a nascut “prunc tanar, Dumnezeu Cel mai inainte de veci”. Si asa, nascandu-se printre noi Fiul Parintelui ceresc, Dumnezeu si Om, in El se intrupeaza, se reveleaza iubirea, in viul vietii noastre.

Lumea insasi a fost creata din vesnica iubire a Tatalui prin Fiul in Duhul Sfant. Iubirea divina e creatoare: “Toate prin Dumnezeu-Cuvantul s-au facut” (Ioan 1, 3). Iar Iubirea in care Tatal din veci naste pe Fiul e aceeasi in care creeaza si lumea Iubirii Lui, in care creeaza pe tot omul “nou nascut ce vine in lume”; orice prunc e o noutate, un ce unic, inedit, irepetabil, dupa icoana Unicului Sau Fiu divin. E o taina a creatiei dumnezeiesti ca un “astazi” fara de sfarsit, dupa cum canta poporul nostru: “Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Domnul Mie,/ Sa se nasca si sa creasca,/ Sa ne mantuiasca”. Sa ne mantuiasca pe noi pururea, cu fiece copil si om venit in lume. Mantuitorul, Fiul iubirii parintesti, zice: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez” (Ioan 5, 17).

Cugetam sarguitor in duhul Sfintilor Parinti ai Bisericii: numai din pizmuire, din invidie pentru Fiul Parintelui ceresc s-a nascut ispita demonului si a insuflat omului gand “ucigator de oameni” (Ioan 8, 44), semanand in lume neiubire, vrajba, stricaciune, sange, teroare si moarte. Cum a “sarbatorit” Irod evenimentul Nasterii Fiului lui Dumnezeu? “Oferindu-I” drept prinos malefic uciderea acelor prunci, congeneri cu Iisus Hristos, Domnul nostru (Matei 2, 16). Cati, “dupa chipul si asemanarea” lui Irod, n-au inmultit adesea, chiar “festiv”, atatea atribute ale raului, ale mortii in lume?! Dar numai in Iubirea revelata de la Tatal in Fiul, numai in ea este Viata, Principiul vietii cu adevarat: “Dumnezeu asa a iubit lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). Asa se descopera, se invata, se traieste Iubirea mantuitoare a lui Dumnezeu, a Parintelui ceresc: prin darul Fiului Sau pentru lume.

Pe Dumnezeu Il invoca orice religie si chiar Il numeste “Tata”. “Rugaciunea cea mai veche si cea mai raspandita se adreseaza Parintelui ceresc”, arata Mircea Eliade. Dar este oare in orice religie cunoscut si preamarit Dumnezeu ca Tata al Iubirii celei vesnice si mantuitoare? Chiar noi, crestinii, care marturisim in Crezul nostru pe “Unul-Nascut – Fiul iubirii – Carele din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii, pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire”, oare traim noi viu, real, iubirea lui Dumnezeu ca Tata al Fiului Sau si al nostru? Chinul constiintei noastre si suferinta lumii nu se vindeca daca Dumnezeu nu este cunoscut, marturisit si trait de toti oamenii de pretutindeni, ca iubire, ca Tata din veci al Fiului Iubirii Sale, ci doar ca un singuratic, ca un solitar metafizic, ca un pustnic ceresc, fara sa fie contemplat impreuna cu Fiul Sau cel vesnic si impreuna cu fratii Fiului Sau, fiii Sai in suferinta irodiana, toti “fii ai Celui Preainalt” (Psalmul 81, 6).

Cum sa simt dragostea Lui, imbratisarea Lui, altfel decat in bratele Iubirii Lui, “bratele parintesti”: Fiul si Duhul Sfant? “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” (Psalmul 118, 73). […] Iar Cel ce ne-a zidit, Acela ne si mantuieste. Nu un simplu om, oricare ar fi, nascut asemenea noua, in pacat (Psalmul 50, 6), si deci supus trecerii, schimbarii, spaimei, si sfarsind in moarte, nu unul ca acesta ne poate salva, ne poate mantui. Numai Pruncul divin, nascut in ieslea Betleemului si sfarsind nu in moarte, ci in Inviere si Viata, poate salva, mantui lumea. Numai prin Iisus Hristos vedem in toti oamenii Chipul lui Dumnezeu. El este izbavirea noastra. De aceea un convertit ca Newman putea spune: “Craciunul inseamna moartea deznadejdilor noastre”, moartea mortii prin iubire divina.

Negrait de luminos invata dumnezeiescul Grigorie Sinaitul: “Definitia dreptei credinte este a vedea si a cunoaste intru curatie cele doua dogme ale credintei, adica Treimea si doimea. Treimea a o privi si a o cunoaste in chip neamestecat si netaiat, in unitate, iar doimea firilor lui Hristos, intr-un ispostas, adica a marturisi si a sti pe un singur Fiu, si inainte de intrupare, si dupa intrupare, dar dupa intrupare slavit in chip neamestecat in doua firi si in doua vointe, dumnezeiasca si omeneasca”. Asa ni se descopera si asa traim iubirea dumnezieasca.

O traim deodata in Taina Sfintei Treimi: Dumnezeu este iubire pentru ca este Treime. Iubirea, adevarata iubire, inseamna extaz, “iesire din sine”. A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Atunci, precum s-a cugetat adanc, din descoperire dumnezeiasca: unul, conceput ca singuratic din vesnicie, s-ar iubi doar pe sine. In doi este iubirea pereche, fiecare prin celalalt se gusta tot pe sine. Iubirea desavarsita, extatica, jertfelnica, iradianta, deschisa, fara restrictii, fecunda, nu apare decat in trei.

Totodata in Taina, in lumina Treimii ni se reveleaza si viata Iubirii: parinteasca, filiala, duhovniceasca. Si ni se descopera Iubirea in lume, in intruparea si nasterea Fiului lui Dumnezeu, in Iisus Hristos, Dumnezeu si Om. Asa e cu putinta sa intelegem iubirea dumnezeiasca, adevarata, intiparita adanc in faptul zidirii si mantuirii noastre.

Praznuim, toti crestinii, coborarea lui Dumnezeu la noi, in Lumina Iubirii. Sf. Grigorie Teologul, “cantaretul iubirii intru Treime”, proclama: “Hristos se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L! Hristos pe pamant, inaltati-va!”. Dumnezeu coboara la noi pentru ca noi sa ne inaltam. Cum? Prin iubirea si smerenia pesterii Betleemului. Iisus Hristos ne spune: “Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” (Ioan 14, 6). Urcam la Tatal, din lumea stricaciunii si a mortii in lumea mantuitoare a Iubirii, prin Fiul Iubirii Parintesti, avand in constiintele noastre Chipul Pruncului din ieslea Betleemului, chipul fiecarui copil al Iubirii Lui si a noastre. “Multumim cu bucurie Tatalui – rosteste dumnezeiescul Pavel – ca ne-a scos de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 12-13).

In adancul constiintei si inimii noastre, sa ne ridicam din spaimele caderii in care ne aflam, sa ne innoim in Lumina Iubirii! Hristos se naste! Iubirea se naste! Sa simtim cum se naste Iubirea, prin puterea harului, si in noi – Iubirea lui Dumnezeu si iubirea semenului, a fratelui de langa mine, in care Il vad pururea pe Iisus Hristos! Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Citeste si: De ce postim de Craciun?
                    Icoana Craciunului
                    Originea cuvantului Craciun
 

 

.