Dacă stăm să ne gândim, pretențiile lui Hristos sunt imense, nimeni nu a mai spus vreodată ce a spus El. Au fost mulți înțelepți și filosofi ai lumii, care ne-au transmis idei minunate, ce ar însemna o viață frumoasă și bine trăită, cum să facem ca să avem știință și cum să înțelegem lucrurile lumii acesteia. Avem, fără discuție, ce învăța de la ei. Dar nimeni, niciodată, nu a mai spus: ”Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28). Ca să spui asta, trebuie să fii ori nebun, ori Dumnezeu. Iar dacă puneți cap la cap întâmplările din Biblie, tot ceea ce s-a mai petrecut în istorie, vă puteți da seama că Hristos este Dumnezeu. Un simplu om nu putea face, și nici declanșa apoi, ceea ce a făcut Omul Acesta.

 

Pentru o mulțime de oameni hrăniți în cultura occidentală, credința este asemeni unui salt în gol fără parașută. Un risc imens, pentru că este o hotărâre care se opune rațiunii, și care poate fi acceptată numai dacă aceasta este nesocotită. O astfel de înclinație arată o înțelegere a rațiunii care se reduce la înțelegerea lucrurilor pământești, și la respingerea a tot ce nu se supune legilor materiei, în care credința, dacă mai apare, este legată exclusiv de sentimente sau de voință.

Pentru un credincios care păstrează încă modul patristic de înțelegere, Hristos este Logosul suprem. Ceea ce se întâmplă în creștinism, anume că Dumnezeu ia trup, acceptă să se smerească până la a fi omorât de creatura lui, depășește desigur puterea de înțelegere a minții umane. Se vorbește despre „taina cea din veac ascunsă, și de îngeri neștiută” (Romani 16, 25). Iar față de această taină, sunt posibile două poziționări. Una este aceea actuală, pretins științifică, prin care vrei să iei în stăpânire realul, descompunând totul, nelăsând să existe nimic ce ar depăși rațiunea umană. Misterul nu mai este acceptat ca mister, este redus la evenimente fizico-chimice, pe care omul încă nu le-a deslușit, dar o va face cândva. Nimic din ceea ce poate depăși rațiunea umană nu mai are dreptul să existe. Iar această rațiune postulează ideea că tot ceea ce există ori poate fi explicat cu mijloacele științei materiale, ori nu are sens și nu trebuie să ne batem capul.

A doua variantă este să lași misterul să existe, să nu te opui lui, să nu cauți cu orice preț să îl explici distrugându-l, și să te apropii de el prin contemplare, să te lași smerit în seama lui. Asta ar fi modalitatea normală în care un credincios se poate situa, păstrând misterul în integralitatea lui, și încercând să se apropie de el nu ca să îl epuizeze cu o rațiune care oricum rămâne în afară, ci să se plaseze existențial în orizontul pe care misterul îl descrie. Cum să explici rațional că o Fecioară naște și rămâne fecioară și după naștere?

#
Încep să îmi dau seama că cea mai mare problemă pentru mine este că nu trăim la înălțimea credinței pe care am primit-o. Cea mai mare problemă poate să difere de la un om la altul. De pildă, pentru Albert Camus, era dacă viața merită sau nu să fie trăită. Plecând de la problema sinuciderii, se putea trece la orice altă problemă. Pentru un credincios însă, nu se pune problema dacă viața merită sau nu trăită, ci care este cea mai bună formă de a o trăi, știind că vei răspunde chemării pe care ți-o face Dumnezeu. Un teolog profesionist probabil nu va avea această problemă. El își are studiile lui patristice, domeniul de cercetare specific, în care își va aduce contribuțiile novatoare. Va aminti desigur, că Teologia nu se reduce la studiile care pot fi făcute, așa cum se reduce istoria antică sau filologia critică, ci trebuie urmată de trăirea conformă cu învățătura dată nouă de Hristos. Va pune și problema trăirii, dar nu obsesiv, va fi cumva subînțeleasă în paginile scrise. Un simplu credincios însă, va simți că viața lui nu este în acord cu cerințele Evangheliei, și asta va fi tensiunea esențială a vieții lui.

În pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, omul se bucură de belșugul roadelor muncii sale. Nu le-a furat, nici nu a zis că nu va da nimic nimănui din ele (cu toate că adesea este relevată avariția celui ce se vede stăpân peste multe bogății), ci doar a vrut să își lărgească hambarele, ca să îi încapă toată producția. Apoi îi spunea sufletului să se bucure de viață, pe mulți ani de acum înainte. Cum asta ne dorim și noi, nu? Să avem belșug de roade și să ne bucurăm de o viață îndelungată și fericită. Diferențele dintre credincioși și necredincioși, cinstiți și necinstiți, darnici și avari, se estompează aici. Vrem să trăim în lume cât mai mult și mai comod cu putință, în schimbul unei veșnicii incerte de după moarte.

Problema lui nu era nici bogăția, nici că nu a vrut să dea săracilor din avutul său, nici că nu i-a păsat de Dumnezeu. Erau și acestea reale, dar prima lui vină este că nu s-a gândit la viața veșnică. A luat în calcul numai bucuriile pe care le poate avea în viața pământească. Viața este aici și acum, plăpândă, fragilă, dar frumoasă și atrăgătoare, și de aceea vrem să o prelungim cât mai mult ca să ne putem bucura de ea. Nu e niciun păcat aici, cu excepția nesocotirii lungimii vieții, oricât de mult am trăi pe pământ, ne așteaptă o veșnicie după.

Nu știm ce va fi pe lumea cealaltă, nu ne e dat să avem un astfel de răspuns aici, dar ni se cere să trăim pentru ea. Iar asta noi nu mai putem să facem. Ne dorim bogăția și puterea care să ne scape de griji și să ne prelungească viața, pentru că nu avem gustul veșniciei. Probabil că dacă ne-am călugări și ne-am petrece toată viața în pustie și în lipsuri, am putea avea vreo fărâmă de răspuns încă de aici. Dar cum nu suntem în stare de asemenea gesturi extreme, rămâne să ne bucurăm de viață pământească, și să ne mai amintim totuși, din când în când, că aici este doar o prefigurare a ceea ce va fi veșnic.

Nimeni nu își dorește lipsuri și greutăți. Există rugăciuni ale Bisericii pentru sănătate, pentru recolte, izbăvirea de secetă și molimi, dar nu există rugăciuni pentru a aduce sărăcie și greutăți, căci nu ni le dorim niciodată. Știm însă că acestea, de câte ori vin, sunt un profesor mult mai bun către veșnicie. Suntem prinși de dorințele lumii acesteia și nu prea mai știm cum să ieșim din ea, chiar dacă ne dăm seama că nu este ultima realitate.

Îmi vin în minte tot felul de întâmplări, din copilărie și până azi, și nu știu pe care dintre ele le voi lua cu mine în veșnicie, ce îmi voi aminti și voi uita atunci, de ce anume îmi va fi rușine și ce va continua să îmi placă. Mă gândesc că în viața veșnică îți amintești tot ce ai trăit pe pământ, fără vreo fisură, așa cum sunt stocate datele pe un hard indestructibil, în care nimic nu se mai poate pierde. Ne va bucura ceea ce ne-a bucurat aici, ne vom rușina de actele rușinoase, pe care nu le vom mai putea ascunde, vom regreta răul făcut, mai ales că el va rămâne veșnic neîndreptat. Principala caracteristică este că în veșnicie n-o să mai putem să ne mai mințim conștiința, totul va fi clar și fără echivoc, dureros de clar. Ne va durea răul și indiferența față de rău, pentru care aici găsim tot soiul de justificări. Ne vom așeza singuri în iad sau în rai, după cum vom putea suporta mustrările conștiinței. De aceea, singurul îndemn întemeiat este să trăim frumos și fără regrete.

#
Marta și Maria sunt cele două ipostaze ale credinței. „Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.” (Luca 10, 41-42) Maria, aflată la picioarele lui Iisus, a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea. Ea nu face decât să îl contemple pe Domnul. Marta, în schimb, nu își mai vede capul de treburi. Este tipul gospodinei care le face pe toate, până la oboseală, și care tocmai în ziua sărbătorii nu mai are energie să se bucure, și poate nici nu înțelege prea bine căci a fost prinsă de treburi, în loc să asculte cuvintele Învățătorului. Maria și a ales partea cea bună, și am vrea să fim și noi ca ea. Dar avem o fire contemplativă care să ne permită să stăm doar ațintiți cu privire la Iisus? Cred că e mai simplu să robotești, dacă e să îți umpli timpul cu ceva, măcar să faci ceva folositor pentru semenii tăi. Și aceasta va fi bine primită de Hristos. Dacă nu putem ajunge la transfigurarea pe care ar trebui să o avem, măcar să facem acea lucrare ca să îl auzim pe Hristos: buna dragă bună și credincioase intră în bucuria stăpânului tău. „Bine, slugă bună şi credincioasă” (Matei 25, 21)

#
În bucuria Crăciunului, când vorbim despre Prunc, Fecioara Maria, magi, păstori, stea, imaginea blândului Iosif apare mult mai rar. De el însă a depins mântuirea neamului creștinesc. În condițiile acelei vremi, și a mentalității acelor timpuri, o fecioară, o tânără fată, nu putea să trăiască necăsătorită și să dea naștere mai presus de înțelegerea omenească. Nimeni n-ar fi acceptat așa ceva. Iosif i-a oferit protecție, a fost aparența umană care a creat normalitatea acceptabilă de către evreii acelui timp, care au permis să existe ceea ce mai presus de fire, și care se revelă numai prin credință. Pentru cei ce Îl cunoșteau exclusiv ca om, Iisus era fiul tâmplarului.

Iosif era un om blând și bun, dar fără să se ridice la înălțimea înțelegerii tainelor dumnezeiești. Când Fecioara a rămas gravidă, a crezut că păcătuise și a vrut să o lase pe ascuns, ca să nu-i pricinuiască vreun rău. Și aici vedem o delicatețe a lui, nevrând să o vădească de ceea ce el credea că este păcat, și care ar fi putut aduce moartea Mariei. Dar a primit încredințare în vis. “Iosife, nu te teme a lua pe Maria, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20). Apoi, atunci când pruncul era în pericol să fie ucis de Irod, a primit iarăși vedenie în vis, “ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” (matei 2, 13), salvându-le iarăși viața.

Iosif nu pricepe aceste taine, dar se încrede în glasul îngerului, numai pune întrebări, nu se îndoiește, face ceea ce trebuie făcut fără să comenteze ceva. Iosif nu era atât de înaintat duhovnicește încât să i se arate îngerul direct, dar nici nu se putea împlini planul măntuirii fără ca el să fi îndrumat totuși de către înger. Atunci îngerul îi apare în vis și îl îndrumă ce să facă. De Iosif a depins viața fecioarei și a pruncului. Importanța lui a fost adesea neglijată, pentru că el a știut mereu să rămână modest, a preferat să asculte și să îndeplinească decât să iasă în evidență. De aceea, nici noi nu îi acordăm o cinstire aparte, dar ar fi bine să putem să-i urmăm exemplul, și să putem și noi să-l ocrotim pe Prunc în lumea ostilă în care vine la noi ca să ne mântuiască.

Paul Curcă