Ierótheos,
Prin mila lui Dumnezeu, Episcop și Mitropolit
al Sfintei Mitropolii de Náfpaktos și Agios Vlásios
Către clericii și mirenii
Mitropoliei noastre
Iubiții mei frați,
Ziua Crăciunului este una plină de căldură și binecuvântată, pentru că simțim dragostea lui Hristos Care S-a întrupat spre a Se putea întâlni cu noi după căderea și îndepărtarea noastră din Rai.
Eram răniți de păcat și El a venit ca doctor să ne tămăduiască, eram în pribegie și El a venit ca prieten în locul pribegiei noastre, eram deznădăjduiți și El ne-a adus nădejdea, purtam o prea adâncă durere sufletească și trupească și El ne-a dăruit bucurie. Cum poate omul să nu iubească un asemenea Dumnezeu Care iubește, Care Se naște ca om, Care Se supune la o viață de emigrant în Egipt, Care trăiește toate condițiile tragice ale vieții pe care o trăiește omul și, în cele din urmă, Se jertfește spre a ne mântui?
Sfinții Bisericii simt în adâncul inimii lor marea dragoste, dragostea gingașă a Celui Care iese din Sine pentru noi, dragostea jertfelnică și autentică a lui Hristos, și această dragoste îi eliberează din orice robie, din orice mâhnire, din orice deznădejde și greutate.
De curând, Patriarhia Ecumenică a hotărât așezarea în rândul Sfinților a binecuvântatului ieromonah Porfirie, care la începutul vieții sale a petrecut o vreme ca monah în Sfântul Munte, iar la sfârșitul vieții s-a învrednicit să adoarmă întru Domnul în Sfântul Munte, la anul 1991. În tot răstimpul dintre aceste două momente, [el] și-a petrecut viața cel mai mult în Atena și în Atica, a slujit ca preot al Policlinicii din Atena, aflată undeva aproape de Piața Omonia, și i s-a dat să cunoască suferința umană, însă se raporta la ea cu o adâncă dragoste de Hristos, simțind în același timp și dragostea lui Hristos.
Aș dori ca în această binecuvântată zi să vă pun înainte câteva cuvinte despre dragostea lui Hristos, care este cel mai profund înțeles al praznicului Crăciunului. Spunea Cuviosul Porfirie:
”Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Legătura cu Hristos este dragoste, este eros, este înflăcărare, este dor arzător după cele dumnezeiești. Hristos este totul. El este dragostea noastră, El, iubirea noastră. Dragostea de Hristos este o dragoste care nu e cu putință să se înstrăineze și să se piardă. De acolo izvorăște bucuria.
Bucuria este Hristos Însuși. Este o bucurie care te face alt om. Este o nebunie duhovnicească, dar în Hristos. Te îmbată precum vinul curat acest vin duhovnicesc. După cum spune David: Uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul tău este adăpându-mă ca un puternic (Ps 22:6). Vinul duhovnicesc este nefalsificat, curat, foarte tare, și când îl bei, te îmbată. Această Dumnezeiască beție este dar al lui Dumnezeu, care se dă celor curați cu inima. …
Hristos este cea mai înaltă dorire, este capătul doririlor, nu există ceva mai presus de El. Toate cele simțite duc la o saturație, numai dragostea de Dumnezeu nu cunoaște săturare. Dumnezeu este totul. Dumnezeu este dorirea ultimă, cea mai înaltă. Nici o altă bucurie, nici o altă frumusețe, nimic nu poate să rivalizeze cu El. Ce poți dori mai mult decât ceea ce este suprem?
Dragostea de Hristos este un alt fel de eros. Nu cunoaște capăt, nu ajunge vreodată la saturație. Dă viață, dă putere, dă sănătate, dă, dă, dă… Și cu cât dă, cu atât mai mult vrea omul să se îndrăgostească. Câtă vreme erosul omenesc poate să îl vatăme pe om, să îl înnebunească. Atunci când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri pălesc. Celelalte iubiri duc la saturație. Dragostea lui Hristos nu cunoaște săturare. Dragostea trupească ajunge la o saturație. După care poate să înceapă gelozia, reproșurile…, până la ucidere. Se poate preface în ură. Dragostea în Hristos nu se schimbă. Iubirea lumească puțin durează și încet-încet se stinge, câtă vreme Dumnezeiasca dragoste neîncetat se mărește și se adâncește. Orice alt eros poate să îl ducă pe om la deznădejde. Dar Dumnezeiescul eros ne înalță în sfera lui Dumnezeu, ne dăruiește seninătate, bucurie, plinătate. Celelalte plăceri îl epuizează pe om, câtă vreme această Dumnezeiască dragoste nu cunoaște vreodată sațiul. Este o plăcere fără de sațiu, de care nu te plictisești niciodată. Este lucrul cel mai înalt care poate fi dorit.
Numai într-un punct încetează lipsa de sațiu în erosul Dumnezeiesc. Anume când omul se unește cu Hristos. Iubește, iubește, iubește și cu cât iubește, cu atât vede că mai mult vrea să iubească. Vede că încă nu s-a unit, că nu s-a predat dragostei lui Dumnezeu. Are mereu imboldul, dorința, bucuria, spre a izbuti să ajungă la lucrul cel mai înalt care poate fi dorit, la Hristos. Tot postește și face metanii, tot se roagă și totuși nu află mulțumire. Nu-și dă seama că a ajuns deja la această dragoste. Nu simte că ceea ce dorește îl umple deja, că a luat ce dorește, nu-și dă seama că trăiește deja această dragoste. După acest Dumnezeiesc eros, după această Dumnezeiască dragoste doresc și tânjesc toți nevoitorii. Se îmbată cu Dumnezeiasca beție. În această Dumnezeiască beție trupul, e drept, poate să îmbătrânească, să se treacă, dar duhul întinerește și înflorește. …
Pe Hristos să-L simțim ca pe prietenul nostru. Él este prietenul nostru. O adeverește El Însuși când zice: voi sunteți prietenii Mei… (Ioan 15:14). Ca prieten să Îl privim și să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la el cu familiaritate, cu dragoste și încredere, nu cu teamă că ne va pedepsi, ci cu îndrăzneala pe care ne-o dă simțirea de prieten. Să Îi spunem: Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă! Dar în același timp să simțim că ne iubește, că ne primește cu gingășie, cu dragoste și ne iartă. Să nu ne despartă de Hristos păcatul. Când credem că ne iubește și că Îl iubim, atunci nu ne simțim străini și despărțiți de El nici când păcătuim. Ne-am încredințat de dragostea Lui și, oricum ne-am purta, știm că ne iubește.
Dacă Îl iubim pe Hristos cu adevărat, nu există teama de a pierde cinstirea noastră pentru El”.
Aceste spuse ale Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul dezvăluie cuprinsul inimii unui om sănătos și autentic duhovnicește, vădesc dorul unui Sfânt după Hristos, și cu această dorire se depășesc toate problemele, acesta este adevăratul înțeles al praznicului Crăciunului.
Iubiții mei frați,
Să Îl iubim pe Hristos cu toată inima noastră, să simțim dragostea Lui, să ne rugăm Lui, să răspundem măcar și puțin dragostei pe care El ne-o poartă, și atunci vom prăznui veșnic Crăciunul în inima noastră.
Cu urări calde și părintești,
IPS Ierotheos Vlachos
Mitropolit de Nafpaktos și Agios Vlasios
Pastorală de Crăciun (2013) .
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.