Copilaria si adolescenta mea, la tara, in Salistea de Sus, au curs sub semnul disciplinei si al muncilor la care luam parte in familie, nu atat pentru folosul lor in sine, cat, mai cu seama, pentru a nu mai avea timp si loc de preocupari si companii nepotrivite.

Eram trei copii, intre care doua fete, iar mama veghea cu strasnicie la evolutia noastra si cunostea foarte bine portretul moral al oamenilor ce urma sa devenim. Au fost restrictii si disciplina, am fost nascuta si crescuta sub semnul responsabilitatii si al datoriei. Cautand in urma justificarea atator eforturi si renuntari, gasesc o perioada mult mai lunga si mai bogata decat urmatorii zeci de ani, care au zburat peste mine si m-au adus, cum nu gandeam de repede, la varsta nostalgiilor si a descoperirii unor raspunsuri indelung cautate. Pastrez in minte culori, miresme, gusturi si armonii.

Imi vin in gand sintagme, vorbe de duh sau observatii usturatoare, mostenite fara voie si fara stire de la oamenii din neamul meu, un neam dotat cu simtul umorului si al unei ironii usoare, spumoase si lipsite de rautate.

Imi amintesc cata importanta se dadea sarbatorilor de iarna. In noianul de preocupari si de cerinte care trebuiau respectate, noi, copiii, gaseam loc si pentru propriile noastre asteptari. Nu faceam repetitii propriu-zise pentru ca nu era cazul. Toti cunosteam colindele pentru ca rasuna satul de ele si le ascultam mereu cu acelasi neobosit interes. Pregatirea era, de fapt, o stare sufleteasca pe care nu pot nici sa o uit, nici sa o retraiesc. Umblam in grupuri pe la casele oamenilor, intram oriunde vedeam lumina, nu se faceau invitatii, nu se mergea pe reguli prestabilite si nu doream rasplata. Scopul nostru era colindatul in sine si senzatia de libertate. Puteai sa umbli cat vrei si unde vrei, puteai sa deschizi orice usa, fara sa se teama cineva de pericole. Nu existau riscuri. Singurele momente care ne dadeau fiori de spaima erau intalnirile cu "Viflaimul", cu dracii, catanele, irozii si alte masti.

Mai era ceva ce nu puteam sa pierd, sub nici un motiv: mersul cu colinda la bunicii de pe mama. Cat timp au trait, n-am pierdut acest moment, in nici o noapte de Craciun. Acum ma gandesc ca n-am intrebat-o niciodata pe mama de ce ne astepta si colindam mereu cu "ziorel de ziua". Poate pentru ca asa credea ea ca se cade, sa mergem toti, sau poate ca stia cat este de important pentru noi. Mersul la bunici era o permanenta recompensa, pentru ca acolo era o oaza de pace, de rabdare si liniste. Era o toleranta nesfarsita fata de greselile si suferintele noastre copilaresti. Vasele si buzunarele bunicii erau pline de hreauce (fructe) uscate si de zahar cubic. Lucruri chinuitoare, cum ar fi pieptanatul parului lung si des, la bunica devenea o placere. Bunica era de fapt "moslca", fara pereche sub soare, care-l punea pe "mosucu" sa-i tina cutia cu dohot, in care ea inmuia foarte des piaptanul si ma pieptana vreme indelungata, umblandu-mi prin par usor. numa de-abde.

Oare de ce credea bunicul ca pieptanatul meu este suficient de important ca el sa-si lase pentru multa vreme rindeaua si sa ia parte, stand in picioare, cu dohotul in mana?
De la bunici, noi nu puteam lipsi in noaptea de Craciun. Si chiar daca nu ne era foame, chiar daca nu ne statea mintea la daruri si recompense, acolo gaseam ceva peste care nu puteam trece nepasatori: vasul de lut plin varf cu galuste mici, umplute cu pasat si afumatura. Ne serveam din vas cu mana, la fel ca si din vasul cu mere sau cu nuci.
Colindam afara, la fereastra si nu intram, nici chiar la mosica, pana cand nu auzeam "Sa traiti, haidati in casa!". Ne asezam apoi pe unde puteam, luam parte la discutiile oamenilor mari si plecam acasa "cu ziua", dupa ce se golea vasul cu galuste.

Acum vine alt Craciun. E bine ca suntem inca pe-aici, ca suntem sanatosi si teferi, ca suntem impreuna si in pace. Dar de ce oare acuma Craciunul parca vine cu o bota? De ce facem pregatiri obositoare si costisitoare inainte, iar dupa aceea ramanem ingreunati si, adesori, dezamagiti ca a trecut repede, fara sa ne ramana amintiri aparte?

De ce nu facem noi galuste cu pasat, de ce nu simplificam lucrurile si de ce nu vedem cealalta fata a lucrurilor si a evenimentelor, aceea care ne face sa fim buni, sinceri si entuziasti?

Anuta Mociran

.