Pentru nimeni nu constituie un secret faptul că în viaţa noastră foarte multe lucruri depind de perspectiva pe care o avem asupra vieţii însăşi - iar această perspectivă, la rândul său, depinde atât de particularităţile personalităţii „privitorului" (un om cu structură optimistă va căuta partea plină a paharului chiar şi în situaţii grele, pe când pesimistului nimic nu-i va fi pe plac), cât şi de vederile care domină în societate cu privire la un fenomen sau altul. O anumită profesie este prestigioasă? O mulţime de tineri şi tinere o caută, chiar dacă de fapt nu li se potriveşte deloc.
Şi atitudinea faţă de copii s-a schimbat radical în ultimul secol. Cu cât societatea a fost mai bântuită de setea consumului, cu atât mai puţin a apărut nevoia de copiii mulţi. Este de înţeles: fiecare nou copil face să scadă bunăstarea materială a familiei şi este perceput de ceilalţi membri ai ei ca un concurent. In paralel, a prins puteri ideologia limitării natalităţii, care în secolul al XX-lea a devenit un instrument foarte puternic de distrugere a societăţilor tradiţionale. Organizaţiile de tipul „planificării familiale" şi mijloacele „liberale" de informare în masă s-au străduit mult să-şi atingă scopul dorit: cel de a convinge populaţia diverselor ţări că nu este în interesul lor să aibă mulţi copii. „Mai bine un singur copil, dar sănătos şi dorit. De ce să înmulţeşti sărăcia?" Iar revoluţia sexuală, urzită cu aceleaşi scopuri, a făcut ca acum milioane de oameni, care nu l-au citit niciodată pe scriitorul rus Veresaev, să dea la întrebarea: „Iubiţi copiii?" răspunsul unei erou al acestui scriitor: „Nu, dar îmi place procesul prin care se zămislesc."
In ultimii ani, odată cu răspândirea Ortodoxiei în ţara noastră, s-au observat, ce-i drept, anumiţi paşi înainte. Biserica se străduie să ridice prestigiul familiilor cu mulţi copii, să facă acceptată de stat şi de oameni ideea că avorturile sunt inadmisibile şi că „amorul liber" e un păcat. Aceasta este însă numai o picătură în ocean. Deocamdată, psihologia contraceptivă n-are de gând să se predea - iar ea este construită în întregime pe ideea că un copil este o povară: nu un extraordinar dar dumnezeiesc, ci o povară. Această imagine-cheie dă tonul relaţiilor, insuflă logica dezvoltării temei. Dacă povara nu vine la timp, de ea trebuie să scapi cât mai curând - iar dacă aţi hotărât să v-o luaţi pe umeri, sunteţi singurii vinovaţi. Vă aşteaptă o mulţime de greutăţi şi lipsuri.
Când încep greutăţile, nici pe departe nu sunt gata toţi părinţii să rabde totul fără cârtire - cu atât mai mult când tot ce este în jur împinge nu la depăşirea greutăţilor, ci, dimpotrivă, la evitarea lor, la maximul confort. Apar rapid nemulţumirea, iritarea, care trebuie vărsate undeva. Unii le varsă asupra soţului sau soţiei, la alţii se actualizează imaginea, implantată ca o mină, a piedicii, poverii. Cum să mai fie vorba de acceptarea necondiţionată a copilului? Şi asta cu toate că acum este, obiectiv, mult mai uşor să creşti copii decât era, să zicem, după război sau înainte de comunism. Bunica mea, locuind în imediata apropiere a Moscovei, căra acasă apă cu găleţile de la fântână, o încălzea pe cuptor şi spăla copiii (pe urmă şi nepoţii) în albie, iar soacra mea, având doi fii mici de tot, se ducea după apă la câţiva kilometri depărtare - şi amândouă spălau zilnic de mână scutece. Multe mame contemporane se simt însă mult mai obosite de îngrijirea copilului decât se simţeau ele, deşi în locul lor spală maşina, iar de scutece nici nu vor să audă, că doar au pamperşi.
Şi principalul este că într-adevăr le vine mai greu! Căci totul este definit nu de împrejurările obiective, ci de receptarea lor subiectivă. Câte femei care şi-au pierdut soţii în război nu se bucurau că le-au rămas copiii! Se bucurau, cu toate că le venea incredibil de greu să-i crească singure - dar societatea le insufla că e bine să ai copii, fi-indcă aceştia sunt o bucurie, o mângâiere, pomenirea şi continuarea vie a celui răposat. Iar acum auzi deseori (şi încă de la femei din familii absolut asigurate material): - Să mai fac copii? Ce tot spuneţi? Dar dacă se întâmplă ceva cu soţul meu? Cum o să-i cresc de una singură?
Aşa încât una dintre condiţiile fundamentale ale stabilirii (sau restabilirii) legăturii normale cu copilul este înlăturarea dezordinii din cap. Imaginea-cheie trebuie să fie cea corectă. Un dar, mai ales unul preţios, trebuie primit cu recunoştinţă, păstrat cu grijă, admirat, pe când cu o povară poţi, în cel mai bun caz, să te resemnezi, şi dacă-I mulţumeşti pentru ea lui Dumnezeu, mulţumeşti ca pentru o cruce. Simţiţi deosebirea?
Atunci când percepi copilul ca pe un dar, cuvintele de dragoste, de aprobare şi de laudă nu trebuie stoarse din tine, ci se revarsă de la sine împreună cu şuvoiul tandreţei. Vrei să prelungeşti cât mai mult aceste clipe ce nu se mai întorc: uite-l, atât de mic, lipsit de apărare, are atâta nevoie de tine... Până şi în situaţiile care provoacă în mod obiectiv disconfort vezi aspectele pozitive.
- Fiica mea s-a cerut multă vreme în braţe -povesteşte o mamă. Ţin minte că odată, atunci când avea 3 ani, ne întorceam acasă de la plimbare. Cum obosea - „vreau în braţe"! Niciodată nu o certam, nu o ruşinam pentru asta. De fapt, îmi făcea plăcere s-o port în braţe. Inţelegeam că asta se va sfârşi în scurtă vreme şi că nu se va mai repeta niciodată. Ce-i drept, o purtam numai câţiva paşi - era deja grea -, însă Măriei îi ajungea. Pentru ea era important să se lipească de mine, să simtă cum îmi bate inima. Asta o făcea să se liniştească, să simtă forţe proaspete.
Atunci când părinţii se simt împovăraţi de copil, ei visează ca acesta să crească mai repede, sunt gata să încredinţeze îngrijirea şi educarea lor altor persoane - şi, principalul, trăiesc cu senzaţia că cel mic îi distrage permanent de la alte lucruri mai importante, că timpul petrecut cu el este timp pierdut.
- Dumneavoastră spuneţi: „De Misa trebuie să vă ocupaţi, să-l învăţaţi să se joace!" - exclama cu nedisimulată amărăciune mama, suferind de evidente lacune pedagogice, a unui băieţel de 5 ani. Dar de mine şi de fratele meu părinţii nu s-au ocupat deloc! Am crescut fără ca ei să bage măcar de seamă, şi uite că suntem oameni normali. Desigur că dacă ai o asemenea dispoziţie vezi mai des aspectele negative, şi ciuda care apare din cauza împrejurărilor se transferă rapid asupra cauzei datorită căreia totul este aşa cum este. Adică asupra copilului.
Tatiana L. Sisova
CÂND COPILUL NU ASCULTĂ, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "Cand copilul nu asculta"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.