O generaţie nouă de părinţi tineri se zbate să-şi afle identitatea. Grupuri pe facebook, şcoli de parenting, cursuri de cultura naşterii ori creşterii maternităţii şi paternităţii, cursuri de comunicare între părinţi, părinţi-copii. O ţesătură dramatică de nevoi şi de răspunsuri, de simplitate şi complexitate deopotrivă. Viaţă. Care nu este niciodată simplă, oricât ne-am zbate pentru asta. E momentul să ne gândim dacă nu cumva cel mai bine ar fi, pentru copiii noştri, zic, să acceptăm că nu şcoala ne face părinţi, că nu acumularea de date şi informaţii ne duc la rezultate. Că perfecţionismul în creşterea copilului este el însuşi un „monstru” antiparenting, un bacil informal care dăunează grav sănătăţii vieţii în comuniune, cu drag şi simplitate, care constituia, odinioară, câmpul de rezistenţă al familiei. Disperarea aceasta de a nu greşi a tinerilor părinţi spune foarte multe despre tensiunea socială în care trăim. Au luat copiii drept o sarcină de pe fişa de post, a responsabilităţii sociale ori în raport cu bătrânii dinainte, un soi de ţintă de împlinire întru viaţa cotidiană. Se tem să nu fie prea stângaci, de parcă stângăciile părinteşti nu fac parte din viaţă. Se tem să nu greşească în raport cu copiii lor cam unde au greşit părinţii lor în raport cu ei, părinţii de astăzi.

Sunt mereu mişcat văzându-le grija, mă tem uneori pentru echilibrul lor sufletesc. Au înţeles deplin că a avea copil şi a-l creşte este o chestiune de viaţă şi de moarte, nu ţine de programe educaţionale externe, ci de un soi de construcţie internă a vieţii, a relaţiei copilului cu ei şi cu lumea. Din care unii îl exclud pe Dumnezeu, semn de înapoiere. Alţii îl exultă ca loc, epuizând copiilor inteligenţa emoţională legată de El. Unii reuşind să-L descopere copiilor pe Dumnezeu ca fiinţă vie, Persoană colegială şi în comuniune cu el, copilul părinţilor săi. Cert este că a creşte copilul azi este la fel de greu ca odinioară nu datorită insecurităţii financiare sau a sărăciei în care ne zbatem, ci a unei insecurităţi sufleteşti în care se zbate veacul de acum. Un veac ciudat, în care vorbim fără să comunicăm, vindecăm fără să atingem, scriem fără să mai ştii citi, auzim fără a mai asculta...

Cine rămâne însă principalul profesor de crescut copilul? Bunicii? Ei sunt intrigaţi oricum de orice, niciodată mulţumiţi de ceea ce împlineşte tânăra generaţie, ar fi fost chiar culmea să fie încântaţi tocmai de creşterea nepoţilor lor. Le pasă, de aceea sunt exigenţi. Zâmbesc atotştiutori şi cei care n-au prea fost implicaţi în creşterea părinţilor copiilor de azi. Pentru că vârsta şi un soi de unitate de generaţie le oferă un mod de a vedea lumea aceasta răsturnată în valorile ei primare. Nu sunt puţine cazurile în care bunicii, insuficient educaţi în cele ale sufletului, cer ajutorul pentru ca nepoţii lor să fie „mai credincioşi” decât ei ori copiii lor şi le spun, cu riscul de a părea antiparenting, că nepoţii lor sunt exact la nivelul la care îngăduie Dumnezeu înţelepciunea de a te bucura de El, că Hristos Domnul nu caută la câte rugăciuni ori participări la Liturghie bifează puştii, ci la câtă bucurie au să ajute furnicile ori vrăbioarele rănite, duc prăjituri porumbeilor ori urmăresc printre gene fibra de clorofilă vie a câte unei frunze frumoase. Pentru că orice educaţie are în sine o tensiune naturală, pozitivă, roditoare la timp. Probabil că în mine vorbeşte acum copilul de cartier fără Duminică - căci nu aveam biserică dar în niciun caz fără Dumnezeu, căci era atâta frumuseţe naturală şi omenească în jur încât uitam să trăiesc.

Atunci, veţi zice, cine ne învaţă să ne creştem copilul? Eu zic că el, copilul. Minunea aceea de alcătuire uman- dumnezeiască din care irumpe în vieţile noastre o viaţă nouă, nelimitată la cultura învăţării prin copiere, ci asumată prin creativitatea continuă. De când se naşte până la moarte, omul omului este învăţător şi-i vai de cel ce nu înţelege să înveţe de la toate. Copilul nostru este celula de criză în care se nasc toate liniile educaţionale, el ne ţine de mână în căutarea lui. Aduceţi-vă aminte de primul lui moment de febră- cum ne-am adus aminte atunci de toate răutăţile noastre, ori de prima buşeală luată în lupta sa cu gravitaţia pentru a-şi câştiga poziţia bipedă. Ceea ce îl face astfel, de nepreţuit, este voinţa lui puternică, creşterea personalităţii sale sub ochii noştri. Plânsul lui, semn al aerului în plămâni, ne linişteşte uneori mai mult decât tăcuta irespiraţie din vremea nopţii. El te învaţă să-l asculţi, să-l încurajezi privind la el, în ochii lui, pentru că acolo se naşte veriga de aur a comunicării din clipa aceea şi din toate celelalte, multe, ale creşterii lui. Excelent în intuiţie, semn că acesta e darul dintâi al cunoaşterii, copilul poartă cu sine rănile noastre, prinde din zbor supărările, simte violenţa, cade cu cel ce cade şi se ridică, asemeni, cu cel ce se ridică. E un „harometru”, un excelent măsurător al liniştii şi păcii din casă şi din lumea lui.

Uneori îl confundăm cu obiectul muncii noastre, obosiţi de atât de multă presiune socială. Purtăm spre el disperarea de a supravieţui unui război nesângeros, dar rânitor, ucigător de suflet. Reducem timpul cu el, îl dăm în grija dădacei electronice - TV, calculator, iphone - şi-l rugăm să nu ne deranjeze când, în fapt, funcţia lui educaţională este tocmai să deranjeze. Să ceară viaţă, nu soluţii, timp împreună, nu voucheruri ieftine de abonare la frumuseţile artificiale ale vieţii. Generaţia mea aici a greşit. In contratimpul în care ne-am crescut copiii, în „întretimpul” în care le-am acordat atenţie. Aşa ne-am şi rănit între noi ca familii, ca perechi alcătuitoare de familii. De aici poate şi rana de iubire în care au alunecat generaţiile născute din noi. Chiar ne-a furat peisajul înălţimilor rarefiate ale carierei profesionale. Or, copiii, educaţia în general, nu cere cunoaştere prin carieră a subiectului, ci prin vocaţie. Nu poţi fi părinte de carieră, cum tot au încercat să ne lămurească divele cu fiecare apariţie publică alături de copiii lor, ci numai prin vocaţie. Iar cel ce te cheamă la plinirea vocaţiei nu este lumea în care trăim, ci copilul tău, copilul timpului în care vieţuieşti.

Copiii ne cer schimbări de mentalitate, de atitudine, de constanţă şi exigenţă financiar-socială. Ne temem parcă de ultimii născuţi în societatea noastră, facem calcule, analize, diagnoze, multe fiindu- ne înspăimântătoare. Ne purtăm mereu cu ei ca şi cum ar fi ultima generaţie, îi situăm mereu la graniţa cu Apocalipsa. Ba deseori aud tinerii zicând: nici nu merită să mai aduci pe lume copii într- o lume atât de urâtă. Poate. Dar tocmai ei fac lumea frumoasă, ei o emoţionează şi transferă din emoţia aceea credinţa că nu e totul pierdut. Ei sunt factorul necunoscut al ecuaţiei umane care face ca lumea să crească în valoare, în demnitate ori discretă frumuseţe limpezită de Har.

De aceea merită reamintit, fie şi din când în când, vorba latinului de odinioară: Maximum debetur puero reverenda. Copilului se cuvine reverenţă, plecăciune adâncă. El ridică lumea în palmele sale amirosind a lapte şi o restartează mereu în valorile ei fundamentale, d’ata şi ma ma fiind două dintre ele, nu singurele, dar extrem de importante. Nu avem voie să uităm însă înţelepciunea ce se pune în sufletul nostru prin gândul teribil de uitatului Bade Cârţan: „Educaţia unui copil începe cu douăzeci de ani înainte de naşterea lui, prin educaţia părinţilor săi”. E vremea să ne creştem unii pe alţii, poate mai mult decât oricând. Nu furaţi de modele culturale sau de construcţii ale unui progresism guraliv. Ci de copii, de liniştea lor în aşteptarea vieţii. O linişte neliniştită, gureşă şi plină de tensiune altfel, dar linişte. Pentru aceea înainte de căuta pe Google soluţii ori informaţii pe bloguri, căutaţi la ochii lor, sursă de inspiraţie nelimitată.

PR. CONSTANTIN NECULA

Fragment din cartea "ACOLO VA FI ŞI INIMA VOASTRĂ."

Cumpara cartea "ACOLO VA FI ŞI INIMA VOASTRĂ"

 

• Copilaria, varsta Imparatiei
  Publicat in : Religie
• Este copilaria in pericol?
  Publicat in : Editoriale
• Copilaria, drum spre sfintenie
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: