"Privegheati dar in toata vremea, rugandu-va" (Luca 21, 36).

Cu toate ca literatura religioasa referitoare la rugaciune este foarte bogata , credem, totusi ca aparitia unor articole pe aceasta tema este folositoare pentru suflet.

Rugaciunea autentica, rugaciunea neincetata, desi este o practica care se bucura de o vechime considerabila, ramane pana astazi extrem de vie in cadrul frumusetilor vietuirii credintei crestine ortodoxe autentice.

De la inceput, tinem sa facem o precizare si anume ca, in Traditia Ortodoxa exista atat o diferentiere intre minte si inteligenta, cat si o distinctie intre cunoasterea pe care o poseda mintea si cunoasterea senzoriala, precum si in ceea ce priveste cunoasterea de la Dumnezeu. Acest lucru este deosebit de important deoarece, de o parte, se observa distinctia dintre pedagogia umana si cea divina, de cealalta parte, constatam ca prin curatirea mintii noi dobandim cunoasterea dumnezeiasca, iar Sfintii se invrednicesc de vederea lui Dumnezeu.

Scopul rugaciunii
Scopul rugaciunii este crearea si consolidarea unei anumite stari de pace si echilibru al fiintei launtrice. Fara doar si poate, ca scopul final al rugaciunii este acela de unire a mintii cu inima si a omului cu Dumnezeu. Rugaciunea e o creatie infinita, arta suprema.

Rugaciunea are menirea de a reaprinde acea scanteie dumnezeiasca, acea suflare harica pe care Dumnezeu a suflat-o in narile lui Adam si in virtutea careia Adam „s-a facut suflet viu” (Fc 2,7). Rugaciune este hrana sufletului: asa cum trupul are nevoie de hrana, sufletul tanjeste permanent dupa rugaciune. Mai mult, rugaciunea este oxigenul vietii duhovnicesti.

Rugaciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Desigur apare intrebarea de ce ar mai fi nevoie sa comunice cu Dumnezeu, din moment ce i-a facut tovaras de viata, pe Eva. E adevarat, dar vedem cu totii astazi cum este cu partasia in doi, se vorbeste tot mai mult de asa-zisa singuratate in doi, iar relatiile dintre oameni se racesc pe zi ce trece. In acest sens, singurul receptor fidel ramane Dumnezeu.

Rugaciunea este maica tuturor virtutilor. Rugaciune este izvor nesecat pentru ca din ea izvorasc toate virtutile crestinesti: credinta, nadejdea, dragostea, smerenia, milostenia, bunatatea, intelepciunea, priceperea etc. Nu in ultimul rand, rugaciunea este si un medicament, atat pentru suflet, cat si pentru trup. Rugaciunea mai este si o taina.

Unde ne rugam
Ca orice activitate umana si rugaciunea are nevoie de un ambient al locului in care ne rugam. De aceea, este bine ca fiecare crestin sa aiba un loc al sufletului din casa unde locuieste, un colt de rugaciune de unde sa nu lipseasca o masuta sau un scaunel, o icoana, o candela sau o lumanare aprinsa si eventual un tamaier. Aceasta este si in functie de cat timp alocam rugaciunii. Spre exemplu, persoanele care au pravila zilnica si-au organizat un fel de „mini-altar”.

Sfantul Macarie Egipteanul ne sfatuieste: „Roaga-te unde poti si cum poti si vei ajunge sa te rogi cum trebuie. Astfel, ne putem ruga in casa, pe strada, la serviciu, in avion, in tren sau in autobuz, ne putem ruga oriunde si oricand, important este doar sa ne rugam.

Rugaciune este o activitate speciala a omului si din acest motiv, el are nevoie atat de un mediu ambient al locului, cat si de o stare launtrica deosebita. De aceea, este bine sa participam la slujbele bisericesti, cel putin duminica, la Sfanta Liturghie pentru ca acolo avem, nu numai conditii deosebite, ci beneficiem si de prezenta insusi a Mantuitorului.

Traditia Bisericii si Vietile Sfintilor ne dau marturie de numerosi ostenitori si ravnitori ai rugaciunii, exersand aceasta in diferite locuri: pe stanci, pe stalpi, in copaci, in pesteri, pe lespezi, in paduri, pe varf de munte, in grote, in chilii etc. Spre exemplu, dupa mine, un exemplu al vointei puternice, al staruintei si al nevointelor pentru rugaciune il reprezinta Sfantul Serafim de Sarov care s-a rugat stand in genunchi pe o lespede vreme de trei ani de zile.

Cu toate acestea, locul cel mai potrivit pentru rugaciune, fie ca vorbim de rugaciune particulara, fie ca folosim rugaciunea obsteasca, ramane Biserica, sau casa lui Dumnezeu, care a fost numita de Mantuitorul, Casa de rugaciune.

Cum ne rugam
Dintru inceput, facem precizarea ca pentru acest lucru este nevoie de indrumarea unui duhovnic sau oricare dintre preotii slujitori ai Bisericii.

Ca orice indeletnicire a activitatii umane si in cazul rugaciunii se incepe de la simplu la ceva mai profund si mai complicat, aceasta depinzand de vointa si de ravna fiecaruia. Ea se poate exprima tainic, adica in gand, prin viu grai si prin cantare. Putem incepe cu putin si simplu, asa cum ne invata Domnul Iisus Hristos: „Voi asa sa va rugati: Tatal nostru, Care esti in ceruri, …” si rosteste-l pana la capat. Nu il stii?! Invata-l pentru ca e porunca de la Mantuitorul lumii. Apoi, de vrei mai mult sa gusti din frumusetea comuniunii cu Dumnezeu, ti se va descoperi la vremea potrivita sau fa asa cum primesti pravila de la duhovnic sau preot.

Prin exersare, dupa o perioada de timp, cuvintele rugaciunii par a veni de la sine pe buze, intorcandu-ne, din ce in ce mai mult, in obisnuinta prezentei lui Dumnezeu. Cu timpul, cuvintele vor disparea. O veghe tacuta, insotita de o pace adanca a inimii si a mintii se manifesta prin tumultul existentei zilnice.

Cum simtim prezenta lui Dumnezeu in rugaciune
Dumnezeu vine in intampinarea omului care se roaga si abia aceasta venire, aceasta initiativa divina aduce si iubirea pentru intreaga creatie. Venirea Lui, cateodata, este atat de absorbitoare, incat inima si mintea, in intregime, sunt ocupate numai de El. Aceasta lume vazuta cedeaza locul unei alte realitati, de sus. Mintea inceteaza sa mai gandeasca discursiv, ea este numai atentie. Inima intra si ea intr-o stare imposibil de descris – este plina de frica, dar de o frica cucernica, facatoare de viata. Respiratia devine retinuta, Dumnezeu Se vede si inauntru si in afara. El umple totul, si pe om in intregime, duhul – minte, inima – simtamintele si chiar trupul traiesc strans cu Dumnezeu“, ne marturiseste Parintele Sofronie.

Dar aceasta venire nu este recunoscuta intotdeauna, cerandu-se sfatul celui care deja a experiat-o pentru certificarea autenticitatii ei: „Intocmai asa se intampla si in ceea ce priveste pe Dumnezeu cel nevazut. Cand il vede cineva pe El descoperit, vede o lumina. Si se minuneaza vazandu-L. Insa cine e, asta nu o stie de indata; dar nici nu indrazneste sa-l intrebe pe El. Cum L-ar intreba pe Cel la care nici nu-si poate ridica ochii si pe care nu-L poate vedea cat e de mare? Caci priveste cu cutremur si cu frica multa, oarecum numai spre picioarele Lui, stiind doar in general ca Cel ce s-a aratat in fata lui este Cineva. Si daca mai exista cel care i-a povestit inainte despre acestea, ca unul ce a cunoscut mai inainte pe Dumnezeu, mergand la el ii spune: «Am vazut». Si acela il intreaba: «Ce ai vazut, fiule?» «O lumina dulce, parinte; o lumina de asa fel, ca nu am destula pricepere pentru a-ti spune cum e.» Si in vreme ce spune aceasta, inima lui salta si palpita si se aprinde indata de dorul Celui pe Care L-a vazut.

Apoi incepe sa spuna cu lacrimi fierbinti si multe: «Mi s-a aratat, parinte, acea lumina. Peretii chiliei mele au disparut indata si lumea a trecut, fugind, socotesc, de la fata ei. Am ramas numai eu, intr-o insotire cu lumina singura. Nu stiu, parinte, de era si trupul meu atunci acolo. De am iesti din el, nu stiu, dar atunci nu stiam de port trup si de sunt imbracat in el. Aveam o bucurie de negrait, care ma insoteste si acum, si o iubire, si un dor mare, incat s-au pornit din mine valuri de lacrimi in rauri, ca si acum, precum vezi.» Acela, raspunzandu-i, zice: «E acela, fiule». La acest cuvant, el il vede din nou si putin cate putin se curateste deplin, iar curatindu-se, capata indrazneala si-L intreaba pe Acela si zice: «Dumnezeul meu, Tu esti?» si Acela ii raspunde si zice: «Da, Eu sunt Dumnezeu cel Care M-am facut om pentru tine. Si iata te-am facut pe tine, precum vezi si te voi face Dumnezeu»“, se destainuie Sfantul Simeon Noul Teolog.

In cele din urma, in directia unui apofatism care defineste si mai mult abisul ontologic ce desparte pe Dumnezeu de om, miscarea mintii umane inceteaza si „chiar rugaciunea isi schimba natura. «Sufletul se roaga in afara de rugaciune». Aceasta constituie isihia, linistea spiritului, odihna care-i mai presus de orice rugaciune, pacea care depaseste orice pace. Este acel «fata catre fata» indreptat spre eternitate, cand «Dumnezeu coboara in suflet, iar sufletul urca la Dumnezeu», potrivit Parintelui Paul Evdokimov.

Asadar, rugaciunea trebuie facuta in duh de pace, cu evlavie, cu smerenie si cu staruinta, deoarece: „Mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16).

Stefan Popa
Cluj-Napoca

.

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta