Cum se poate vindeca sufletul?

Cum se poate vindeca sufletul? Mareste imaginea.

Dintru început, este necesar să precizăm semnificaţia dreptei credinţe. Noi, ortodocşii, acordăm o importanţă deosebită păstrării adevăratei credinţe, bineştiind că dacă ea este superficială, la fel va fi şi vindecarea. Am subliniat deja faptul că teologia este şi o ştiinţă medicală. Preocupându-se de sănătatea pacienţilor, medicina încearcă să le-o redea bolnavilor, folosindu-se de diferite metode terapeutice. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre teologie: ea cuprinde atât învăţăturile Bisericii despre sănătatea duhovnicească, cât şi calea pe care trebuie s-o urmăm noi, cei bolnavi, pentru a ne însănătoşi. Acesta este motivul pentru care ortodocşii acordă o atât de mare importanţă păstrării neştirbite a credinţei, de teama de a nu deteriora vreuna din învăţături - fapt care ar duce la pierderea posibilităţii de a vindeca bolile sufleteşti şi, implicit, la pierderea mântuirii. Privind astfel lucrurile, „controversa dintre Sfântul Grigorie Palama şi filosoful Varlaam nu s-a referit, de fapt, la esenţa unei dogme, ci la fundamentarea ei metodologică. în timp ce Varlaam a recurs la o epistemologie metafizică, argumentarea Sfântului Grigone Palama a avut drept punct de plecare verificarea empirică a lucrurilor - nu mai puţin confirmarea lor şi consecinţele care decurg din ele, care pot fi demonstrate logic .

Desigur, pentru a ne vindeca, este esenţial să ne dăm seama că suntem bolnavi; dacă omul nu este conştient că suferă de o boală, nu se duce la doctor. Cunoaşterea de sine este deci primul pas spre vindecare. Sfântul Maxim Mărturisitorul observa: „Numai cine a cunoscut slăbiciunea firii omeneşti a făcut experienţa puterii dumnezeieşti. Unul ca acesta, izbutind prin ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se să izbutească, nu va dispreţul niciodată pe nici un om. Vorbind despre marea folosinţă a rugăciunii de noapte, Sfântul Petru Damaschin îşi exprima convingerea că deprinderile morale se câştigă „meditând omul la cele ale zilei“ şi amintindu-şi „de alunecările ce s-au întâmplat în tulburarea zilei, ca să poată „ajunge la simţire în liniştea nopţii şi să poată plânge pentru cele ce a păcătuit. Numai atunci când ajungem la cunoştinţa duhovnicească, ne putem constata şi deplânge nedesăvârşirea.

Cei mai mulţi dintre creştinii zilelor noastre nu sunt conştienţi de starea duhovnicească în care se află. Suntem „morţi în păcatele noastre" (Efeseni 2, 5) - şi nu numai că nu percepem acest lucru, dar avem chiar impresia că suntem împodobiţi de virtuţi şi plini de darurile Duhului Sfânt. Din nefericire, această autosuficienţă care ne bântuie distruge opera mântuirii noastre: cum să-i vorbească Hristos celui care se justifică pe sine? Suntem întocmai fariseului contemporan cu Mântuitorul, care nu credea că avea trebuinţă de doctor. Cum poate pătrunde marele dar al pocăinţei şi al deplângerii păcatelor săvârşite într-o viaţă lăuntrică incapabilă de a se analiza şi dezvolta, într-o inimă care nu-şi percepe deşertăciunea?

Legată de conştientizarea faptului că suntem bolnavi este şi „învinuirea de sine“ - marele dar al imputării relelor săvârşite; acesta este semnul adevăratei smerenii a sufletului, deoarece „osândirea de sine este întotdeauna însoţită de smerenie". Această osândire de sine este o povară duhovnicească care, odată intrată în suflet, „va zdrobi şi strivi şi stoarce din el vinul cel mântuitor care bucură inima omului, cu alte cuvinte, omul cel lăuntric. Un astfel de vin este şi smerenia. Osândirea de sine, însoţită de mâhnirea care îi este specifică, este distrugătoare a patimilor şi umple sufletul de cea mai binecuvântată bucurie". Spune Sfântul Ioan Scărarul: „De aceea suntem datori a ne osândi şi dojeni necontenit, pentru ca prin defăimarea cea de bunăvoie să ne putem curăţi de păcatele cele făcute fără de voie".

Nu e însă suficient să conştientizăm noi înşine starea maladivă în care ne aflăm. Este neapărat nevoie şi de un psihoterapeut, iar acesta trebuie să fie părintele nostru duhovnicesc, care ne poate vindeca doar după ce s-a vindecat el însuşi de propriile-i boli sufleteşti, sau cel puţm se luptă din toate puterile să se vindece de ele. Am spus deja că părintele duhovnicesc trebuie să fie teolog, iar teologul, părinte duhovnicesc. Iată cum se aplică astfel zicerea Mântuitorului: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!“ (Luca 4, 23). Numai cel care a cunoscut vicleşugurile diavolului îşi poate călăuzi fiii duhovniceşti. Numai cel care a aflat marea comoară numită „sănătatea duhovnicească" îi poate ajuta şi pe alţii să o dobândească: „Mintea care s-a tămăduit pe sine însăşi şi tămăduieşte şi pe alţii cu cele ce s-a vindecat pe sine este doctor“.

Mulţi creştini contemporani îi consideră pe preoţi drept trimişi ai Celui Preaînalt sau autorităţi ale ecleziei, care îndeplinesc multiple îndatoriri birocratice, oficiază Sfânta Liturghie şi administrează Sfintele Taine atunci când se cuvine - împlinindu-şi astfel chemarea sufletească sau obligaţiile tradiţionale. Pe de altă parte, preoţii sunt consideraţi uneori magicieni-săvârşitori de acte miraculoase! Cu toate acestea, ştie fiecare dintre noi - sau ar trebui să ştie - că harul dumnezeiesc nu se transmite nici în mod magic, nici mecanic, ci în chip sacramental. E adevărat că uneori şi un preot nevrednic săvârşeşte Sfintele Taine, dar unul ca acesta nu va vindeca pe nimeni; una este a ierta păcatele cuiva şi alta, a vindeca pe cineva. Pe de altă parte, cei mai mulţi dintre creştini se mulţumesc să asiste, de formă, la Sfânta Liturghie, sau să se spovedească şi chiar să se împărtăşească la fel de formal, fără a se preocupa de tămăduirea lor sufletească. Preoţii, părinţii duhovniceşti, nu sunt doar nişte oficianţi ai Sfintei Euharistii, ci trebuie să-i şi tămăduiască pe fiii lor duhovniceşti. Având o cunoştinţă temeinică a procedeelor de vindecare a patimilor, ei sunt chemaţi să le împărtăşească pe acestea fiilor lor duhovniceşti, arătându-le cum se pot descătuşa din robia răului.

In continuare, ne vom ocupa de felul în care concepeau duhovnicia Sfinţii Părinţi. Păstorul duhovnicesc este şi medic, în acelaşi timp: „Medic (iatros) este cel care a dobândit un trup şi un suflet sănătos şi care nu are nevoie să fie îngrijit de alţii“. Sfântul Ioan Scărarul expune detaliat procedeele pe care trebuie să le aplice preotul pentru a-şi tămădui păstoriţii:

„Dobândeşte şi tu, o prea minunate părinte, cataplasme (scil. plasturi), medicamente, alifii, soluţii, bureţi, leacuri împotriva vomitării, bisturiu, cauterizator, unsori, anestezice, cuţit, pansamente. Dacă ne lipsesc toate acestea, cum ne vom arăta priceperea noastră? Nicidecum! Răsplata ni se va da nu pentru ceea ce spunem, ci pentru ceea ce săvârşim.

„Cataplasma închipuieşte aici tămăduirea bolilor văzute, adică trupeşti. Băutura este vindecarea patimilor dinlăuntru şi deşertarea întinăciunn nevăzute. Medicamentul este dispreţul de sine care muşcă păcatul şi vindecă abcesul mândriei. Alifia este purificarea ochiului sufletesc, care s-a tulburat din pricina mâniei. Soluţia este certarea (dojana) care strânge şi amărăşte, dar care după puţin timp vindecă. Bisturiul este grabnica deşertare a veninului nevăzut; el este cu adevărat o tăietură lată şi adâncă spre mântuirea celor bolnavi. Buretele este vindecarea şi răcorirea pe care o dă medicul celor suferinzi prin cuvinte blânde, mângâietoare şi dulci, după săvârşirea intervenţiei chirurgicale. Cauterizatorul este porunca şi pedeapsa care se dau pentru un trup oarecare, cu iubire de oameni, spre pocăinţă. Unsoarea este mângâierea care se aşază peste rana arsă cu fierul, fie prin cuvânt, fie printr-o mică mângâiere. Anestezicul este cel care uşurează sarcina ascultătorului, care-i dăruieşte, prin supunere: odihnă, somn fără de somn şi o sfântă orbire, spre a nu-şi vedea faptele sale cele bune. Pansamentele sunt încercările de a întări şi a strânge, printr-o răbdare până la moarte, pe cei slăbănogiţi şi moleşiţi de slava deşartă. Sfârşitul tuturor însă este cuţitul, adică porunca şi hotărârea de a se tăia mădularul ce s-a ucis sufleteşte şi a putrezit, pentru ca să nu molipsească şi pe celelalte cu râia sa.

„Fericit este medicul care nu se îngreţoşează de mirosurile rănilor celor bolnavi şi stareţul care rămâne neclintit şi neîmpătimit în faţa păcatelor păstoriţilor săi, căci cel dintâi se va apuca fără de întârziere să tămădui ască rana puturoasă, lăsând de-o parte greaţa, iar cel ce-al doilea va putea să învie sufletele care au murit".

Analogia preot-medic este susţinută şi de părintele Ioannis Romanidis: „Rezultatele identice obţinute în urma experimentelor, ceea ce constituie adevărul tuturor ştiinţelor, confirmă vindecarea atât în ştiinţa medicală, cât şi în cea patristică. Pe cât este de absurd să spunem despre cineva care nu vindecă pe nimeni sau care nu ştie cum să vindece oamenii că este medic, pe atât de nepotrivit este să-l considerăm teolog pe cel care nu se află intr-un stadiu de iluminare duhovnicească, pe cel care nu ştie ce înseamnă iluminarea şi îndumnezeirea sau cum se pot dobândi acestea - şi prin urmare nu este în stare să vindece pe nimeni".

Şi tot el spune: „Mai presus de toate, psihoterapeuţii care îi asistă pe bolnavii ajunşi în anumite etape de tratament sunt episcopii şi preoţii - cei dintâi provenind, în mare parte, dintre monahi. Cu toate acestea, în zilele noastre, după un secol şi jumătate de dezastruoasă propagandă neogreacă împotriva isihasmului, asemenea persoane sunt greu de găsit; există doar câţiva isihaşti printre monahi.

Mitropolit Hierotheos Vlahos

Fragment din cartea "Psihoterapia ortodoxa", Editura Invierea Arhiepiscopia Timisoarei
 

Pe aceeaşi temă

18 Martie 2020

Vizualizari: 234

Voteaza:

Cum se poate vindeca sufletul? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE