Un sfânt „stareţ“ din vechea Tradiţie
Curând l-am vizitat iarăşi pe episcop, de data aceasta singură. Atunci îmi fusese oferită o slujbă la o casă de copii din Mongeron, căci căutam de lucru şi un loc unde să stau cu nepotul meu, a cărui tutelă îmi fusese încredinţată. Nu îmi doream în mod deosebit să merg acolo, unde copiii erau ţinuţi sub o supraveghere foarte strictă, dar nu aveam nici o alternativă. Pe lângă acestea, doamna care lucrase acolo înaintea mea plecase deja. Aşa că nu voiam de la episcop decât o binecuvântare ca să merg la Mongeron, dar de fapt inima mea mă trăgea spre el.
Ajungând unde stătea el, la Versailles, am fost condusă în chilia sa. Trăia într-o cămăruţă ai cărei pereţi erau acoperiţi cu cutii mici de lemn, pline cu pachete de scrisori legate cu sfoară; şi fiecare cutie avea un număr în partea de jos. Lângă o măsuţă, era un fotoliu adânc, în care stătea el, cu faţa la fereastră. In colţ, lângă uşă, era o pungă mare cu prescuri uscate. Când am intrat s-a ridicat, a venit la mine şi m-a binecuvântat, iar eu am început să-i vorbesc. I-am spus:
-Prea Sfinţia voastră, daţi-mi binecuvântare să primesc slujba de la Mongeron şi să merg să trăiesc acolo.
Eram sigură că o să-mi dea binecuvântare, însă el s-a gândit puţin şi mi-a răspuns:
- Nu, e mai bine să te duci la Chalifere.
Apoi a început să caute ceva în mica sa agendă. Eu stăteam acolo, gândindu-mă că nu am mai auzit de Chalifere şi nu am fost deloc atentă Ia ce spunea. Cât am stat de vorbă, bietul om a rămas în picioare şi nici nu m-am gândit măcar să-l rog să se aşeze în fotoliu. Abia acum mi-am adus aminte. Mi-a dat multe sfaturi şi după aceea îmi apărea de multe ori în vis, spunându-mi ce să fac. Şi ceea ce-mi spunea se împlinea, de parcă ar fi cunoscut totul dinainte. Pe vremea aceea nu-mi dădeam seama pe deplin că Dumnezeu îi dăduse darul înain- te-vederii. Se pare că îl ascundea cu atâta smerenie şi tăinuire, încât noi, cei care veneam la el, nu i-l puteam ghici, căci la acea vreme nu m-au uimit nici măcar următoarele:
Eu l-am cunoscut pe Fericitul Ioan în 1958, iar tatăl meu a murit pe 7 mai, în 1957, în Miercurea Luminată. Nu cu mult timp înainte de aceasta tata îmi spusese:
- Azi m-a vizitat un călugăr; era mic de statură, îmbrăcat în negru.
M-am gândit mult timp cine ar fi putut fi, însă, de vreme ce pe atunci nu-I cunoşteam pe Fericitul Ioan, nu am putut răspunde acestei întrebări.
Acum, fiind la Fericitul Ioan, mă gândeam: ce păcat că nu îl cunoşteam când tata era bolnav; el l-ar fi însănătoşit cu rugăciunea sa. în acea clipă el mi-a spus:
- Ştii, l-am vizitat pe tatăl tău la spital.
Şi în acelaşi timp şi-a deschis agenda la o anumită pagină şi a citit cu voce tare prenumele, patronimicul şi numele tatălui meu, spunând:
- Uite, l-am găsit - Basil Maximovici Julem.
Dar nici măcar nu-mi ştia numele de familie; cum ar fi putut să-l ştie şi să-mi citească gândurile dacă nu era înainte-văzător ? Acest lucru însemna că tatălui meu îi fusese scris să nu se însănătoşească.
Inainte de plecare, l-am rugat să-mi dea o prescură. El a început să caute în săculeţul cu prescuri uscate şi în cele din urmă a ales o prescură cu „cele nouă cete ale Sfinţilor, pe care mi-a dat-o. M-a şi binecuvântat cu o icoană de hârtie a Maicii Domnului de la Lesna. La vremea aceea încă nu ştiam de mănăstirea Lesna. Apoi m-a luat la biserică, mi-a dat să beau agheasmă şi mi-a spus că trebuie să meargă la Paris. M-am bucurat foarte mult, gândindu-mă că o să merg cu el. Mergea foarte repede şi am crezut că poate nu vrea să vin cu el. Am încercat totuşi să nu rămân prea mult în urmă. Când am ajuns în staţie maşina tot nu venise. Mi-a dat binecuvântare, însă când a ajuns maşina nu mai era decât un loc liber. M-a întrebat dacă mă grăbesc, iar eu, bineînţeles, i-am spus că nu. Atunci s-a aşezat şi m-a tot binecuvântat mult timp, până ce maşina s-a pierdut din vedere.
A doua zi m-am dus la Matuşka Solodovnikova, care mi-a arătat o fotografie, zicându-mi:
- De ce nu te duci tu la Chalifere ?
Mi-a spus că era o casă de copii rusească aşezată sub oblăduirea Arhiepiscopului Ioan. Mie mi-a plăcut imediat descrierea acestei case. Insă ce puteam face ? Nu era drept să refuz slujba din Mongeron, când postul era liber şi nu era cine să mă înlocuiască. Cu inima grea, m-am dus în acea Duminică să mă întâlnesc cu doamna căreia trebuia să-i promit că o să merg la Mongeron.
Aşa că am ajuns, am salutat-o, încercând să zâmbesc şi am spus:
-Primesc propunerea dumneavoastră.
Am observat că doamna era nemulţumită, aşa că am întrebat-o care este problema. Mi-a răspuns că doamna care lucra înainte acolo se răzgândise brusc şi voia să se întoarcă.
-Slavă Domnului!
Cu câtă bucurie mi-am făcut cruce - de parcă mi s-ar fi ridicat o povară de pe umeri. Astfel m-am dus la Chalifere, după cuvintele Fericitului Ioan.
Sfântul Ioan din Kronstadt
Iată cum mi-a fost încredinţat nepotul meu. Inainte de a-l cunoaşte pe Fericitul Ioan, am avut un vis. Se făcea că stăteam într-o biserică mare şi am văzut mormântul cuiva şi în mintea mea ştiam că era al Dreptului Ioan din Kronstadt. Şi deodată l-am văzut pe părintele Ioan ridicându-se din raclă. Apoi s-a dus repede şi s-a ascuns după o coloană. Toată lumea de acolo a început să strige: Unde e părintele Ioan ? Nu ştiau că este viu. Iar eu am fugit în spatele coloanei şi m-am uitat la el. M-a întrebat ce vreau, nu în mod deschis, ci parcă din priviri şi i-am răspuns:
- Parinte Ioan, binecuvântează-mă !
M-a binecuvântat şi m-am trezit.
Imediat mi-am adus aminte că voiam să-mi binecuvânteze şi familia, căci cu mult timp în urmă părintele Ioan îi dăduse mamei binecuvântare să meargă la mănăstire. Ea dorea foarte mult să meargă la mănăstirea ctitorită de el pe malul râului Karpovka, însă apoi l-a cunoscut pe tatăl meu şi curând s-au hotărât să se căsătorească. Tatăl meu s-a dus în Kronstadt să ia binecuvântare de la părintele loan şi a stat acolo trei zile sperând să-l vadă, dar s-a întors fără să fi făcut acest lucru. Poate părintele loan nu voia să binecuvânteze această căsătorie, fiindcă tocmai îi dăduse mamei binecuvântare pentru intrarea în monahism. Mama chiar glumea adesea, spunând:
- Familia noastră este „nebinecuvântată".
Acest lucru mă întrista deseori şi doream ca părintele loan să-mi binecuvânteze familia. Şi în curând am adormit iarăşi şi am văzut că era ca şi cum părintele loan stătea pe canapea şi eu lângă el. Şi îl imploram:
- Batiuşka loan, binecuvântează-ne familia.
El a zâmbit şi şi-a dat binecuvântarea. Atunci am hotărât să-l rog să mă binecuvânteze să merg la mănăstire. Insă am văzut că nu voia să facă acest lucru şi mi-a spus, nu în cuvinte, ci tot cu privirea,
-Pentru binele lui trebuie să rămâi aici.
Şi mi-a arătat peretele. Şi am văzut cum din perete ieşea încetul cu încetul un copil. Am început să plâng amar şi m-am trezit. Peste puţină vreme soţia fratelui meu a născut un băieţel, dar s-a îmbolnăvit de tuberculoză, şi mie mi s-a dat copilul ca să-l cresc când nu avea nici măcar o lună. Am avut aceste vise înainte de canonizarea Dreptului loan.
Aşa că m-am dus la Chalifere, unde am fost foarte fericită, trăind cu el acolo. A fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. însă apoi am avut o mare ispită. Dintr-un oarecare motiv necunoscut, mama a început să mă cheme tot timpul să mă întorc acasă. Tot stăruia: „întoarce-te, mi-e foarte greu fără tine." Chiar mă suna, practic, în fiecare zi. L-am întrebat pe Fericitul loan ce să fac şi el a răspuns:
- Mai bine stai aici.
Pe atunci nu ştiam că trebuie să fii pe deplin atent la Fericitul loan, întocmai ca la unul dintre „stareţii" de la Optina, care cunoşteau nemijlocit voia lui Dumnezeu. Şi, fiindcă fusesem crescută să ascult în toate de părinţii mei, m-am dus acasă. Cum am ajuns acolo, mama mi-a zis:
- De ce ai venit ?
Dar era prea târziu; nu mă puteam întoarce, postul meu se ocupase deja. Aşa că a trebuit să mă supun voii lui Dumnezeu. însă din acel moment am avut de înfruntat atâtea necazuri, încât, dacă n-ar fi fost rugăciunile Fericitului loan, cu siguranţă nu aş fi putut îndura. Cam în aceeaşi perioadă Fericitul loan a început să ofere la biserica noastră mese gratis în trapeză, după slujbe, cărora, după aceea, mi-am închinat toată viaţa. Era un om sfânt, iar eu am păstrat ca pe un lucru preţios fiecare clipă petrecută împreună. Uneori cobora la ceai, şi eu, fiind ocupată toată ziua, aş fi putut atunci să-i pun multele întrebări care mi se adunaseră în minte în timpul zilei, dar pe care le uitam. Atunci el, stând liniştit, cu capul adânc plecat, vorbea încetişor, parcă doar cu sine însuşi, dar răspundea tuturor întrebărilor cărora eu nu le dădusem glas !
Stăteam în picioare în spatele său, pe deplin uimită, neîndrăznind să respir. Acelea au fost clipe de neuitat.
Inainte-vederea dăruită de Dumnezeu
După prima mea discuţie cu Fericitul loan am încercat să-l văd mai des. încercam totdeauna să ajung la mănăstirea Lesna când slujea el; m-am dus acolo să mă împărtăşesc. In seara dinainte am citit canonul de rugăciune pentru Sfânta împărtăşanie şi m-am culcat liniştită, gândindu-mă că a doua zi o să mă împărtăşească Fericitul loan. Dar dimineaţa, în timp ce terminam de citit
rugăciunile, am auzit agitaţie jos. Am aflat că Fericitul Ioan trebuia să plece urgent la Paris. Dezamăgită, m-am întristat şi totul s-a făcut amărăciune. M-am hotărât să îl rog fierbinte în gând pe Fericitul Ioan: „Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine", temându-mă chiar şi numai să cobor, ca să nu izbucnesc în lacrimi în faţa episcopului. Deodată am auzit că cineva o chema pe maica stareţă şi îi spunea: „Zina trebuie să se întoarcă urgent acasă, la Paris. Dar cum, că e aşa de dimineaţă şi nu e nici un tren ?“ Stând acolo, în cameră, în picioare, în faţa uşii închise şi auzind aceasta, am crezut că o să-mi plesnească inima de fericire. Eram încă sus, încă aşteptând să fiu chemată, prefăcându-mă că nu ştiu nimic. Şi, ce ciudat!, nici o clipă nu m-am gândit că poate se întâmplase ceva acasă. Curând au venit să mă cheme. M-am prefăcut că sunt foarte îngrijorată şi că mă pregătesc. Am coborât, în jurul maşinii se adunase întreaga mănăstire şi toată lumea părea puţin tulburată. Am ajuns la maşină; mai era doar un loc liber, numai pentru mine. M-am aşezat şi, petrecuţi de rugăciunea de călătorie, înger păzitor, cântată de toţi, am pornit la drum.
Gândiţi-vă doar, Fericitul Ioan nici măcar nu m-a întrebat unde trebuie să cobor ca să ajung acasă ! Iar în ceea ce mă priveşte, nu mă gândeam la nimic altceva decât că sunt fericită şi călătoresc împreună cu acest om binecuvântat. Am ajuns la biserică: aici a fost înveşmântat, apoi a început slujba, am primit Sfânta împărtăşanie, apoi slujba s-a sfârşit şi în cele din urmă i s-au scos veşmintele în care slujise. Oamenii s-au îmbulzit în jurul lui, el s-a urcat în maşină, ne-a binecuvântat pe toţi şi s-a dus...
M-am întors acasă pe deplin fericită, împlinită, ca şi cum aş fi fost puţin beată. I se spune acestei stări preaplin de har. Nimeni nu mă aştepta acasă. S-au mirat chiar că m-am întors atât de repede. Ce-o fi fost cu plecarea mea „grabnică de la Lesna ? Dar nici nu m-am ostenit să aflu. Am înţeles mistic, dacă se poate numi înţelegere acest lucru:
El mi-a auzit ruga şi a făcut o minune.
Trezvie duhovnicească
In vremea când eram în preajma unui om ca Fericitul Ioan, am început să simt, încetul cu încetul, realitatea spirituală a faptului că lumea de dincolo este aproape de noi. Am început să fiu atrasă mai înăuntrul tărâmului harului, numai ca să simt, din ce în ce mai intens, durerea suferinţei şi a mâhnirii.
Odată m-am dus la mănăstire când Fericitul Ioan nu era acolo şi am rămas peste noapte. In vremea aceea aveam o mulţime de ispite. Noaptea am avut un vis. Stăteam în uşa casei de oaspeţi a mănăstirii şi mă uitam în stradă, prin porţile deschise. Fericitul Ioan intra pe acolo în mănăstire. Intrând, s-â întors spre mine şi mi-a spus:
- Ai grijă ! Priveghează !
Am tresărit şi m-am uitat imediat spre partea cealaltă a străzii şi am văzut acolo trei duhuri necurate-negre toate trei, purtând pantaloni strâmţi; unul era înalt şi corpolent, celălalt înalt şi foarte slab, iar al treilea de înălţime medie şi puţin gras. Toţi trei îşi ţineau mâinile în buzunare şi se prefăceau că nu mă bagă în seamă. M-am trezit.
După acest vis ispitele au început să sporească şi de fiecare dată când aveam o ispită mare auzeam vocea Fericitului Ioan: „Ai grijă ! Priveghează !“ Şi de fiecare dată în acele clipe groaznice el mă salva.
Izbăvire de moarte
A mai fost o întâmplare demnă de luat în seamă, cu privire la care se poate spune că Fericitul Ioan m-a scăpat de la moarte sigură. In ziua aceea, fiindcă trebuia să ies, m-am uitat pe fereastră şi am văzut în faţa intrării, între două maşini, un obiect necunoscut, ciudat, care semăna cu o bucată de ţeavă, lung cam de un picior şi cu un diametru de patru ţoli -mi-egreu să spun chiar cu exactitate. „Ce lucru ciudat!“, mi-am zis şi m-a cuprins curiozitatea, „Ce-ar fi să mă duc jos şi doar să-l ating cu piciorul, ca să văd ce este ?“ Aşa că am început să mă îmbrac, când deodată a sunat cineva la uşă, am deschis şi era dragul nostru episcop ! Ce-o să aducă oare această vizită neaşteptată, m-am întrebat eu.
Fericitul Ioan a intrat şi a străbătut coridorul, mergând spre cameră, fără să spună o vorbă. Apoi s-a aşezat în fotoliu. Am început să-mi fac de lucru pe lângă el, neştiind ce să spun. El tăcea şi tăceam şi eu. A stat astfel cam cinci minute şi apoi s-a ridicat, m-a binecuvântat şi a plecat. Am rămas fără grai-ce voia să însemne asta ? Apoi atenţia mi-a fost din nou atrasă spre fereastra care dădea în faţa casei; între timp afară, în faţa uşii, sosise un camion şi nişte poliţişti se agitau pe acolo. Nişte oameni au ridicat cu foarte multă băgare de seamă acel obiect ciudat pe care voisem să-l ating, l-au pus în maşină şi au plecat încet. Am ieşit să văd ce se întâmplă.
Pe atunci în Paris aveau loc multe atentate teroriste cu bombe, iar obiectul era una dintre acele bombe ! Ce mi s-ar fi întâmplat dacă aş fi ieşit şi l-aş fi atins cu piciorul, aşa cum voisem să fac, dar fusesem împiedicată de vizita inexplicabilă a dragului nostru Fericit Ioan, căruia i se descoperise intenţia mea ? Fără îndoială, în ziua aceea el mi-a salvat viaţa.
„ Varenniki “
Acum Fericitul Ioan trăia într-o casă din Paris, nu departe de locul unde locuiam noi. In fiecare zi mă duceam acolo cu mâncare pregătită de mama. Ii plăceau foarte mult găluştile de brânză, cărora li se spune varenniki în limba ucraineană. Odată mama a făcut varenniki pentru el şi le-a pus pe masă, ca să i le duc. Atunci a intrat unchiul meu Alex şi s-a uitat în aşa fel la varenniki, încât era limpede că voia să le mănânce. Desigur că îşi spunea: „Pentru mine nu fac, dar pentru episcop fac.“ Şi este adevărat că pe vremea aceea eram strâmtoraţi cu banii şi mama folosea pentru episcop orice lucru foarte bun de mâncare de care făceam rost.
Deci atunci i-am dus cu mare bucurie aceste varenniki, gândindu-mă că îi va face cu siguranţă plăcere să le mănânce. Şi ce credeţi că a făcut ?
Sfântul episcop s-a aşezat la masă, a mâncat parcă împotriva voinţei sale puţin din alte mâncăruri, dar n-a vrut nici măcar să se atingă de varenniki. Şi, oricât am încercat să îl îmbiez cu ele, oricât am încercat să-l conving să guste, în ziua aceea nu s-a atins deloc de ele. Desigur că simţise cât de mult voia unchiul meu Alex să le mănânce.
Fragment din cartea "Sfantul Ioan Maximovici, viata si minunile", Editura Sophia
Cumpara cartile "Sfantul Ioan Maximovici, viata si minunile"
-
Sfantul Ioan Maximovici
Publicat in : Vietile sfintilor -
Viata Sfantului Ioan Maximovici
Publicat in : Vietile sfintilor -
Acatistul Sfantului Ioan Maximovici
Publicat in : Acatiste -
Parintele Serafim Rose
Publicat in : Parinti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.