Răbdarea creştinească are doi vrăjmaşi: patimile din noi şi diavolii din afara noastră, în prim plan stau patimile din noi. Intre ele trebuie să indicăm mai cu seamă iritarea, supărarea, mândria, iubirea de sine, mânia, furia, ura şi alte neputinţe omeneşti înrudite cu acestea. Le avem noi înlăuntrul nostru ? Nu le avem! - se gândesc mulţi. Aproape toţi ne amăgim pe noi înşine când facem singuri evaluarea. Pentru că nu ne cunoaştem îndeajuns, de obicei devenim îngăduitori. Ne socotim pe noi ca fiind sensibili şi răbdători, ca amabili şi săritori, ca milostivi şi compătimitori.

Putem fi şi, într-adevăr, suntem astfel, în condiţii normale. Dar dacă se schimbă relaţiile dintre noi, dacă suntem jigniţi, batjocoriţi şi nedreptăţiţi, dintr-odată ne schimbăm. Nebănuite patimi izbucnesc în noi, în urma cărora dăm în clocot, ne supărăm şi amabilitatea noastră se evaporă brusc.

Cine ne scoate de pe făgaşul amabilităţii ? Cine ne face nerăbdători ? Oamenii răi din jurul nostru ? Comportările lipsite de recunoştinţă faţă de noi ? Caracterele nedesăvârşite din jurul nostru ? Ori grelele împrejurări ale vieţii ? Nu ! Nouă ne place să căutăm îndreptăţirea nerăbdării noastre în toate acestea şi în multe altele asemănătoare cu aceste pricini din afară. Dar ce fel de răbdare este aceea care nu se irită dacă nu există factori iritanţi ? Aceasta este o răbdare înşelătoare. Adevărata stare virtuoasă a celor răbdători se manifestă la năpustirea vrăjmăşiilor, şi nu atunci când totul în jur este liniştit şi paşnic.

Dacă noi, chipurile liniştiţi, izbucnim atunci când suntem provocaţi, aceasta înseamnă că patima nerăbdării este ascunsă în noi, însă nu s-a manifestat din pricina lipsei unui motiv corespunzător. Nu o pricină din afara noastră aduce întru noi manifestarea nerăbdării, ci nerăbdarea care dormitează în inima noastră precum o fiară sălbatică în bârlogul său şi care iese la iveală de îndată ce o provocăm. Iritarea e urmarea neputinţei noastre, boala care se înrădăcinează în natura noastră păcătoasă.

Că lucrurile stau aşa, se vede mai cu seamă din următoarea pildă a Sfinţilor Părinţi. Un oarecare monah, luptându-se cu patima nerăbdării, îi învinuia pe toţi şi pe toate din jurul său, ca fiind pricină a nerăbdării lui.

El voia să se mântuiască, însă socotea că împrejurările nu acţionează pentru aceasta. Gândea că dacă fraţii din jurul lui ar fi fost mai buni, el ar fi putut să devină desăvârşit. La orice semn al nerăbdării iui, îi învinuia numai pe ei, şi niciodată pe sine însuşi. Pentru aceasta a hotărât să se nevoiască singur, departe de fraţi. A luat cu sine puţină pâine şi un ulcior cu apă şi a plecat să locuiască într-o peşteră, în singurătate. „Ei, până la urmă îmi voi găsi odihna ! - şi-a spus el. Aici nu este nimeni care să mă necăjească, şi eu mă voi învăţa cu răbdarea".

Rostind aceste cuvinte, el a început să cerceteze peştera. A aşezat pâinea pe o piatră, iar ulciorul l-a pus mai la o parte. Insă din pricina suprafeţei denivelate, ulciorul s-a
răsturnat şi o parte din apă s-a vărsat. Monahul l-a înhăţat nervos imediat şi l-a aşezat dintr-o smucitură la locul lui, însă ulciorul s-a răsturnat din nou. Aceasta s-a întâmplat de trei ori. Atunci nevoitorul nostru s-a înfuriat de-a binelea şi, aşa mânios, a azvârlit ulciorul de pământ, de s-a făcut ţăndări. Abia atunci şi-a venit în fire şi şi-a spus: „Ce-am făcut ?

Aici nu sunt oameni care să mă necăjească şi iată că din nou m-am mâniat, iar aceasta de la un lucru neînsufleţit ! Oare el este vinovat de mânia mea ? Nu ! Văd că nerăbdarea mea izvorăşte din mine însumi " Cum a gândit acestea, a înţeles că nu alţii îl împiedică să se desăvârşească în viaţa duhovnicească, ci propria lui patimă. Atunci a hotărât să se întoarcă în mănăstire, şi acolo, în mijlocul fraţilor, să se lupte cu neputinţa nerăbdării sale.

In al doilea rând, ca duşmani primejdioşi ai răbdării trebuie să indicăm diavolii nevăzuţi, care ne înconjoară. Ei nu se arată, însă se manifestă în noi şi prin noi. Noi gândim că întotdeauna singuri dispunem singuri de noi înşine, că întotdeauna singuri acţionăm, însă, în realitate, nu de puţine ori ei ne conduc, îndeosebi atunci când am căzut sub influenţa lor. După cuvintele Sfântul Ioan de Kronstadt, „sunt duhuri ale răutăţii sub cer, care permanent caută pieirea noastră şi ne otrăvesc inima cu otrava gândurilor întunecate şi rele. Ei se străduiesc să ne distrugă dragostea pentru oameni şi comuniunea noastră cu ei".

Sfântul Antonie cel Mare, care a cercetat adânc amestecul diavolesc în viaţa oamenilor şi mai ales în luptele nevoitorilor, spune: „Câte miliarde de diavoli răi şi cât de nenumărate sunt chipurile înşelăciunilor lor! Chiar când noi ajungem la cunoaşterea patimilor noastre... şi ne străduim deja să fugim de faptele rele, către care diavolii ne îndeamnă, şi chiar când ei văd că noi nu aplecăm urechea la sfaturile rele, inspirate de ei, aceştia încă nu se întorc de la noi, şi cu forţe deznădăjduite ne ispitesc...

Dea Domnul să se deschidă ochii inimii voastre, ca să vedeţi cât de nenumărate sunt vicleniile demonilor şi câte rele ne pricinuiesc ei în fiecare zi!... Dumnezeu să vă dea duhul dreptei socoteli, ca să vă păziţi de zavistia diavolilor şi de sfaturile lor rele, de înşelarea lor cea mincinoasă, de insuflările lor fine, pe care ei, în fiecare zi, le aduc în inimă, de mânie şi cleveteală către care ne îndeamnă..., astfel ca să ne certăm unii cu alţii şi să ne asmuţim unul împotriva celuilalt... Demonii nu au corpuri văzute, însă noi ne facem pentru ei trupuri atunci când sufletele noastre primesc de la ei întunecatele gânduri. Primind aceste gânduri, noi primim demonii înşişi".

Astăzi mulţi necredincioşi, coexistând cu demonii, îşi explică nerăbdarea prin slăbirea nervilor. Dar ce anume ne slăbesc nervii dacă nu propriile noastre păcate, sub care se ascund demonii! ? Ca să nu ajungem până la descoperirea lor ca fiind adevăraţii pricinuitori ai nervozităţii noastre, demonii ne sugerează că ei nici nu există, ci oamenii răi acţionează rău asupra nervilor noştri. Că există astfel de oameni este incontestabil. Dar tot la fel de incontestabil este că şi în acei oameni se ascund demoni, care îi învaţă să ne necăjească, să ne batjocorească, să ne păgubească şi să ne scoată din răbdare.

Adevăratul creştin trebuie să fie lămurit în legătură cu acest joc ascuns al demonilor, ca să se supere numai pe ei atunci când este batjocorit, şi nu pe aproapele său care, inconştient, se face unealta diavolului. Viclenii demoni ne pun să ne certăm cu oamenii, ca să-şi păstreze influenţa lor asupra noastră.

Caracteristic demonilor este că acestora le place să înceţoşeze diagnosticul neputinţelor sufletelor omeneşti şi să se ascundă în această ceaţă. Ei au interesul să stea nevăzuţi, pentru că, atâta vreme cât sunt ascunşi, pot să trăiască în sufletele jertfelor lor şi să se hrănească precum vulturii din duhoarea patimilor lor.

Aşa cum sunt diavoli ai slavei deşarte, ai mândriei, ai iubirii de arginţi, ai plăcerii pântecelui, ai desfrânării şi ai altor patimi, aşa sunt şi diavoli ai nerăbdării, ai iritabilităţii şi ai mânierii. Sfântul Apostol Pavel ne deschide ochii ca să vedem cu cine avem de luptat în realitate, scriind: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui (adică împotriva oamenilor), ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri! (Efes. 6,12)

Prin urmare, trebuie să căutăm şi să descoperim duşmanii liniştii noastre în împrejurările grele ale vieţii, nu în caracterele rele ale apropriaţilor ori în provocările vrăjmaşilor, şi - înainte de toate - în stricăciunea păcatului nostru, care a născut nerăbdarea, cât şi în ispititorul diavol care se foloseşte de iritarea noastră ca să ne ducă în păcat. De aici rezultă că, pentru a dobândi răbdarea, trebuie să ne luptăm nu cu aproapele nostru ca şi cu un vrăjmaş, ci cu propria noastră nerăbdare, care este adevăratul nostru vrăjmaş, şi cu demonii.

Minunate cugetări despre aceasta are Sfântul Ioan Casian: „îndreptarea inimii tale şi liniştirea ei nu stau în mâinile întâmplărilor străine, care câtuşi de puţin nu se află în puterea ta, şi se săvârşesc prin buna întocmire a propriei tale libertăţi. A nu cădea în mânie, aceasta trebuie să atârne nu de desăvârşirea altuia, ci de propria noastră stare de virtute, care se dobândeşte nu prin răbdarea altora, ci prin propria nevoinţă a îndelungii răbdări".

Atâta vreme cât încă mai arătăm în orice ispită nervozitate, nerăbdare, ieşire din fire şi atâta timp cât din pricina relei noastre aşezări învinuim pe alţii, şi nu pe noi înşine, noi ne afundăm în necunoaşterea duhovnicească şi îl bucurăm pe diavol. Câte războaie ale firii duhovniceşti se conduc fără de minte, pentru că oamenii nu-şi cunosc adevăraţii duşmani!

Are multă dreptate înţeleptul sfânt Marcu Ascetul, care spune: „Cea mai de seamă pricină a tuturor relelor este necunoaşterea, iar a doua după aceasta este necredinţa". Din pricina acestei necunoaşteri, „mintea, uitând adevărata ştiinţă, duce război cu oamenii pentru acelea care-i sunt dăunătoare, ca pentru ceva folositor".

Folositor omului este ca să-l smerească împrejurările vieţii, ca să-l netezească caracterele aspre din jur, ca să-l aproprie de Dumnezeu prin diferite ispite. Cei ce suportă cu răbdare toate aceste vrăjmăşii şi scârbe îşi curăţesc, precum cu o perie, sufletul de păcate, îl netezesc şi-l fac vrednic de bucuriile dumnezeieştii comuniuni. Dumnezeu tocmai din această pricină lasă toate aceste vrăjmăşii, ca să ne înveţe întru răbdare. Prin răbdare se mântuieşte sufletul (Luca 21, 19). Şi dăunător pentru om este să trăiască numai în satisfacţii pământeşti şi să se afunde într-o permanentă linişte netulburată, pentru că toate acestea îl adorm în marea primejdie a căderii în iad, care îl ameninţă după săvârşirea petrecerii în păcatul fără de griji al vieţii pământeşti.

„Trei sunt stările duhovniceşti - spune Sfântul Marcu Ascetul - în care mintea, preschimbându-se, poate să intre: firească, suprafirească şi împotriva firii. Când se află în sfera ei firească, ea descoperă că singură e vinovată de gândurile sale rele şi e pricina propriilor patimi, şi atunci îşi mărturiseşte păcatele lui Dumnezeu.

Când însă se află în starea împotriva firii, atunci uită dumnezeiasca dreptate şi luptă cu oamenii, ca şi când aceia ar fi scârbit-o în chip nedrept. Iar când se intră în starea suprafirească, atunci află în sine roadele Sfântului Duh, pe care le-a arătat Apostolul: dragostea, bucuria, pacea, îndelungarăbdare şi celelalte (Gal 5, 22)".

Noi trebuie să ne păzim ca să nu ne împotmolim în starea împotriva firii, a păcatului, sub influenţa căruia, învinuind pe alţii, iar pe noi înşine îndreptăţindu-ne, ne supărăm de păcatele străine, iar pe ale noastre le răbdăm, călcăm dumnezeiasca dreptate, ca să ne arătăm nedreptatea noastră ca dreptate. Ieşind din această stare împotriva firii, trebuie să însetăm a intra în starea firească, hărăzită nouă de Dumnezeu, stare a cunoaşterii de sine, a pocăinţei, a conştientizării propriului păcat şi a răbdării păcatului străin, pentru că toate acestea sunt leacuri pentru neputinţele noastre păcătoase, însă din această stare firească trebuie să ne străduim spre cea suprafirească. Cine s-a învrednicit să intre în această stare, vede că lupta împotriva nerăbdării noastre a dat, cu ajutorul lui Dumnezeu, rod al dragostei, că scârbele s-au preschimbat în bucurie, neînţelegerile - în pace, mâhnirile de la aproapele - în bunătate şi aşa mai departe.

Noi trebuie să ne aducem aminte că suntem păcătoşi, că suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, că din pricina nelegiuirilor noastre suntem pedepsiţi prin izgonirea în această viaţă pământească, a scârbelor, şi că trebuie să suportăm pedeapsa propriilor păcate, pentru a ne mântui şi a ne întoarce din nou în Patria Cerească, la Dumnezeu. Dar această convingere a noastră nu ar trebui să fie numai teoretică, moartă, ci vie şi lucrătoare, întărită de comportarea noastră creştinească şi îndeosebi de răbdarea noastră. Ştiinţa fiecăruia dintre noi, spune cu îndreptăţire Sfântul Marcu Ascetul, „e pe atâta de adevărată, pe cât este de întărită de blândeţea noastră, de smerita cugetare şi dragoste".

Dacă suportăm răbdători duşmăniile în această lume, vom ieşi din aceasta îmbogăţiţi în virtuţi şi cu bucurii fără seamăn. Dacă ne întunecăm la fiecare încercare, dacă ne
mâniem la fiecare cuvânt jignitor, dacă ne înfuriem la fiecare duşmănie, fără să ne luptăm cu noi înşine, vom ieşi din necazurile acestei lumi întunecaţi, pentru a intra în veşnicele chinuri şi mai întunecaţi.

După Sfinţii Părinţi, toate pe acest pământ sunt după Pronia lui Dumnezeu cea bună, pentru binele nostru veşnic. „Dumnezeu îngăduie necinstirea şi rabdă pe cei necinstitori, ca să slujească ei ca nevoinţă evlavioşilor în răbdare", scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi mai spune acelaşi:

„Nimic nu este aşa de puţin folositor naturii omeneşti precum bunăstarea şi tihna". După el, „ bunăstarea naşte mai mult rău decât sărăcia". Aceasta o întăreşte şi Sfântul Ioan Casian, care scrie: „Fericirea vatămă pe om mai mult decât nefericirea. Pentru că ultima, uneori împotriva voii, ne înfrânează şi smereşte, conducând până la mântuitoarea întristare. Ea ori ne predispune să păcătuim mai puţin, ori ne conduce până la deplina îndreptare.

Iar fericirea, făcând sufletul să se mândrească cu păgubiri, măcar că sunt plăcute înşelări de sine, îi azvârle în cădere straşnică şi în pieire pe aceia care, din pricina realizărilor în fericire, se socotesc fără de primejdie".

„O, Doamne!" - spune şi ateul atunci când cade într-o mare nenorocire. Dacă ia aminte omul, nenorocirea nu-l va păgubi. Dimpotrivă, îl va mântui din cea mai straşnică nenorocire - din veşnica pieire. Iar păcatul, neîmpiedicat de anumite nenorociri şi piedici, pierde în veac sufletul.

„Noi pe bună dreptate ne temem - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - nu atât de fiara legată, cât de cea dezlegată. Tocmai atunci putem să ne temem mai puţin de păcat în vreme de păcat, pentru că atunci el este legat de scârbă; însă în vreme de bunăstare trebuie îndeosebi să ne temem de el".

Iată pricina pentru care Dumnezeu îngăduie grele întâmplări în viaţa noastră, diferite vrăjmăşii din partea oamenilor răi şi puternice ispite de la puterile întunecate ale demonilor.

Prin toate acestea, El ne izbăveşte de păcatele noastre şi din veşnica pieire, iertându-ne pentru răbdarea noastră mulţimea păcatelor săvârşite mai înainte. Despre aceasta ne încredinţează Sfântul Ioan Gură de Aur, care conchide succint şi lămurit: „îndelunga-răbdare a răului aduce iertarea păcatelor". Pentru aceasta, „niciodată nu te teme - ne convinge încă o dată el - de ispite, dacă sufletul tău este pregătit pentru ele! Cum focul face aurul mai strălucitor, astfel şi nenorocirea: nu vatămă, ci înalţă vitejii, izgonind
lenea, interiorizează sufletul şi înţelepţeşte mintea. Smintelile sunt îngăduite, ca să nu se micşoreze tăria celor plini de bărbăţie".

De aici putem să înţelegem sentinţa Sfântului Antonie cel Mare: „Nimeni nu poate să intre în împărăţia cerurilor fără ispite!"

Dacă nu ar fi ispite, nimeni nu s-ar mai mântui! 

Arhim. Serafim Alexiev

Fragment din cartea "Rabdarea. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul", Editura Sophia

Cumpara cartea "Rabdarea. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"

• Rabdarea
  Publicat in : Pilda zilei
• Rabdarea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: