EPOCA LUI HRISOSTOM SI PROBLEMELE EI

1. Maretia si propovaduirea lui Hrisostom – mai presus de scolile timpului sau

Marele interpret al Scripturilor si teolog Ioan, cel care, dea lungul timpului si in mod netagaduit, avea sa ocupe un loc de seama in constiinta crestinilor, purtand supranumele de „Gura de Aur”, sa format ca teolog in Antiohia, a atins culmea activitatii lui polivalente in Constantinopol si sia dat obstescul sfarsit in exil, la Comani, in Pont. Ioan, barbat hotarat si de o educatie nemarginita, a fost un retor talentat si inflacarat, care a dat putere discursului atic, pentru zidirea credinciosilor. A fost, de asemenea, un nevoitor, un pustnic de proportii uriase, dar care a slujit Biserica lui Hristos ca pastor si invatator. Si, cu toate ca a trait in capitala siriana a lumii grecoromane, in vartejul aprigelor antiteze ermineutico-teologice si sociorasiale, a izbutit sa treaca dincolo de excesele tuturor, pentru asi manifesta ortodoxia si pentru a deveni invatatorul prin excelenta al lumii intregi, a carui faima nimeni na umbrito vreodata.

Stradania cercetatorilor de al incadra pe Sfantul Hrisostom in diferite scoli sau curente sau de a arata ca nu s-a ocupat cu problemele teologice de maxima importanta ale epocii se arata a fi zadarnica. Era mult prea mare si mult prea luminat ca sa fie aservit unei scoli si un instrument al lui Dumnezeu mult prea constiincios ca sa taca in fata problemelor teologice. Astfel, fata de ideile din scoli devine selectiv, in timp ce in mod discret urmareste din perspectiva terminologiei traseul duhovnicesc al lui Atanasie cel Mare si al Parintilor Capadocieni. Cu alte cuvinte, adopta si traieste la maxima intensitate absolut intreaga Traditie a Bisericii, ori de cate ori prin rugaciune si cercetare primeste harul unor bogate experiente dumnezeiesti, pentru a teologhisi si pentru a interpreta corect Scripturile.

Teologia tuturor Parintilor si Invatatorilor de mai inainte ai Bisericii se regaseste in duhul si in textele lui Hrisostom; si mai cu seama este propovaduita intr-un limbaj viguros si ziditor, de obicei in anumite circumstante si intotdeauna pe intelesul poporului. Teologhiseste si isi scrie o parte din lucrari aproape in acelasi timp cu Grigorie Teologul († 390) si cu Grigorie al Nisei (cca. † 394), dar textele lui au mai putine analize teologice teoretice si au in mod vadit un caracter mai pastoral. Totusi, teologhiseste in legatura cu toate subiectele si, mai ales, promoveaza intelegerea lor printro argumentatie mai larga si printro erminie detaliata a mai multor pasaje biblice. De aceea, textele lui erau citite de catre un public mai larg si erau copiate cu o frecventa uimitoare, astfel incat a ajuns sa se conserve un numar mare de colectii de texte, de o intindere si o forma diferite.

Caracterul lui Hrisostom (categoric si hotarat), educatia pe care a dobandito in scoala si in sihastrii, precum si mentalitatea siriana (intens practica, foarte ascetica si filoretorica) au influentat adanc activitatea si textele lui. Astfel, a actionat cu asprime si a ridicat vocea, dar nu iau lipsit sensibilitatea si spiritul impaciuitor.

Erminia lui avea in vedere zidirea credinciosilor, dar nu a devenit el insusi un moralist cumplit: a devenit un teolog al moravurilor si al vietii de zi cu zi a credinciosilor. Lauda viata calugareasca si avea mereu nostalgia experientelor pe care le traise timp de sase ani ca pustnic, dar socotea ca voia lui Dumnezeu era ca el sa slujeasca Bisericii ca pastor. Cunostea si iubea arta infrumusetata a retoricii, dar a facuto mai simpla si i-a dat robustete prin continutul invataturii lui si prin caldura experientelor lui dumnezeiesti. A abatut interesul contemporanilor sai de la spoiala retoricii la adevar, pe care, totusi, la vadit cu ajutorul retoricii.

2. Climatul de prigoana in care traiau ortodocsii

Scrierile Sfantului Ioan Gura de Aur constituie cea mai insemnata sursa de informatii despre situatia sociala, spirituala, religioasa, si chiar politica a celui mai insemnat oras, dupa Roma, al lumii grecoromane, Antiohia, fiind totodata si creator al unui etos socioreligios. Fiindca Alexandria parea ca cedeaza in importanta din punct de vedere cultural si politic, Antiohia ramanea cel mai important centru spiritual al Rasaritului si bastionul mereu intarit al lumii grecoromane in fata primejdiei persilor. Locuitorii ei, in timpul lui Hrisostom, numarau cateva sute de mii bune. Numai barbatii liberi ajungeau la 200.000, la care trebuie sa adaugam femeile, copiii si sclavii.

Imparatii Constantiu (337-361), Iulian (361-363), Iovian (363-364) si Valens (364-378) isi stramutau adesea resedinta in Antiohia pentru ai infrunta pe persi. In afara de Iovian, care a trait putin si care a fost filoortodox, si pe langa Iulian, care indirect a dus un razboi impotriva tuturor crestinilor, ceilalti doi imparati au purtat o prigoana directa si crancena impotriva ortodocsilor, in concordanta cu instigarile din partea filoarienilor.

In Antiohia, ca de altfel pretutindeni, ortodocsii traiau intrun climat de prigoana. In timpul lui Iulian, si mai ales cat timp sia stabilit resedinta in Antiohia, unde aducea nenumarate jertfe zeilor (vezi, de ex., PG 50,556C) si unde incerca sa tina un regim ascetic si sa imite forme ale unor ceremonii bisericesti (in timpul carora se impartasea din potir), situatia crestinilor a devenit foarte grea. De aceea, aflanduse sub presiune directa si indirecta si neputand, in calitate de crestini, nici macar sasi exercite drepturile, multi au aderat la religia pagana, cu toate ca aceasta nu ia sensibilizat mai mult si pe antiohienii pagani, lucru care la nemultumit pe Iulian.

Hrisostom insusi a trait atunci, copil inca fiind, experienta amara prin care trecea Biserica. In anul 362, Iulian a poruncit indepartarea din suburbia Dafni a moastelor si a bisericii Sfantului Mucenic Vavila, ca sa nu se manie Apolo, care avea acolo un templu (PG 50,558). La putine zile templul lui Apolo a fost incendiat, iar Iulian, punand intamplarea in mod samavolnic pe seama crestinilor, ia pedepsit poruncind inchiderea bisericilor lor, lucru care in cele din urma nu a fost pus in aplicare la modul absolut.

Constantiu a luat cu sila de la ortodocsi toate bisericile, pe care lea dat arienilor. Abia din 362, cei care lau urmat pe Meletie, episcopul ortodox al Antiohiei, au avut la dispozitie biserica Sfintilor Apostoli in orasul vechi. Celor care lau urmat in 362 pe episcopul schismatic Paulin, episcopul arian al Antiohiei, Euzoios, le cedase, de asemenea, o singura biserica.

In timpul lui Valens (364378), ortodocsii au cunoscut prigoane si mai crancene, mai cu seama cand imparatul a avut resedinta in Antiohia. Ii favoriza pe fata pe arieni, ii ajuta indirect pe iudei si pe pagani si ii prigonea pe ortodocsi, care au fost lipsiti si de cel mai mic paraclis. Erau siliti sa se adune pentru viata liturgica in cocioabe situate in afara orasului, in pesteri din muntele Silpios si pe malurile indepartate ale raului Oronte. Antiohieni usor de cumparat si lingusitori ai curtii se faleau ca iau dezvaluit lui Valens cum si unde se aduna ortodocsii, ca sa fie arestati si pedepsiti.

In 378, odata cu moartea lui Valens, sa intors din exil Meletie al Antiohiei, dar abia in 380 a luat in primire majoritatea bisericilor din oras, pe care din 378 le detinuse Paulin.

3. Contextul socio-religios din Antiohia

Megaorasul Antiohia, unde Hrisostom sa nascut, sa format duhovniceste si a creat cea mai importanta parte a operei sale, era deja de dinainte de secolul al IVlea o rascruce de civilizatii, popoare, religii si limbi. De aceea si sincretismul a cunoscut o mare inflorire in acea regiune. Constitutia sociala si viata religioasa formau un amestec ale carui antiteze provocau adesea tensiuni primejdioase. Greci, anatolieni, sirieni, romani si iudei faceau negot, isi indeplineau datoriile religioase, se manifestau in viata politica, studiau si creau intr-o relativa libertate.

Mai cu seama educatia era atat de dezvoltata, incat Antiohia ajunsese sa fie considerata Atena Rasaritului si sa fie, avandul pe eminentul sofist Libanius, centrul retoricii asiatice. Aici, ca nicaieri altundeva, retorica infrumusetata si inzorzonata devenise criteriul ideal si absolut al omului spiritual. Antiohienii cultivati, pagani si crestini, ii frecventau cu desfatare pe retori si puteau sa aprecieze cu exactitate reusita si originalitatea figurilor si a argumentelor lor.

Totusi, in ciuda cultivarii literare si stiintifice, cei mai multi dintre locuitorii orasului – si cu mult mai mult in imprejurimi – ramasesera analfabeti si vorbeau doar siriaca si dialecte locale.

Exista o contradictie mare si in ceea ce priveste bogatia, care era concentrata in mainile a putini oameni. Este curios faptul ca, potrivit lui Hrisostom, crestinii, care constituiau aproximativ jumatate din populatie, erau in general mai bogati decat ceilalti locuitori. Cu toate acestea crestinii erau influentati atat de mult de mediul inconjurator, incat multi participau la sarbatorile si la reuniunile cultice ale evreilor, frecventand si diferitele manifestari sociale (uneori si religioase) ale paganilor. Deci le lipsea simtul exclusivitatii Bisericii si al adevarului ei. Nu intelegeau ca etosul Bisericii este in intregime altul decat etica iudeilor si decat structurile socioreligioase ale paganilor, care erau favorabile unei absolute libertati a moravurilor.

Aceasta situatie a crestinilor la pus serios pe ganduri pe Hrisostom si la determinat sa ia atitudine si impotriva paganilor, si impotriva evreilor, ca sai ajute pe crestini sa constientizeze caracterul exclusiv al adevarului lor si nevoia unui nou etos care trebuia sa se exprime in capitala cosmopolita, inca organizata dupa mentalitatea pagana, cu teatre libertine, hipodrom, bai publice si distractii mostenite din tatan fiu, pe care crestinii cu greu le paraseau. Cu alte cuvinte, presiunea mediului inconjurator pentru crestinii antiohieni a fost atat de intensa, incat rezistenta la acesta Hrisostom o considera la fel de vrednica de cinste ca si mucenicia:
«Aceasta iti aduce cununa muceniciei, nu te indoi!» (Omilia a 3a la Epistola I catre Tesaloniceni: PG 62,412).

4. Dezvoltarea monahismului si influenta lui

In paralel cu depravarea morala si cu sincretismul religios se dezvolta in intregul tinut sirian idealul vietii moralascetice aspre si al infranarii, sub influenta – in general – unor conceptii rasaritene corespunzatoare (rigorismul), si in special sub influenta unor grupuri consacrate (Grupul fiilor si al fiicelor Testamentului) si al pustnicilor din Mesopotamia. In apropiere de Antiohia, in pesterile Muntelui Silpios si pe malurile raului Oronte, in jurul si in interiorul oraselor Ghindaro (astazi Jenderes) si Teleda (astazi Tel ’Adé), multi calugari traiau ca pustnici, cate doi, cate trei, si ca monahi de obste.

Viata de obste a aparut aproximativ in a patra decada a secolului al IVlea si mai tarziu, cu manastiri rudimentare in Ghindaro (Jindares), in Koryfi (Jebel Şeik Barakat) si in Teleda (Tel ’Adé). Acesti chinoviti, si cu atat mai putin pustnicii, nu urmau un set de Canoane instituite, precum cele ale lui Pahomie († 346) in Egipt sau ale lui Vasile cel Mare († 379) in Capadocia, in Pont si in Armenia Minor. In practicarea nevointei era multa libertate, dar chinovitii se raportau intotdeauna la „cel mai mare”, in timp ce pustnicii faceau ascultare fata de un gheron-povatuitor. Cu totii insa, vietuitori de obste si pustnici, traiau intr-o asemenea nevointa si erau inzestrati adesea cu atatea daruri, incat ii impresionau pe crestinii din orase, trezindule respectul si primind vizitele oamenilor de toate categoriile, carora le intareau credinta.

Calugari harismatici, precum Macedonie si Iulian Sava († 377), cel nestiutor de carte, vizitau Antiohia, iar multimile ii cinsteau mai mult chiar si decat pe imparati.

«Dar ce zic? Oare numele lui (= al lui Iulian Sava) nu este cinstit chiar si acum in cantari mai stralucit decat toti imparatii?» (Omilia a 22a la Epistola catre Efeseni: PG 62,153).

Cinstea si respectul fata de calugari trezea insa reactia crestinilor bogati, fiindca adesea copiii lor, dezgustati de luxul si de libertinajul vietii din Antiohia, paraseau bogatiile si pe parinti si le urmau calugarilor asceti, de dragul desavarsirii duhovnicesti. Desigur, lipsa canoanelor si caracterul relaxat al vietii de obste a inlesnit abaterile, precum cea a mesalienilor, care au fost condamnati de un Sinod [ Vezi Stylianos Papadopoulos, Patrologia, vol. II, p. 415-417.], dar si de catre Flavian in Antiohia (390). Totusi, in general monahismul sa dezvoltat si sa impus atat de mult, incat in manastiri – cele in care casutele aveau legaturi mai putin stranse intre ele – sau in sihastrii, calugarul sau calugarii primeau la ei tineri si ii invatau literatura bisericeasca si, din cand in cand, literatura clasica.

Vestit pentru invatatura si pentru scoala lui a fost Diodor din Tars († 392), un preaintelept dascal si un ascet foarte aspru, care, in mod caracteristic, sia numit scoala din afara zidurilor Antiohiei cu numele de Askitirion. Acolo au invatat teologie – ermineutica, dar si ascetica – Hrisostom, Teodor al Mopsuestiei si multi altii. De buna seama, cazurile in care lectiile erau tinute de calugari erau putine la numar, dat fiind ca majoritatea calugarilor nu stiau greceste, asa cum o arata faptul ca in anumite manastiri Slujbele si Sfanta Liturghie erau cantate si in greceste, si in limba siriaca.

Calugarii sau impus si mai mult in constiinta crestinilor si in general a locuitorilor Antiohiei, atunci cand, dupa ce in 387 multimea rasculata a sfaramat busturile imparatesti, au inceput prigoanele, procesele si executiile rasculatilor de catre trimisii imparatului Teodosie. Atunci, multi calugari care de zeci de ani se nevoiau in manastirile de obste si in sihastrii, au venit in Antiohia si ii rugau pe judecatori si pe soldati sa se milostiveasca de bietii antiohieni care se rasculasera. Ba de multe ori se ofereau chiar pe sine sa fie dati la moarte in locul capilor de familie. Hrisostom insusi, avand in jurul lui multi calugari, sa aratat curajos inaintea reprezentantilor puterii, spunand ca va trebui sa treaca peste trupul lui, daca vor sai aresteze si sa le faca rau unor antiohieni. Toate acestea au inaltat imaginea monahismului in constiinta locuitorilor Antiohiei, care vedeau cum, in aceeasi epoca, filozofii si retorii, preotii pagani si iudeii paraseau orasul pentru a-si afla scaparea ei insisi.

5. Situatia teologiei in Biserica

In vreme ce Alexandria, datorita prezentei Marelui Atanasie, a ajuns in secolul al IVlea centrul incontestabil al ortodoxiei pana in 373, Antiohia a ajuns cel mai mare centru al framantarilor teologico-bisericesti contradictorii. Vechea traditie antiohiana avea doi poli: pe cel ortodox autentic, reprezentat-intemeiat de Ignatie Teoforul († 107-117), si pe cel periferic, cacodox, pe care lau reprezentat in secolul al IIlea Teofil al Antiohiei († 188), iar in secolul al IIIlea Pavel de Samosata († putin dupa 272). La inceputurile secolului al IVlea, Lucian, promotor al ermineuticii antiohiene, a ajuns, constient sau nu, sa fie cel care a mosit arianismul, in vreme ce Eustatie al Antiohiei, in jurul anului 324, a promovat teologia ortodoxa si in plus a si organizato in cadrul Sinodului lui episcopal (sfarsitul lui 324 si inceputul lui 325), care a pregatit in mod hotarator cel dintai Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

Dar tot ce a urmat a avut ca scop sa rastoarne lucrarea lui Eustatie, care mergea pe aceeasi linie cu teologia lui Atanasie. Arienii sau impus, au pus mana pe biserici, lau alungat de pe tron si lau exilat (328329) pe Eustatie, iar cu ajutorul sinoadelor din 341 si 344 au subminat incontinuu credinta exprimata la Niceea. Deabia in 360 Antiohia vede din nou un episcop ortodox, pe Meletie[ Vezi Patrologia, vol. II, p. 445-447. ] († 381), care insa putin dupa intronizare a fost alungat, petrecandusi jumatate din anii episcopiei in exil.

Intre timp sa produs «schisma antiohiana», cea de trista amintire, fiindca preotul Paulin sustinea ca reprezinta traditia autentica si pe adeptii lui Eustatie. Eustatienii erau ortodocsi, dar Paulin pana la moartea lui (388) identifica fiinta cu ipostasul, nefiind in stare sa inteleaga – alaturi de apuseni, care la inceput il sustineau – teologia expresiei o Fiinta in Trei Ipostasuri, asa cum o invatasera Parintii capadocieni si cum o primise Biserica, cel putin incepand cu 380-381.

Astfel, in special incepand cu 362, cand Paulin a fost hirotonit episcop in chip necanonic, erau in Antiohia aflata sub stapanire ariana doua Biserici ortodoxe. Dispuneau de cate o biserica, iar uneori nu dispuneau de niciuna: cea a lui Meletie, pe care, fiindca era in exil, il reprezentau preotii Flavian si Diodor si il urma Hrisostom, si cea a lui Paulin, care avea o comunitate mica de credinciosi. In paralel activau insa in mod dominant arienii, impartiti in trei grupari (anomeii, omienii si omiusienii), precum si adeptii lui Apolinarie, care impreuna cu Vitalie organizase acolo o grupare bisericeasca si un fel de scoala. Aproximativ din 375, activitatea didactica a lui Apolinarie in Antiohia era puternica si larg raspandita.

Aceste segregari si schisme il mahneau foarte tare pe Hrisostom, in primul rand fiindca dupa toate probabilitatile cea mai mare parte a credinciosilor nu pricepeau diferentele si de aceea la inceput unii isi desfasurau adesea activitatea bisericeasca in bisericile celorlalti. Aceste situatii de erezie si de schisma in Biserica, care au cunoscut un mare avant in anii de tinerete ai lui Hrisostom, au presupus si existenta unor framantari analoage in campul teologiei, cu centrul de influenta in Antiohia. Mladitele ariene exercitau o presiune de nesuportat asupra mediului antiohian, dar acestea aveau o identitate limpede si se distingeau usor de credinta ortodoxa.

Dimpotriva, apolinarismul, afirmand o fidelitate falsa fata de hotararile celui dintai Sinod Ecumenic, provoca o mare confuzie printre credinciosi. Un lucru si mai rau era faptul ca unii ortodocsi adevarati, in incercarea lor de a combate apolinarismul, accentuau atat de mult particularitatea firii omenesti a Domnului, incat vorbeau despre doi fii in Persoana lui Hristos, ceea ce exclude unirea reala a celor doua firi ale Lui. Semnalam aceste puncte de vedere in textele lui Diodor din Tars[ Vezi Patrologia, vol. II, p. 556566. ], reprezentant al lui Meletie, dascal al lui Hrisostom si al altor antiohieni celebri, promotor al ermineuticii antiohiene si barbat de mare influenta, in general. Aceste puncte de vedere consolidate si sistematizate mai tarziu vor conduce la nestorianism (antiohian si el), care nu putea sa priceapa unirea celor doua firi ale lui Hristos ca neamestecata, dar neimpartita si neschimbata. Aceasta deviatie teologica si hristologica sa dezvoltat in mediul duhovnicesc inauntrul caruia sa format, a trait si a activat Hrisostom.

In acelasi mediu, si mai ales incepand cu Diodor, sa format in mod decisiv si ermineutica antiohiana pura, cunoscuta ca metoda istoricogramaticala, care devenea dezgustatoare prin excesul ei, era inclinata spre moralism si inlesnea calea spre nestorianism, aratand dispret prin definitie fata de metoda alegorica a alexandrinilor.

Ca imaginea crestinismului antiohian sa fie intregita, trebuie sa semnalam faptul ca in 379, la nici opt luni dupa intoarcerea din exil a lui Meletie, a avut loc in Antiohia un Sinod al episcopilor ortodocsi ai Rasaritului, care a validat teologia Capadocienilor si a pregatit in mod hotarator cel deal doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381). Asa cum in 324 sa deschis o data cu Sinodul antiohian drumul catre receptarea termenului deofiinta si catre respingerea arianismului, tot asa sa deschis drumul catre receptarea teologiei ortodoxe de dupa Atanasie si catre respingerea lui Eunomie, a lui Apolinarie, a pnevmatomahilor si a lui Marcel de Ancira, o data cu Sinodul din 379 din acelasi oras. Prin aceste hatisuri grozave Hrisostom trebuia nu doar sa treaca nevatamat, ci si sasi creeze excelenta sa opera, folosinduse doar de elementele bune ale mediului inconjurator, de teologia lui Atanasie, de gandirea Capadocienilor si desigur de experienta lui personala.

Stylianos Papadopoulos

Extras din lucrarea "Viata, activitatea si opera Sfantului Ioan Hrisostom", Ed. Bizantina


 

 

.