Imaginatia

Cine vrea sa-si vindece patimile, adica cine vrea sa-si schimbe patimile, sa le intoarca catre Dumnezeu si sa se vindece inauntru, acela are nevoie sa scape de imaginatie. Deoarece pentru realizarea oricarui pacat joaca un important rol imaginarul, inchipuirea formeaza in om chipul persoanei sau al lucrului si in continuare misca placerea sa inrobeasca mintea omului si aceea inrobita savarseste pacatul. De aceea trebuie sa studiem marea importanta a imaginatiei pentru viata pacatoasa, dar si marea importanta a scaparii de imaginatie pentru pasirea omului spre viata in Hristos. Este una din chestiunile fundamentale ale asceticii Bisericii ortodoxe. Sfintii Parinti, cunoscatori savanti in ce priveste calea ascezei, ne ajuta sa vedem chestiunea aceasta clar.

Trebuie sa stabilim exact ce este imaginatia si sa cercetam "caracterul" si mobilurile ei.

Sfantul Ioan Scararul defineste inchipuirea precum urmeaza: "inchipuirea este amagirea ochilor in gandirea adormita; inchipuirea este extazul mintii, al trupului in stare de veghe, inchipuirea este contemplatia neintemeiata". Intr-adevar, inchipuirea este o contemplatie care nu are substanta, care nu are nici o baza. Si mai mult, inchipuirea lucreaza cand gandirea devine inerta. Acest lucru se vede clar in vise, cand gandirea omului nu vegheaza. Dar inchipuirea este prezenta si cand omul este treaz, si atunci este posibil ca mintea lui sa se extazieze. Aceasta stare si lucrare a fanteziei o vom cerceta in alt paragraf. Aici simplu o definim.

Trebuie sa facem o distinctie clara. Un lucru este imaginarul si altul inchipuirea. Imaginarul este potenta naturala a sufletului in timp ce inchipuirea este activarea imaginarului. Imaginarul este intre minte si simtire. Nu este nici lucrarea curata a mintii, dar nici lucrarea simturilor. Sfantul Grigorie Palama scrie: "Iar acest imaginar al sufletului, in fiinta rationala, devine granita mintii si a simtirii". Astfel deci, dupa acest sfant, imaginarul este granita mintii si a simtirii si lucrarile imaginarului, adica inchipuirile, cum vom vedea mai jos, nu existau in Adam inaintea caderii; acestea sunt o stare de dupa cadere. Sfantul Maxim, explicand pe Sfantul Dionisie Areopagitul, scrie ca una este inchipuirea si altceva este gandirea. Aceasta deosebire apare din diferitele actiuni, deoarece "gandirea este actiune si fapta; iar inchipuirea patima si forma vestitoare a ceva perceptibil, sau a ceva ca si perceptibil". Cu alte cuvinte, gandirea este actiune a mintii care are legatura cu un sens, in timp ce inchipuirea este patima si preformare a unui lucru perceptibil. Acest lucru arata deosebirea intre gandire si inchipuire.

Trebuie sa observam ca Hristos intrupandu-Se a luat tot sufletul si trupul, patimitor si muritor, insa fara pacat. Aceasta inseamna ca a luat starea naturala a omului dinaintea caderii, dar in ce priveste consecintele (distrugere, moarte) a luat starea de dupa cadere. De aceea Hristos prin intruparea Lui, desi a luat ratiunea, vointa, psihicul omului si prin urmare si imaginarul, totusi ultimul nu lucra; Hristos nu avea inchipuiri. Sfantul Nicodim Aghioritul prezinta parerea lui Georgius Cartesius, conform careia "mintea lui Hristos nu a fost dependenta de inchipuiri". Aceasta arata ca inchipuirea este un fenomen de dupa cadere. Omul nu avea la inceput inchipuiri. Acest lucru il analizeaza mai amanuntit Sfantul Maxim Marturisitorul cand spune ca omul nu a fost creat la inceput sa aiba in trup placere si durere, nici sa aiba in suflet uitare si nestiinta si inca "nici in minte intiparirea si retiparirea prin imaginile evenimentelor, caci incalcarea acestora a atras nasterea". Cu alte cuvinte, placerea si durerea in trup, uitarea si nestiinta in suflet si inchipuirea in minte sunt rezultatul neascultarii omului. De aceea este necesara scaparea de acestea. Acest lucru il are in atentie Sfantul Maxim si sutine in invatatura lui ca cine scapa de placere si durere a dobandit curatirea inimii, cine s-a eliberat de nestiinta si uitare are vesnica amintire de Dumnezeu, si prin urmare traieste iluminarea mintii si cine s-a eliberat de forme si inchipuiri a ajuns la teologia mistica. Aceasta inseamna ca teologul este acela care se elibereaza de inchipuire si de idoli. Deoarece prin inchipuire Si idoli este imposibil ea omul sa teologhiseasca fara ratacire si in siguranta, adica inspirat de Dumnezeu, cum invata Sfintii Parinti ai Bisericii noastre.

In acest sens, trebuie sa privim invatatura Sfintilor Parinti, ca inchipuirea este potenta naturala a sufletului. Inchipuirea este potenta naturala a sufletului dupa cadere. De atunci, cand omul a cazut in viata in trup, a fugit departe de Dumnezeu, de atunci imaginatia lucreaza si prin urmare este o potenta naturala a sufletului si se afla intre minte si simtire. Numai sfantul care a ajuns la contemplatie scapa de inchipuire. Astfel la omul de dupa cadere inchipuirea este o stare naturala. Numai in aceasta perspectiva putem sa vedem pasajul lui Calist si Ignatie Xantopol ca "si insusi sufletul de la sine in chip natural are imaginatie". Sufletul are cinci potente si lucrari, adica mintea, gandirea, opinia, inchipuirea si simtirea, precum exact si trupul are cinci simturi. Astfel "una dintre potentele sufletului este si imaginatia prin care sufletul isi imagineaza". La fel sustine Sfantul Grigorie Sinaitul cand scrie: "caci prin natura mintea, fata de cele spuse mai inainte, cu usurinta are putinta de a face inchipuiri si replasmuiri si la acelea la care nu a ajuns". Toata traditia ascetica ne recomanda sa nu urmarim sa reconstituim imaginea lui Dumnezeu daca mai inainte nu curatim imaginarul din suflet si daca nu scapam de blesemata inchipuire. Din aceasta cauza mintea rugandu-se trebuie sa astepte "fara forma" si "fara inchipuire" incat sa ne aparam pe noi insine de alcatuirea imaginilor despre Dumnezeu.

Intr-adevar inchipuirea, aceasta blestemata lucrare, dupa Calist si Ignatie Xantopol, se opune "rugaciunii curate si rugaciunii inimii si; lucrarii unitare si neratacitoare a mintii". Nu poate omul nu numai sa teologhiseasca, dar nici sa se roage din inima, daca mai inainte nu vegheaza prin pocainta si curatire sa scape de blestemata inchipuire.

Asa cum am spus mai inainte, Hristos nu avea inchipuiri desi dispunea de imaginar. Omul dupa cadere are multe inchipuiri care sunt o stare naturala a lui. Dar trebuie sa notam ca inchipuire, in afara de om, are si diavolul. Exact din aceasta cauza inchipuirea este bun indrumator al lucrarii satanice si prin ea diavolul prinde omul in cursa. Inchipuirea este puntea intre demoni si om prin care trec demonii si supara omul. Calist si Ignatie Xantopol scriu semnificativ: "Deci aceasta inchipuire cu diverse forme, ca legendarul Dedal si inchipuirea cu multe capete privitoare la hidra, ca o punte a demonilor, a fost numita mai inainte de noi de catre sfinti. Caci prin ea trecand si traversand razbunatorii ucigasi, se asociaza cumva si se amesteca cu sufletul, stup de albine facandu-l pe acesta si salas de idei neroditoare si patimase". Cu alte cuvinte, asa cum am notat mai sus, inchipuirea este puntea prin careise asociaza si se amesteca cu sufletul demonii si fac omul salas de idei neroditoare si patimase.

Dupa Sfantul Maxim, inchipuirea si toate imaginile pe care le ofera omului sunt lamele lucrarii vizuale a sufletului. Omul care are aceste lame este imposibil sa vada pe Dumnezeu si sa fie informat de invatatura despre Dumnezeu si cele dumnezeiesti. Impresiile si ideile care pornesc din inchipuire "lame sunt intr-adevar deasupra perspicacitatii sufletului si separand strabaterea catre ratiunea intacta a adevarului". Adica lamele acestea, care sunt asezate peste suflet, il impiedica sa ajunga la adevar si sa cunoasca vointa lui Dumnezeu. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul invata ca, atunci cand mintea scutura ideile si imaginile care sunt rezultatul inchipuirilor, "atunci acesteia i se arata cuvantul ciar al adevarului, dandu-i intr-adevar principiile cunoasterii". Numai cand omul s-a eliberat de inchipuiri si imagini, atunci devine teolog neratacitor si sigur. Altfel, poate sa teologhiseasca sub influenta demonilor, deoarece prin imaginatie vor oferi demonii idei despre Dumnezeu si despre celelalte adevaruri ale credintei. De aceea Sfintii Parinti spun ca oricine trebuie sa scape de aceste lame care ascund perspicacitatea sufletului si ca sfintii teologhisesc "pescareste" si nu aristotelic adica teologhisesc cu inima curata si nu cu forta gandirii.

Desi una este inchipuirea, totusi este impartita in trei parti, in trei grupe. Prima este imagistica perceptiilor, care face sensibila perceptia, adica este capacitatea de a face ideile si perceptiile imagini sensibile. A doua este reimprimarea "din amintirile ramase'', adica retiparirea si domicilierea imaginilor pe care le-a oferit prima imprejurare. A treia, consta "in toata placerea si inchipuirea binelui sau mantuirea raului", adica fiecare placere si mahnire care porneste din existenta acestor imagini pe care le-a oferit perceptia in imaginarul sufletului (Calist si Ignatie Xantopol).

Cu alte cuvinte, cele trei impartiri ale inchipuirii sunt: prima, posibilitatea cuprinderii si strecurarii inauntrul nostru a imaginii, a doua, sederea ideii si a imaginii in imaginarul sufletului si a treia, placerea si tristetea care este produsa de imaginile aparente bune satirele care raman in imaginarul sufletului.

Din moment ce imaginarul este o stare naturala la om si deoarece inchipuirile sunt lame care ascund perspicacitatea sufletului dupa cadere, din aceasta cauza si mintea se afla intr-o stare naturala, cand scapa de inchipuirea de orice fel. Dupa cum invata Isihie Presbiterul, iar inchipuiri nefiind in inima, mintea se fixeaza spre ceva firesc", si este gata sa se miste spre orice contemplatie agreabila, spirituala si iubita de Dumnezeu.

De aceea cu cat omul este mai bolnav duhovniceste, cu atat este stapanit de orice fel de inchipuire. Cu cat este sanatos duhovniceste, cu atat este scutit de inchipuiri. Chiar si asa numitele astazi probleme psihologice sunt create si continua sa existe in sufletul nostru din inchipuiri. Cu cat omul se elibereaza de oprimarea lor, cu atat se si vindeca de diversele probleme psihologice. De aceea Sfantul Casian Romanul invata ca semnul faptului ca omul a dobandit virtutea sfinteniei si intelepciunii este ca sufletul sa nu fie atent la nici o inchipuire nici in somn chiar; "a nu tine atent sufletul in vise catre nici o imagine a rusinoasei inchipuiri".

Sigur, faptul ca exista vise pacatoase in somn nu este un pacat, dar "este dovada imbolnavirii sufletului si nu a indepartarii de patima". Este dovada ca sufletul este bolnav si nu a scapat de patima. De aceea, precum invata Sfantul Casian, josnicele inchipuiri care sunt prezente in somnul nostru cu vise trebuie sa credem ca sunt adeverirea sleirii si imbolnavirii sufletului.

In general, trebuie sa sustinem ca in cunoasterea clara a lui Dumnezeu nu are nici un loc inchipuirea. Cunoasterea lui Dumnezeu sta deasupra oricarei notiuni si idei. Este contemplatia la care ajunge mintea eliberata de inchipuire.

Feluri de imaginatie

Anterior am vazut cele trei actiuni ale imaginarului. In unitatea aceasta trebuie sa examinam felurile inchipuirii, adica diferitele niveluri la care lucreaza inchipuirea sau mai bine zis, vom distinge diferitele imagini pe care le ofera omului inchipuirea. Arhimandritul Sofronie in serioasa si foarte duhovniceasca lui carte "Sfantul Siluan" mentioneaza trei feluri de inchipuire. Primul fel "este in legatura cu actiunea patimilor trupesti grosiere". Omul care se afla in aceasta situatie accepta continuu imagini si inchipuiri privitoare la patimile trupesti. Si ascetul se lupta impotriva acestor inchipuiri ca sa poata sa se elibereze si sa dobandeasca cunoasterea lui Dumnezeu.

Al doilea fel de inchipuire este visarea sau reveria. Felul acesta de inchipuire este in legatura cu imaginile lumii reale. "Un sarac, spre exemplu, se inchipuie pe el insusi rege, profet, mare om de stiinta".

Al treilea fel de inchipuire este numita creatie artistica si culturala. "Omul foloseste capacitatea amintirii si reprezentarii, si astfel poate sa gandeasca ca sa gaseasca solutia unei probleme, de exemplu tehnice. Acest fel de lucrare a mintii care este insotit de inchipuire are cea mai mare importanta pentru cultura si este element necesar al structurii vietii".

Al patrulea fel de inchipuire este numita creatie teologica. "Sunt tentatiile gandirii sa patrunda in tainele lui a fi si sa conceapa lumea dumnezeiasca. Aceste tentatii sunt insotite inevitabil de inchipuire, pe care multi se multumesc sa o numeasca cu pretentiosul nume de creatie teologica".

Nu avem intentia sa mentionam aici modurile de eliberare de cele patru feluri de inchipuire. Acest lucru va fi aratat in alte parti. Lucrul pe care vrem sa-l observam este ca omul, indeosebi monahul, se lupta dur la inceput sa se elibereze de primul fel de imaginatie si dupa aceea inainteaza la eliberarea de celelalte trei feluri. Evita orice cugetare si reverie, evita sa mediteze la diferite subiecte sau sa studieze notiuni privitoare la Dumnezeu. Nu poate omul sa dobandeasca rugaciunea mentala, rugaciunea inimii si cunoasterea lui Dumnezeu cand foloseste ca organ imaginarul. Numai prin pocainta foate adanca, curatirea imaginarului ofera adevarata cunoastere a lui Dumnezeu.

Crestinul insa care se afla in lume trebuie sa scape in orice mod de primul fel de inchipuire, sa evite in orice mod reveria si visarea, care creeaza multe probleme psihologice si sa se limiteze la al treilea fel, care se numeste creatia artistica si culturala. Si cand se straduieste sa creeze ceva, trebuie mai mult sa copieze, cum fac monahii, pictand icoane. De asemenea trebuie sa se straduiasca sa evite preocuparea intelectuala privitoare la Dumnezeu. Singurul lucru pe care trebuie sa-l faca este sa foloseasca invatatura Sfintilor Parinti despre Dumnezeu. Sa nu indrazneasca sa spuna parerile proprii, ci sa prezinte invatatura Sfintilor Parinti privitoare la Dumnezeu si privitoare la chestiunile vietii spirituale.

 

Este foarte semnificativ ca, citind diferite carti literare, este marita si este intaratata imaginatia sufletului nostru, in timp ce citind operele Sfintilor Parinti imaginatia este crucificata. Acest fapt arata ca Sfintii Parinti vorbesc neinchipuit, deoarece au dobandit sanatate duhovniceasca. Si un mod de scapare de inchipuire este studiul prin rugaciune a diferitelor invataturi si omilii ale sfintilor Parinti.

Trebuie totusi sa observam ca la incepatorii vietii duhovnicesti nu este ratacire existenta inchipuirii, dar sederea ei pentru mult timp in viata duhovniceasca este cauza multor anomalii psihologice.

Manifestari ale inchipuirii

In aceasta parte trebuie sa localizam manifestarea inchipuirii in om, cum se prezinta si cum se dezvolta. Vom vedea si cauzele care incita imaginatia sufletului.

Un rol important il joaca senzatiile. De cele mai multe ori "inchipuirea este prelucrarea imaginilor pe care le sadesc in noi senzatiile. Sunt imagini care pornesc din realitatea sensibila. Sfantul Maxim invata ca mintea vicioasa, trupul fiind miscat prin senzatii spre dorinte si placeri, "urmeaza si consimte la inchipuirile si impulsurile acestuia". Astfel mintea incuviinteaza inchipuirile, cand trupul este miscat prin senzatii. Vedem obiectul, il dorim, simtim placere si este creata inchipuirea. De asemenea amintirea unei persoane, a unui lucru sau a unui obiect aprinde inchipuirea, in timp ce acest lucrul il face mintea vicioasa, cel virtuos "se stapaneste si se abtine pe sine de la inchipuirile patimase".

Insa, invata iarasi Sfantul Maxim, "spre care lucruri am tanjit candva, si inchipuirile acestora le producem cu patima". Cu alte cuvinte, cand omul sufera in anumite lucruri, cand dobandeste patima pentru o persoana sau lucru, este natural sa aiba si sa poarte peste tot impatimitele inchipuiri. De asemenea, Sfantul Grigorie Palama invata ca imaginarul sufletului se ataseaza de forme, adica de imagini, din senzatii. "Nu insesi senzatiile, ci imaginile corpurilor in acestia le daruie in intregime". Astfel nu sunt de vina senzatiile, ci prin senzatii sunt intiparite in imaginarul sufletului si devin vazute "si cele auzite si cele gustate si cele mirosite si cele pipaite".

 

De senzatii sunt legate gandurile. De aceea inchipuirile ajung in noi si prin ganduri. Isihie Presbiterul spune ca "orice gand, prin inchipuirea unor senzatii, intra in inima". Inchipuirile senzatiilor ataca gandul. Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca pricinile patimilor sunt faptele dupa pacat, cauzele gandurilor sunt patimile, si cauzele inchipuirilor sunt gandurile. Adica din pacatele care incontinuu sunt facute de om sunt create patimile, patimile in continuare creeaza multe ganduri, deoarece potrivit cu patimile pe care le avem sunt puse in miscare si gandurile corespunzatoare, si gandurile provoaca in continuare inchipuirile. Desigur, dupa invatatura Sfantului Grigorie Sinaitul, in timpul actiunii patimilor, dintre ganduri unele preceda si altele urmeaza. Adica uneori preceda gandurile si urmeaza inchipuirile si alteori preceda inchipuirile si urmeaza gandurile. Acest ultim lucru se intampla mai rar. Totusi este adevarat, gandurile sunt legate foarte strans cu inchipuirile. De altfel, "orice gand este inchipuirea in minte a unui lucru sensibil" (Calist si Ignatie Xantopol). Orice gand este combinatie a imaginii si a cugetarii. Nu este numai cugetare simpla, ci este combinat in orice caz si cu inchipuirea.

Mintea omului, invartindu-se si ocupandu-se cu imaginile care se nasc prin senzatii "felurite si gandurile le face, gandind dialectic si analogic si silogistic in chip variat, cu patima, fara patima, prin mijlocire, in mod eronat si neeronat, de la care cele mai multe insesi virtutile si rautatile, bunele pareri sau relele pareri se nasc" (Sfantul Grigorie Palama). Astfel are mare importanta starea gandului care domina in noi. Daca gandul este satanic, otraveste intregul nostru organism duhovnicesc. Daca gandul,este dumnezeiesc, creeaza sanatate spirituala in noi. Si in orice caz gandul se combina cu inchipuirile, bune sau rele.

Din moment ce senzatiile si gandurile sunt legate strans si cu patimile, putem sa sustinem ca si din patimi provin sau chiar si prin patimi se manifesta inchipuirile. Sfantul Nil Ascetul localizeaza un serios punct: cand omul suprima patimile, dar se mentine in neglijenta, atunci "precum niste vlastare incep sa se aplece privind imaginile vechilor inchipuiri". Poate sa taie cineva patimile, dar imaginile vechilor inchipuiri este posibil sa intre in imaginar la cei indiferenti si care nu traiesc in cumpatare. Cine nu traieste stramtorat si nu vegheaza, acesta creeaza premisele ca patimile sa intre din nou prin aceste imagini. Asa intelegem ca patimile creeaza inchipuirile si inchipuirile creeaza premisele pentru revenirea patimilor.

Deoarece dintre toate patimile cea mai mare si cea mai ingrozitoare este mandria, de aceea accentuam ca inchipuirea este legata mult de mandrie. Omul mandru are o imaginatie bolnava. Imaginatia lui este inflacarata, concepe imagini si inchipuiri de orice fel si isi face sufletul o zona de cutremur.

Inchipuirile se manifesta si prin vise. Acolo indeosebi se vede existenta imaginilor in suflet. Si psihiatrii contemporani au indicat aceasta realitate.

Sfantul Diadoh din Foticeea spune ca "visele nu sunt nimic altceva cel mai adesea decat ori idoli ai unor gandiri ratacite, or batjocuri ale demonilor". Cele mai multe vise sunt rezultate ale inchipuirii care porneste din evolutia si existenta patimilor. De aceea cei preocupati cu dobandirea virtutii vegheaza astfel incat "intru totul sa nu se supuna nici unei inchipuiri". Si Sfantul Maxim spune ca, atunci cand dorinta mareste materiile care produc placerile, atunci "in somn mintea isi inchipuie". Nu este independenta de vise, care sunt inchipuiri datorate patimilor. De aceea din imaginile inchipuirilor putem sa distingem patimile pe care le avem.

Mentionasem mai inainte ca inchipuire are diavolul si omul, deoarece inchipuirea este consecinta a caderii, si ca prin imaginatie omul accepta o lucrare satanica. Astfel se arata ca prin inchipuirea noastra ne insala diavolul si ca multe imagini sunt rezultat al lucrarii satanice. Isihie Presbiterul spune ca, "minte netrupeasca, cel viclean nu poate altfel sa amageasca sufletele, decat prin inchipuire si prin ganduri". Incontinuu incita gandirea si imaginatia sufletului. Si multe pacate sunt consecinta a lucrarii eficace a diavolului.

Consecintele inchipuirii

Din cele cate am mentionat pana acum cred ca a fost clar ca inchipuirea continuu cultivata creeaza multe anomalii in randuiala noastra spirituala. Aproape in fiecare pacat se ascunde inflacararea inchipuirii. Aceasta este in principal izvorul anormalitatii. Aceasta imbolnaveste tot sufletul si il face sa se distruga incontinuu. In continuare vreau sa localizez doua mari groaznice consecinte ale inchipuirii.

Prima este aceea ca denatureaza intreaga viata duhovniceasca si conduce omul la autoindumnezeire. "Atat imaginile demonice, cat si cele pe care le inventeaza insusi omul pot sa influenteze oamenii, transformandu-i sau schimbandu-i; totusi un lucru este inevitabil: fiecare imagine, fie creata de om, fie inspirata de demoni, care este acceptata de suflet, denatureaza frumusetea spirituala a omului, a celui creat dupa chipul si spre asemanarea lui Dumnezeu. Lucrarea imaginativa il conduce la evolutia ei extrema, la autoindumnezeirea creaturii, adica la recunoasterea unui principiu dumnezeiesc in insasi natura omului. Si din aceasta cauza religia naturala, adica religia ratiunii omenesti, dobandeste in mod fatal caracter panteist" (Arhim. Sofronie).

Intr-adevar, este deformata intreaga viata spirituala. Din moment ce gandurile joaca un rol important in starea spirituala a omului, este firesc ca gandurile care sunt legate de inchipuire, si mai ales de imaginatia demonica, sa denatureze intreaga viata duhovniceasca. Omul ajunge in punctul sa recunoasca in el elemente ale dumnezeirii, si, deoarece recunoaste in lucrurile create elemente dumnezeiesti, este in realitate panteist. Toate ideile pe care le avem si pe care le adoram adauga acest caracter panteist iar autoindumnezeirea este cel mai mare pacat. in acesta a cazut Adam cu consecinta de a-si denatura toata viata interioara si exterioara, cu atatea cutramuratoare urmari. Autoindumnezeirea, adica recunoasterea unui principiu dumnezeiesc inauntrul nostru, este in realitate o noua cadere adamica. Din categoria aceasta, fac parte si religiile naturale contemporane, meditatii, yoga etc.

A doua consecinta, care este legatura a celei precedente, este ca inchipuirea creeaza multe anomalii psihologice, care ajung pana si la halucinatii si iluzii. Cand omul cultiva intens reveria, chiar si pentru stari spirituale, si in principal cand ramane pentru ani in aceasta lucrare, atunci denatureaza intreaga lui viata spirituala prin puternice anomalii psihologice si patologice. in acest punct ajunge omul prin numita meditatie. "Folosindu-se de imaginatia lui, omul creeaza in mintea lui imagini intuitive din viata lui Hristos sau alte scene sfinte. in aceasta procedura se refugiaza in mod obisnuit incepatorii sau ascetii neexperimentati. Cine face o astfel vde "fantasmatica" rugaciune nu inchide mintea lui in inima pentru bucuria cumpatarii interioare, ci, indreptand-o spre latura intuitiva a celor dumnezeiesti, cum singur isi imagineaza, inchipuind, se conduce pe el insusi la o stare de excitare psihica care intr-o situatie de concentrare intensiva poate sa ajunga pana la bizarul extaz patologic! Se bucura pentru "reusitele lui", se daruieste acestor stari, le cultiva, le considera duhovnicesti, inalte si datorate actiunii harului, are ideea ca si el este sfant si vazator al tainelor lui Dumnezeu si, in sfarsit, ajunge la halucinatii si boli psihice sau, in cea mai buna situatie, ramane "in ratacire", petrecandu-si viata lui intr-o lume inchipuita" (Arhim. Sofronie).

Astfel este creata ratacirea si erezia, care este o stare demonica. Si, cum se vede din acestea, atunci omul este bolnav sufleteste. De aceea fiecare ratacit si eretic care isi cultiva imaginatia este bolnav sufleteste. Acest lucru atrage moartea sufletului. Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca ori de cate ori mintea isi imagineaza, atunci "si putina stare care ii este data de la Dumnezeu distrugand-o, mort intru toate" este. Pentru aceasta exista o mare teama ca nu cumva cel preocupat de inchipuirea lui sa fie lipsit si de putinul har pe care il are, si "de multe ori sa-si distruga judecata", inselat de imaginatie, innebuneste de multe ori, si atunci acesta care este numit isihast, "inchipuitor si nu isihast" este.

Traditia monastica cunoaste multe asemenea situatii de asceti care sunt supranumiti rataciti, exact pentru ca nu au fost atenti Ia marea problema a imaginatiei. Au pierdut si mantuirea lor, dar si mintile lor. Chiar si in societate vedem multe asemenea situatii, intalnim oameni care cultiva intens imaginarul si au neliniste interioara. Pentru ca boala nervilor, distrugerea creierului este dovada clara a dezvoltarii inflacararii imaginarului.

Avva Pimen spune ca cunoaste un monah care atat de mult a fost atacat de diavol prin imaginatie incat candva a vazut un frate ca pacatuieste cu o femeie. Si cand nu a mai putut sa rabde s-a apropiat sa-i atinga si sa le spuna: "incetati, dar, pana cand ?". Si "iata erau snopi de grau". Nu existau acolo oameni. Erau imaginea demonilor.

De asemenea, avva Ilie povesteste ca a vazut pe careva "luand un dovlecel de vin la subsuoara lui", adica a vazut un om ca fura vin. A inteles insa ca este lucrare diavoleasca si imediat a chemat pe fratele sa-i arate ce avea sub mantaua lui. Si intr-adevar nu avea nimic. Astfel a inteles lucrarea demonilor.

 

Desigur, in cele doua exemple nu se arata ca cei doi monahi au ajuns la privelistea unor astfel de exemple din chiar extazul mintilor lor, din cauza inflacararii imaginatiei, ci era o clara lucrare satanica. insa le-am mentionat ca sa arat ca este posibil nu numai din lucrarea satanica, ci si din inflacararea imaginatiei sa vedem lucruri inexistente. Iata, avem halucinatii si iluzii. Cum narcomanul, fiind sub influenta narcoticelor, are multe iluzii, tot astfel si cel stapanit de imaginatie vede lucruri inexistente, are multe iluzii.

Imaginatie si rugaciune

Am ajuns la chestiunea legaturii dintre imaginatie si rugaciune. Am spus-o putin mai inainte, dar aici vom face o analiza mai larga.

Rugaciunea, si in principal cea numita rugaciune curata a inimii, trebuie sa fie eliberata de imaginatie. Mintea imaginativa este incapabila sa faca rugaciune curata. Rugaciunea mintii imaginative este impura, plina de imagini si inchipuiri.

Imaginatia se opune rugaciunii curate si lucrarii neratacite a mintii, dupa cum spun Calist si Ignatie Xantopol: "Foarte mult se impotriveste blestemata imaginatie rugaciunii curate a inimii si lucrarii unitare si neratacite a mintii". Sfintii Parinti invata ca toti cati vor sa se roage curat trebuie "impreuna cu Dumnezeu, in mod neinchipuit, neformal, in mod neexprimat, intru totul cu mintea curata si cu sufletul curat sa se roage". Nu trebuie sa formam imagini privitoare la Dumnezeu. Mintea trebuie sa ramana curata si simpla. Numai atunci poate fi expusa o curata rugaciune, a inimii. Sfantul Nil Ascetul recomanda: "stai in chilia ta, pazind mintea ta de cugetari in timpul rugaciunii". Acelasi din nou indeamna: "Cu desavarsire sa nu caute sa primeasca chip sau forma in timpul rugaciunii". In alt loc din nou invata ca nu trebuie sa inchipuim in noi pe Dumnezeu rugandu-ne: "Sa nu inchipuim dumnezeirea in tine insuti in timp ce te rogi si nici sa ingadui ca mintea ta sa fie intiparita spre vreo forma, ci nematerial mergi spre nematerial si vei intelege". Mai mult, este necesara si atentie in bucuria pe care o simtim pe durata rugaciunii. indeosebi la cei care traiesc impreuna si se roaga cu intreaga comunitate se dezvolta imaginatia. Sfantul Ioan Scararul spune ca una este bucuria care se creeaza la cei care traiesc in grup si alta la aceia care se roaga "in liniste". Prima "este poate putin inchipuita", cealalta este plina de umilinta. De aceea rugaciunea cea mai potrivita este rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul", care trebuie sa fie spusa neinchipuit, legata cu mare si adanca pocainta.

Cunoastem ca atunci cand cineva se roaga curat primeste luminare de la Dumnezeu. Iluminarea nu este nimic altceva decat dumnezeiescul har, care ajunge in om prin rugaciunea curata. Sfantul Diadoh din Foticeea spune ca numai atunci rasare "fericita lumina a dumnezeirii, cand se elibereaza in intregime de toate si este neformat de acestea". Cand mintea omului este necompusa, cand nu accepta nici o inchipuire, atunci primeste razele dumnezeiestii iluminari (Calist si Ignatie Xantopol). Pe durata rugaciunii mintea trebuie sa fie curata de orice gand. "Sensul lui Dumnezeu nu va fi gasit in intelesuri care se imprima in minte, ci in intelesuri care nu se imprima".

De aceea cel care se roaga trebuie "intru totul sa se desparta de intelesurile care se imprima in minte". Omul trebuie sa respinga orice cugetare pe durata rugaciunii. Iar mintea curata -tronul lui Dumnezeu este numita" (Calist si Ignatie Xantopol).

Desigur, Sfintii Parinti recomanda multa atentie, pentru ca este posibil sa se roage cineva fara tulburare si curat si totusi sa se apropie o forma straina si de alta natura, provenita de la diavol si sa sileasca omul s-o primeasca ca dumnezeiasca, urmand sa cada in mandrie si trufie. Aceasta este capcana diavolului. Scrie Sfantul Nil Ascetul:"Pazeste-te de capcanele potrivnicilor. Caci se intampla ca, in timp ce te rogi in chip curat si fara tulburare, sa ti se aseze in fata in chip ademenitor o forma straina si de alta natura, impotriva Celui dumnezeiesc care este presupus acolo, spre a te duce la ingamfare; ti s-a dezvaluit ademenitoare ca sa te convinga ca este dumnezeiasca". Desigur, dumnezeiescul este "necantitativ si necompus". Exista multe semne prin care se face distinctia intre vederea lui Dumnezeu si vederea diavolului, dar Sfintii Parinti indeamna sa nu acceptam nici o cugetare si nici o vedere pe durata rugaciunii. Daca este de la Dumnezeu, Dumnezeu cunoaste modalitatile sa ne convinga.

Si Sfantul Ioan Scararul recomanda: "Orice inchipuire sensibila sa nu o accepti in timpul rugaciunii ca sa nu cazi in extaz". Sa respingem orice imagine sensibila si orice inchipuire in timpul rugaciunii. Cum spun si Sfintii Parinti lumina necreata este necompusa, lina, unitara, fara culoare. Contrariul se intampla cu lumina diabolica. Dar nu cred ca trebuie sa ne ocupam acum cu aceasta chestiune.

Imaginatie si teologie

Ne-am referit anterior la faptul ca teologia pura se dezvolta la omul care s-a eliberat de imaginarul sufletului sau. Cine a trecut de curatire (eliberarea de placere si durere), cine a trecut de luminarea mintii (eliberare de uitare si necunoastere) si cine a scapat de imaginile inchipuirii, acesta a dobandit teologia pura, acesta este initiat in pura cunoastere a lui Dumnezeu, mentalul acestuia este organul vizual receptiv al lucrarii dumnezeiesti, cum spune Sfantul Maxim.

Deoarece cunoasterea lui Dumnezeu este contemplatia luminii necreate, Sfintii Parinti accentueaza ca "fericita lumina a dumnezeirii" rasare cand mintea scapa de toate si este fara de forme (Isihie Presbiterul). Atunci, intr-adevar, mintea omului "sta in ceva conform cu natura" si este pregatita sa se miste "spre orice vedere placuta, spirituala si cuvioasa" (Isihie Presbiterul).

Teolog este acela in care salasluieste Preasfantul Duh, insusi Dumnezeu cel intreit. Dar Dumnezeu, cum nu locuieste in temple facute de mana, "tot astfel nici in vreunele intipariri si nascociri mentale", cum spune Sfantul Vasile cel Mare a carui invatatura o expun Calist si Ignatie Xantopol. Cand mintea omului este tarata prin intermediul imaginarului sufletului si prin senzatii, atunci "naste cunoasterea confuza". Acest lucru il invata Sfantul Grigorie Palama, cand spune: "De imaginarul sufletului mintea tarata si prin aceasta amestecata cu senzatiile, naste cunoasterea confuza".

Desigur, Sfintii Parinti vorbesc despre doua feluri de contemplatii. Este lucrarea si harul conform acceptarii si cea conform impunerii. Si mai mult invata ca pe cat se departeaza rasaritul de apus, cerul de pamant si pe cat sufletul este superior trupului, tot atat de mare este diferenta intre cele doua contemplatii. Mai inalta este contemplatia conform acceptarii, care se naste in inima "de la insusi Dumnezeu in chip ipostatic", si transmite aceasta lucrare si harul si in afara trupului. Cea conform impunerii este inferioara, porneste "din afara si prin purtarea ordonata, prin randuirea si punerea laolalta a celor existente, fiecare inchipuire constituindu-se din alt temei are a propasi catre o singura reprezentare a adevarului si a tinde catre Dumnezeu prin credinta". Cu alte cuvinte, contemplatia dupa acceptare se naste in inima de la Dumnezeu in chip ipostatic, in timp ce aceea dupa impunere este cea prin mijlocirea privelistii creatiilor lui Dumnezeu si privelistii proniei conducatoare a lui Dumnezeu. Aceasta ultima are in ea caracterul imaginatiei. Cea precedenta, adica cea dupa acceptare care este mai inalta, este contemplatia pura a lui Dumnezeu, care poate sa fie numita teologie apofatica.

De altfel, cum spune Sfantul Isaac Sirul, avem doi ochi sufletesti. Cu un ochi vedem cele ascunse in natura - dupa impunere si cu celalalt ochi contemplam slava lui Dumnezeu cand Dumnezeu ne conduce la tainele duhovnicesti - dupa acceptare (Calist si Ignatie Xantopol).

Profetii au teologhisit nu prin imaginatie, ci prin descoperirea lui Dumnezeu in inima, in minte. Sfantul Vasile cel Mare spune ca profetii "vedeau imprimandu-si in duh centrul calauzitor" si cum invata Sfantul Grigorie Palama, "Duhul este lucrul sfant cel asezat in mintea profetilor si ca materie folosindu-se de centrul calauzitor si in el prin el insusi cele viitoare prevestind acestora si prin acestia noua". Si daca unii spun ca profetii vedeau prin imaginatie acest lucru are nevoie de o interpretare potrivita, cum sustine Sfantul Grigorie Palama. Fiindca si "imaginatia dumnezeiasca mult s-a deosebit de imaginatia omeneasca, dupa noi".

Dumnezeu nu are imaginatie, cum am notat anterior. Dumnezeu este Mintea pura. Dar unii numesc aceasta Minte imaginatie.

Totusi exista mare deosebire intre imaginatia care se refera la Dumnezeu si imaginatia care se refera la om. In general putem sa spunem ca Dumnezeu dezvaluia Tainele Sale profetilor in inima, in minte. Ratiunea ajutata si de invatatura potrivita, care este posibil sa aiba si elemente fantastice, formuleaza aceasta descoperire. Dar trebuie sa fie spus ca revelatia nu are nici o legatura cu imaginarul. Teologii sunt fara imaginatie. Si numitul simbol in teologie nu este simplu simbol nici stare simbolica, ci actiunea provenita din aceasta natura a Celui ce este. Totusi profetii si initiatii in cele sfinte nu si-L inchipuie pe Dumnezeu, ci Dumnezeu se dezvaluie in inima lor curata.

 

Eliberarea de imaginatie

Din cele de mai sus reiese clar faptul ca este nevoie sa scapam de blestemata, cum este caracterizata de Sfintii Parinti, imaginatie. Aceasta creeaza multe anomalii in randuiala trupeasca si duhovniceasca. Vom incerca sa vedem cateva moduri de scapare de aceasta groaznica si desfiguranta stare.

Mai intai se cere lupta impotriva imaginatiei. Este nevoie sa fie constientizata aceasta stradanie de a scapa. Cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, "mai multa forta si dominare are. impatimita imaginatie in om decat insesi simturile". Pentru ca simturile ca sa pacatuiasca au nevoie si de obiecte si de diferite alte pretexte, in timp ce imaginatia lucreaza sifara obiecte si chiar nefunctionand simturile.

Dupa aceea este nevoie sa nu acceptam deloc chipuri imaginare. Cand simtim ca, lucreaza imaginarul, atunci imediat sa oprim aceasta lucrare. Sfantul Diadoh spune: "ne este suficient noua pentru o mare virtute faptul de a nu ne supune nici unei inchipuiri". Sfintii Parinti recomanda chiar nu numai sa nu acceptam gandurile, dar chiar daca vedem cu ochii nostri sau auzim cu urechile noastre ceva sa nu credem acest fapt. "Chiar daca vedeti cu ochii ceva sau auziti, sa nu consimtiti" (Avva Ilie). Mai mult, Avva Pimen recomanda: "si daca pipaiti cu mainile voastre, sa nu depuneti marturie". Stradanie, asadar, nu numai sa nu acceptam ce spun gandirile si inchipuirile, dar si sa refuzam aceste senzatii, pentru ca exista eventualitatea si prin senzatii sa ne incerce diavolul.

Aceste inchipuiri diavolesti trebuie sa le primim fara tulburare. Cand diavolul ne stanjeneste in timpul rugaciunii, atunci nu trebuie sa ne tulburam. Spune Sfantul Nil Ascetul, si cand inca vezi spada rupta in fata ta sau lumanarea inaintea ochilor tai sau figura dezgustatoare si sangeranda "sa mi te cutremuri", "sa nu te tulburi", "deloc sa nu-ti tulburi sufletul". Nu este necesara deloc tulburarea, ci buna marturisire, adica rugaciune lui Hristos si atunci va fi facut sa piara.

Exista imprejurari, in principal la inceputul luptei noastre duhovnicesti, in care daca nu putem sa respingem cu desavarsire inchipuirea, atunci cel putin s-o schimbam intr-o inchipuire buna. Sigur aceasta cuprinde ispita sa ramanem in aceasta stare si sa fie create alte probleme psihosomatice. Dar Sfintii Calist si Ignatie Xantopol invata ca imaginatia trebuie s-o totalitatea ei. "In totalitate trebuie respinsa imaginatia". Daca nu putem sa facem acest lucru cu pocainta, smerenia si suferinta, atunci "se cade ca imaginatia sa o infruntam si s-o ponderam". Acest fapt este spus cu mare prudenta si cand ne aflam la inceputul luptei spirituale si in perspectiva ca vom parasi repede aceasta metoda.

Deoarece imaginatia are mare legatura cu boala sufletului si cu patimile care exista, vindecarea ei este obtinuta prin stradania vindecarii sufletului si scaparii de patimi. Pentru ca, asa cum spune Sfantul Maxim, "cand sufletul incepe sa simta propria sanatate, atunci si inchipuirile din vise subtiri si netulburatoare incepe sa le vada".

In plus, este necesara stradania de a ne pazi mintea. Este ceea ce in limba Noului Testament si limba Sfintilor Parinti este numita trezvie. Cuviosii Calist si Ignatie Xantopol scriu ca mintea, ca existenta individuala simpla si independenta, trebuie pastrata "pura si asemanatoare luminii" si pazita "neparticipanta si neingrijorata de aceasta, adica de imaginatie". Inchisoarea mintii este o foarte buna metoda de scapare de povara imaginatiei. Si unul singur este modul trezviei: "a examina des imaginatia", incat fara gandurile imaginatiei sa nu poata diavolul sa creeze atacuri si sa amageasca mintea (Isihie Presbiterul).

Cel mai eficace mijloc de scapare de imaginatie este pocainta. Numai in adanca pocainta poate omul sa curete imaginarul. Pocainta este fapta despre care atat de multe spun Sfintii Parinti. Este respinsa imaginatia "din cauza pocaintei si suferintei, durerii si smereniei" (Calist si Ignatie Xantopol). Pocainta este legata cu suferinta si plans. Plansul mistuie in foc orice vedere antropocentrica a vietii noastre.

Cand omul se lupta sa pastreze poruncile lui Hristos, este scapat de groaznicele, desfigurantele stari ale imaginatiei. Pastrarea poruncilor lui Hristos este stradania de a pazi randuiala lui Dumnezeu si prin acestea sa dobandim dumnezeirea.

Pocainta este legata cu smerenia. Mai mult, pocainta exista in climatul smereniei. De aceea spunem ca unde exista profunda smerenie, acolo nu este posibil sa se dezvolte imaginatia. Imaginatia creste mai mult prin trufie, egoism, ingamfare. Cel trufas viseaza necontenit, are parere buna despre sine insusi, stabileste inalte gaduri pe care vrea sa le realizeze si astfel da un mare prilej pentru atatarea imaginarului.

Deoarece multe inchipuiri se manifesta si prin vise, este recomandat de catre Sfintii Parinti sa facem multa rugaciune inainte sa ne culcam. Avva Filimon recomanda: "Inainte sa adormi multe rugaciuni fa in inima ta... ingrijeste-te sa ai atata putere ca dupa cantari si studiu, intelept sa adormi. Spune si Sfantul Simbol de Credinta inainte sa te culci". Multa rugaciune, studiul cartilor sfinte si recitarea Simbolului de Credinta poate sa elibereze omul de atacurile imaginatiei. Trebuie sa subliniem faptul ca studiul scrierilor Sfintilor Parinti rastigneste imaginatia, in timp ce studiul impatimitilor scriitori si in principal al literaturii inflacareaza imaginatia. De aceea si Sfintii Parinti nu s-au indeletnicit cu numita literatura crestina, povestiri etc, pentru ca, acest lucru inflacareaza imaginatia. Dar si poezia sfintilor are elementul pocaintei si al contemplarii lui Dumnezeu. Se vede clar ca in poemele Sfantului Simeon Noul Teolog exista descoperirea lui Dumnezeu. Nu exista deloc elementul cugetarii, al amestecului fantasmelor.

Deasupra tuturor harul lui Dumnezeu, venit in inima omului creeaza o simtire care da posiblitatea sa distinga harul de impatimita imaginatie, care este lucrare satanica. Isihie Presbiterul spune ca "sufletul ingrijit si indulcit de Iisus cu bucurie si cu dragoste, prin marturisire rasplateste pe binefacator". Si vede in mijlocul ei prin cugetare pe Domnul "destramand inchipuirile duhurilor viclene". Hristos venind in inima, linisteste omul si prigoneste inchipuirile duhurilor viclene.

Chestiunea imaginatiei este foate mare si are mare importanta pentru viata duhovniceasca. Socotesc ca acest lucru a fost aratat de cele de mai inainte. Numai cand omul a fost curatit de blestemata imaginatie poate sa dobandeasca pura simtire a vietii ortodoxe si cunoasterea pura de Dumnezeu. Cu cat suntem mai stapaniti de aceasta, cu atat ne aflam in lumea fantasemelor si nu putem sa dobandim simtirea curata a ortodoxiei.

Fie ca Domnul prin mijlocirile Preasfintei noastre si ale tuturor sfintilor sa ne elibereze de aceasta foarte grea boala a sufletului.

Hierotheos Vlachos

• Imaginatia divina
  Publicat in : Editoriale