Intr-o seară, târziu, mă uitam pe nişte poze vechi. în toate eram copil. Numai zâmbet. Fotografii ce-ţi pun în palmă sufletul. Sete de viaţă. Cuprins de dorul zilei de mâine ce simţeam că nu mai vine. Mi se părea, cum se zice, că n-aveam să cresc niciodată.
Mă grăbeam. Credeam că n-o să mai apuc. Asemenea lui Fânis, prietenul meu din copilărie.
In fiecare zi ne jucam împreună. Ne rostogoleam printre vise. Ne deschidem aripile de fiecare dată când vântul sufla, în speranţa că ne va ridica în aer. Voiam să vedem lumea
întreagă dintr-o privire. Aşa sete de viată aveam!
Trebuie să fi fost în clasa a IV-a de gimnaziu când tata ne-a anunţat că aveam să plecăm pentru o lună în vacanţă la Thessalonic. Vedeţi, Thessalonicul era locul său de baştină. Şi locul nostru de origine.
In aceeaşi seară i-am dat de ştire şi lui Fânis. Ochii săi azurii s-au înroşit. Dar n-a lăsat nici o lacrimă să-i scape. Era un băiat puternic. Ne-am îmbrăţişat, luându-ne rămas-bun. Ne-am promis că în scurtă vreme aveam să fim din nou împreună. Aveam să ne jucăm iarăşi până seara târziu. Până ce avea să se audă glasul mamei.
- Fâniiis, Hâriiis, veniţi la masă!
Noi alergam repede, făcându-ne o promisiune: „După ce toţi se vor culca şi vor stinge lumina, ştii, nu-i aşa? Astrele aşteaptă."
Le număram în fiecare seară. Frumuseţea lor e de necrezut, mai ales la sfârşitul lunii august.
Ce vise ne plăsmuiam! Ce poveşti ne spuneam! Ce basme - basme din suflet de copil! Când cădea câte o stea, ne puneam câte-o dorinţă. Piepturile ni se umpleau de vise. Deveneam eroi din alte epoci. O frumuseţe de neîndurat. Zile pline de lumină.
Ziua despărţirii sosi. Automobilul - încărcat. Plin de valize şi de alte zorzoane. Iar noi, înghesuiţi cu chiu, cu vai printre ele. Cu greu încăpuserăm. Mie nu mi se vedea decât capul. Valizele puseră stăpânire pe peisaj. Am găsit o crăpătură prin care puteam vedea casa lui Fânis. Voiam să văd dacă o să iasă la uşă ca să ne luăm rămas-bun. Da, era acolo! In pijamale albastre, în faţa uşii grele de fier a casei lor. Se uita la noi cu reproş.
Tata s-a aşezat la volan şi micul nostru Hilman galben demară. Am plecat. Cu cât ne îndepărtam, Fânis se tot micşora până ce, într-un sfârşit, se pierdu cu totul.
Aproximativ o lună mai târziu reveneam acasă. Stătuserăm destul acolo. Treburile tatălui şi ale mamei aşteptau. Adevărul era că, în ciuda faptului că ne simţiserăm foarte bine,
începuseră să-mi lipsească cartierul şi băieţii din grupul nostru.
Vaporul a ajuns în zori. Portul nu era departe de casă. In câteva minute ne aflam în faţa uşii. Eu aşteptam plin de nerăbdare să treacă ceasurile, fiindcă ajunseserăm foarte de dimineaţă, ca apoi să mă duc iute la ceilalţi copii şi la Fânis. Ceasurile treceau greu.
- Mama, acum pot să ies afară?
- Ieşi, dar să fii cuminte!
Am ieşit pe uşă ca o sălbăticiune închisă în cuşcă. Plin de dor faţă de băieţi şi cu dorinţa de a-mi vedea prietenii, dar şi pe Fânis. Adevărul e că strigătele mele îi treziră pe toţi cei din jur.
- Fânis, am venit, trezeşte-te! Fânis, trezeşte-te!
Nimeni nu răspundea. Bine, dar de ce, doar ştiau de întoarcerea noastră... Mama mea vorbise cu mama sa.
Şi vorbiseră destul de mult la telefon.
Ceea ce nu prea obişnuiau. Şi îi spusese că ne întorceam. Iar mama sa nu se poate să nu-i fi dat de veste lui Fânis.
Ce tăcere bizară... Ce vinovăţie mută... Ce culori ciudate, ce paşi întârziaţi... De ce, băieţi, nu vorbeşte nimeni? De ce nu-mi deschid? Nimeni nu mă aude? De ce nu vine nimeni la joacă? Unde s-au dus băieţii din vecini? De ce ziua întârzie să se arate? Dintr-odată s-a deschis uşa de la apartamentul vecin. Era doamna Rena.
- Hâris, băiatul meu, nu striga!
- De ce? Deranjez pe cineva?
- Nu, nu deranjezi pe nimeni. Numai să nu-l mai strigi pe Fânis.
- De ce?
- Fiindcă n-o să-ţi răspundă.
- Ce spuneţi? Mă aşteaptă!
- Nu te aşteaptă, scumpul meu!
Fânis a murit.
- A murit? De ce? Când?
- Acum câteva zile.
- Din ce cauză?
- Ah, copilul meu, nimeni nu ştie!
N au apucat sa faca nimic. Un caz rar.
- Rar, zici? Rar pe cât şi oamenii
sunt rari.
Am strâns din pumni, mi-am plecat capul, mi-am adunat visele şi am dispărut. Mi-era cu neputinţă să cred. Am lipsit un pic, şi el a plecat pentru totdeauna. De ce?
Din acea zi nopţile m-au chinuit nespus de mult. Moartea deveni ameninţarea a tot ce iubeam. Fiecare adio îmi provoca o hemoragie.
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "DUMNEZEU ŞI SINGURĂTATEA", Editura Sophia
Cumpara cartea "DUMNEZEU ŞI SINGURĂTATEA"
-
Timpul si valoarea lui pentru mantuire in Ortodoxie
Publicat in : Editoriale -
Timpul si viata
Publicat in : Editoriale -
Cat de 'al meu' este timpul?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.