„In orice slujire v-aţi afla, nimic să nu faceţi cu ceartă, nimic cu tulburare, ci toate cu pace". (Avva Dorotei)
In rutina relaţiei, în rutina vieţii familiale, deseori se iveşte un sentiment de corvoadă, un sentiment că ceea ce trebuie făcut provine din nevoie. Asta aduce tulburare. Aduce certuri, pentru că cel care are sentimentul de corvoadă, indiferent dacă face ceea ce trebuie, simte mâhnire, lipsa bucuriei. Mai ales pentru oamenii care au un loc de muncă, treburile casei sunt un chin mai mic sau mai mare, fiindcă se adaugă la programul de muncă şi devin obligaţie. Un sentiment asemănător este acela de a-i duce pe copii la
meditaţii sau îndatoririle lor extraşcolare, precum să citească şi cu ajutorul părinţilor, să discute cu aceştia despre problemele pe care la întâmpină la şcoală sau în altă parte.
Aşadar oboseala provoacă lamentare. Cugetul ne chinuie. Am vrea să ne odihnim. Să facem altceva. Ne cuprinde melancolia. Uneori renunţăm.
Deseori dăm vina pe celălalt pentru că nu se implică mai mult. Alteori aşteptăm un „mulţumesc", o recunoaştere, o laudă, şi când acela sau aceea nu le rosteşte, starea noastră se înrăutăţeşte. Pacea din relaţie se află în pericol. Şi obişnuinţa ucide dragostea. Ne face să fim absorbiţi de programul nostru, să devenim în cele din urmă indiferenţi fată de cel drag nouă şi ni se aprinde un reproş în gând şi în inimă.
Cuvântul oferit de Biserica noastră este preţios. Slujirea aproapelui nu este nevoie, ci dăruire. Poate să existe oboseală. însă dacă în mintea noastră stăpâneşte gândul că iubirea dăruieşte bucurie, atunci sufletul ni se linişteşte. Fiindcă slujirea va veni cu naturaleţe, gândindu-mă că le dăruiesc celor pe care-i iubesc. Şi totodată voi arăta tot ce am mai bun în mine pentru a-mi exprima bucuria şi a-i face să se bucure. Chiar şi dacă reacţia lor este că fac ceva de la sine înţeles, pentru mine este suficient să dăruiesc tot ce am mai bun în mine.
Această atitudine de viaţă nu neagă, evident, oboseala provocată de slujire. Şi de aceea trebuie ca noi înşine să simţim până unde ajung limitele şi măsurile noastre. Să nu îngăduim unui egoism ascuns să ne spună că trebuie să arătăm neobosiţi şi neopriţi. Rugăciunea ne ajută să rezistăm. Insă avem nevoie şi de sinceritate ca să ne recunoaştem măsura. Să le cerem celorlalţi să respecte limitele rezistenţei noastre. Să facem o pauză de la program. Să înţelegem că avem nevoie de o introspecţie. Să aruncăm o privire şi în lumea noastră. Şi să ne străduim ca şi ceea ce arătăm celorlalţi să fie ordonat, estetic, frumos. Chiar dacă avem nevoie de mai mult timp.
Egoul nostru ne spune că în fiecare moment dăm examene. Asta ne face responsabili. Insă uneori ne fură şi bucuria. Pentru că ajungem să le facem pe toate pentru a le arăta celorlalţi că merităm, pierzându-ne însă echilibrul sufletesc. Sfânta împărtăşanie şi rugăciunea, în cadrul Liturghiei sau individuală, studiul, o plimbare, o ieşire din rutină, sunt drumuri care ne conduc la pacea inimii şi la dispoziţia de a dărui cu iubire. Avem nevoie de asta.
Pr. Themistoklis Mourtzanos
Fragment din cartea "Dumnezeu să păzească iubirea", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Dumnezeu să păzească iubirea"
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.