Perturbarea relaţiei cu celălalt este un simptom comun al celor mai multe nevroze, dar şi al multor psihoze, însă din raţiuni diferite.
Ea poate consta în „dificultăţi relaţionale”, luând forma inhibiţiilor - fuga de ceilalţi, greutatea de a stabili contacte şi a intra în relaţie cu ei - sau a raporturilor conflictuale, în care agresivitatea este prezentă sub diverse forme.
Poate lua de asemenea forma unei familiarităţi excesive, in care dispare orice formă de respect şi pudoare.
Ia încă şi forma raporturilor artificiale, „teatrale” - subiectul se ascunde în spatele unui rol sau al unui personaj, folosindu-se de un limbai formal ca de o barieră plasată între el şi ceilalţi împiedicând stabilirea de relaţii personale. In nevroza isterica, această teatralizare este însoţită de erotizarea atitudinilor şi a discursului.
Această a treia formă de perturbare se leagă de prima, pentru că, în felul ei, manifestă aceleaşi dificultăţi de relaţie.
Aceste perturbări ale relaţiei cu celălalt pe plan psihic au un fundament spiritual. Ele se sprijină pe conjugarea mai multor factori: mai întâi, o greşită reprezentare despre sine şi un mod greşit de a şi-o asuma: în al doilea rând, o greşită reprezentare despre ceilalţi. Aceşti doi factori sunt legaţi de un al treilea: felurite patimi care falsifică relaţia omului cu sine însuşi şi cu celălalt.
Primul factor pune în lucrare o greşită cunoaştere de sine şi o greşită atitudine faţă de sine. Aşa se face că prea marea preţuire de sine şi înjosirea de sine de care am vorbit mai înainte strică, amândouă, relaţia cu aproapele. Remediu! fundamental al celor doua atitudini este tratarea filautiei, care le izvorăşte şi pe una, şi pe cealaltă.
Smerenia e cel mai bun remediu pentru prea marea preţuire de sine, iar iubirea virt uoasă de sine, iubirea de sine ca făptura a lui Dumnezeu, este remediu pentru înjosirea de sine. Smerenia însă e de folos şi când e vorba de înjosire de sine; ea îl face pe om să se accepte aşa cum este, cu neputinţele şi nedesăvârşirile sale, pe care vrea să şi le tăinuiască fugind de ceilalţi sau ascunzându-se în spatele unei măşti sau prin felurite alte bariere puse între el şi ceilalţi.
Al doilea factor pune în joc o greşită cunoaştere a celuilalt şi o greşită atitudine faţă de el. Dacă nu i se pătrunde adâncul duhovnicesc de făptură creată după chipul lui Dumnezeu şi de persoană chemată să împlinească asemănarea cu El, să fie mântuită si îndumnezeită, de i se nesocoteşte aşadar sufletul, din el rămâne doar partea văzută - ruptă din legătura ei cu cerul doar trup şi psihism.
Al treilea factor al stricării legăturii cu celălalt sunt patimile noastre.
Mândria, slava deşartă, frica ne fac să-l vedem pe celălalt ca pe un vrăjmaş, un potrivnic de care trebuie să te fereşti şi să te ţii departe sau să-l ataci tu mai înainte de a te ataca el pe tine. Şi în acest caz tămăduirea se face prin smerenie - care lecuieşte mai întâi mândria şi slava deşartă -, prin credinţa în Dumnezeu - care scapă de frică - şi mai ales prin iubire, care se îndreaptă dintru început cu bunăvoire spre celălalt, îl preţuieşte ca pe făptura lui Dumnezeu, îl primeşte aşa cum este, îi iartă slăbiciunile şi metehnele sale. Iubirea alungă şi frica, după cuvântul Apostolului Pavel.
Agresivitatea patologică - ceea ce Părinţii numesc patima mâniei - este şi ea, fie în forma sa primară, fie în forme derivate, un factor important de perturbare a relaţiilor cu celălalt, şi tratarea ei este un element esenţial al terapeuticii spirituale. Pentru că am abordar deja acest subiect, nu vom reveni aici asupra lui.
După cum a arătat Freud - fără îndoială exagerând -, factorii sexuali joacă şi ei un rol în perturbarea relaţiilor cu semenii. Printre aceşti factori să amintim desfrânarea (porneia), în care se cuprind, potrivit Părinţilor, toate formele patimii trupeşti.
Să amintim că adevărata iubire, duhovniceste intemiată, este deschidere către celălalt şi nesilită dăruire de sine. Cei prinşi în legătura iubirii necontenit se dăruiesc unul altuia şi se primesc unul pe celălalt; şi fiecare dintre ei se îmbogăţeşte, şi întreaga lor făptură, trup, suflet şi minte, se împlineşte; şi de le e iubirea scăldată de har şi ţinteşte împărăţia, aşa cum se cuvine, ajunge la măsura iubirii dumnezeieşti. Desfrânarea, dimpotrivă, vădeşte iubire rea de sine. Iubitorul de trupuri îşi ferecă făptura, nu dă, nici nu primeşte, şi atâta vrea: să taie din celălalt partea care îi este lui pe plac. El niciodată nu socoteşte dăruirea dar, ci împlinire a poftei sale; singur îşi ia ce doreşte, şi celălalt e mereu o simplă cale către plăcerea sa. Patima îl afundă tot mai mult pe om în eul său căzut, în temniţa de carne a poftelor sale, din care nu se pot vedea necuprinsele zări ale iubirii celei adevărate şi ale Duhului ceresc.
Desfrânarea este adesea dorinţă şi plăcere stoarsă dintr-o reprezentare imaginară a celuilalt. Acesta nici nu mai există ca persoană sau ca frate, este doar un obiect fantomatic, o proiecţie a dorinţei celui pătimaş. Astfel de închipuiri schimonosesc fireşte făpturile în carne şi oase pe care pătimaşul le are în faţa sa. Negreşit cele plăsmuite se aştern peste cele aievea şi le strâmbă.
Insă vederea celuilalt nu e strâmbată doar de imaginaţie. Şi atunci când îşi împlineşte patima sa cu o persoană aievea, desfrânatul nu-i vede adâncimea duhovnicească; n-o vede cum e cu adevărat, făptură ce poartă în sine chipul lui Dumnezeu; taie din ea doar partea pe care o pofteşte patima sa, adică trupul; nu vrea să ştie de sufletul, gândurile, simţămintele şi voia liberă a celuilalt; pentru el, celălalt e o simplă unealtă a plăcerii, un lucru oarecare. Orbit de propria-i dorinţă, nu pune preţ pe libertatea celuilalt, îl nesocoteşte ca persoană, nu ţine seama de ce-i înalt în el, nu-i acorda cinstea cuvenită. Şi aşa, văzând în ceilalţi, cu simţire dobitocească, numai trupuri, preschimbă fiinţele omeneşti în lucruri de rând, toate la fel şi uşor de pus una în locul celeilalte.
Tulburat şi amăgit de patima sa, desfrânatul îi vede pe oameni altfel de cum sunt, patima lui strâmbând şi schimonosind tot ce întâlneşte, şi astfel legăturile cu oamenii se strică şi se pierd.
Am arătat amănunţit în altă parte cum tămăduirea desfrânării se săvârşeşte prin înfrânare, adică prin capacitatea de a domina şi reprima dorinţele şi pornirile sexuale incompatibile cu cerinţele moralei, şi prin castitate, care constă într-o atitudine de detaşare si de curăţie lăuntrică fată de sexualitate, aceasta fiind de altfel repusă în singurul ei cadru legitim potrivit moralei creştine, acela al iubirii conjugale.
Tămăduirea desfrânării în chip fundamental se face prin convertirea dorinţei - după ce mai întâi omul ajunge să înţeleagă cât de pervertită îi este puterea de a dori în starea de cădere şi care este dorul ei cel adevărat, potrivit firii pentru ca locul iubirii trupeşti să-l ia iubirea duhovnicească. Căci, după un minunat cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul: „Neprihănit este cel ce a respins de la sine dragostea prin dragoste şi a stins focul pământesc prin focul cel ceresc”.
Curăţia - virtutea ce se împotriveşte desfrânării - izbăveşte sexualitatea de orice fel de perversiune, o pune la locul cuvenit ei în viaţa cuplului şi o supune duhovnicescului, după cum se şi cade. Ea desexualizează relaţiile umane, elimină orice factor de natură sexuală - fie că e dorinţă, teamă, atracţie sau repulsie -, care se interpune la nivel psihologic între persoane, denaturând şi deformând relaţia dintre ele.
Jean-Claude Larchet
Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, Editura Sophia
Cumpara cartea "Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.