Cum, după ce am pierdut pacea interioară, o recâştigăm?
Depinde în parte de motivul pentru care am pierdut pacea. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să nu adaugi tulburare şi mai multă, deplângând această pierdere la nesfârşit. Toate plângerile şi gesturile noastre de disperare nu vor putea să ne readucă linişte sufletească. Singurul lucru pe care îl putem face, şi nu este uşor, este să ne acceptăm situaţia: „Am fost într-o stare, acum sunt într-o altă stare. In această stare mă aflu şi din această stare acţionez".
In momentul în care putem spune acest adevăr, am găsit deja echilibrul care ne permite să acţionăm mai degrabă din interior decât din exterior. Acelaşi principiu de acţiune este valabil chiar şi în ceea ce priveşte nu numai erorile „tehnice", ci şi păcatul. Sfântul Ioan ne avertizează: „Atâta timp cât nu am păcătuit, diavolul ne asigură că Dumnezeu este milostiv. De îndată ce am comis fărădelegea, încearcă să ne convingă că Dumnezeu este neiertător".
Aşa îl putem prinde pe diavol, fiindcă ştim că este un mincinos din fire. De aceea să recunoaştem sincer: „Am păcătuit, e timpul să mă pocăiesc. Pot face ceva concret, dinamic, adevărat, căci Dumnezeu mă poate mântui pe mine, păcătosul. Numai că El nu-l poate mântui pe sfântul care nu am fost". Astfel mă stabilesc într-o stare şi mai smerită decât înainte.
Unul dintre lucrurile pe care diavolul se va strădui întotdeauna să le întreprindă este să ne aducă într-o stare de anxietate, de tulburare interioară, pentru că, din punctul său de vedere, aceasta ne desparte de Dumnezeu. Tulburarea interioară ne întoarce împotriva noastră înşine şi este la fel de utilă ca orice păcat, căci pentru el contează să nu fim cu
Dumnezeu. Dacă pierderea armoniei este suficientă pentru a ne ocupa întreaga atenţie, întreaga noastră viată duhovnicească, înseamnă că vrăşmaşul şi-a atins scopul.
Este uşor în lumea de astăzi să-L vezi pe Dumnezeu ca sursă a armoniei?
Ar trebui făcută o distincţie între lume în sens biblic, adică ceea ce este în afara Bisericii, şi Biserica însăşi. Deşi nu este uşor să facem o distincţie atât de clară, deoarece prin păcatul nostru lumea este prezentă în Biserică, iar Biserica este prezentă în lume. Şi nu numai prin noi, ci mai ales prin lucrarea Duhului Sfânt. Există totuşi o diferenţă.
Biserica împărtăşeşte o perspectivă diferită de cea a lumii: viziunea lui Dumnezeu. Dacă în cadrul acestei viziuni a Bisericii nu avem propria noastră viziune personală - fie şi numai prin credinţă, prin încrederea noastră înrădăcinată în Dumnezeu atunci nu suntem în măsură să vedem mai mult decât lumea. Dacă am vedea doar ceea ce este evident, atunci fiecare Euharistie pe care o celebrăm ar fi aproape o hulă, o batjocură, o insultă la adresa întregii suferinţe a lumii, a întregii tragedii. Insuşi cuvântul „Euharistie", cu dublul său sens în limba greacă - cel mai minunat dar şi, în acelaşi timp, mulţumire - ar fi imposibil în sensul unui act de mulţumire în fata a ceea ce vedem.
Mi se pare că Biserica poate spune: „Mulţumesc, Doamne, pentru tot ceea ce faci!" numai dacă ea vede, prin credinţă şi experienţă interioară, împlinirea şi desăvârşirea a toate. în plus, dacă putem rosti acum, împreună cu martirii care vor învia din morţi în ziua judecăţii, aşa cum citim în cartea Apocalipsei: Drepte şi adevărate sunt căile Tale (Apocalipsa 15, 3). Dacă nu remarcăm de pe acum în Dumnezeu desăvârşirea tuturor lucrurilor, dacă nu vedem decât seria de evenimente, suferinţa, oroarea, răul timpului prezent - nu putem oficia o slujbă de mulţumire autentică, pentru a celebra Euharistia.
Este esenţial pentru noi să înţelegem că-I putem zice lui Dumnezeu: „Slavă Ţie întru toate şi pentru toate", numai dacă avem această atitudine eshatologică. Cu alte cuvinte, dacă întrevedem în biruinţa lui Hristos sămânţa unei viitoare victorii finale. Şi să nu o vedem ca pe o deducţie generală în lumina credinţei, ci ca pe o certitudine lăuntrică. Că
stă în puterile noastre, este atât de evident din experienţa mucenicilor. De exemplu, în viaţa primului mucenic, Arhidiaconul Ştefan (Faptele Apostolilor 7, 55-60), sau din experienţa tuturor credincioşilor ne convingem că poţi să înduri chinul şi moartea şi, totodată, să vezi învierea şi biruinţa.
Biserica vede totul prin ochii lui Dumnezeu: lumea pe care El a creat-o şi armonia din interiorul ei, chiar în inima tragediei umane. Fără o astfel de vedere duhovnicească, Biserica ar putea să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate căile Sale, fie printr-o naivitate inimaginabilă, fie din nesimţire, ceea ce este inacceptabil atât în relaţiile bisericeşti, cât şi în cele interumane.
Imi amintesc că, la scurt timp după hirotonirea mea, slujeam într-o biserică mică din Londra. Dimineaţa, chiar înainte de slujbă, un preot bătrân, pe care îl respectam foarte mult, lua în grabă ziarul Times şi se cufunda în lectură. Priveam cu tristeţe şi i-am spus: „Părinte, cum poţi să citeşti ziarul cu puţin înainte de a începe slujba?". La care bătrânul preot mi-a răspuns: „Cum să mă rog pentru lume, dacă nu ştiu ce se întâmplă în ea?". Iată cum şi un singur eveniment, scos din contextul în care ar putea avea o semnificaţie profundă, poate fi cuprins şi inclus nu în contextul unei serii de evenimente banale, ci în viziunea lui Dumnezeu.
Acesta este unul dintre lucrurile pe care trebuie să ni le însuşim noi înşine şi apoi să-i învăţăm pe alţii: capacitatea de a ne elibera de situaţiile care se află oarecum între nivelul realităţii naturale şi cel al realităţii supranaturale. Situaţia aceasta se creează acolo unde omul generează dezacorduri. Din această pricină avem nevoie să devenim capabili de a vedea, de a auzi şi de a percepe realităţile lumii. Să realizăm cu recunoştinţă că suntem capabili să respirăm, să ne mişcăm braţul, să ne ridicăm şi să mergem, şi o mie de alte lucruri.
Mi se pare că trebuie să existe o întreagă educaţie duhovnicească în acest sens. Or, nu o facem, fiindcă educaţia actuală încearcă de la o vârstă fragedă să atragă atenţia asupra acestui nivel general de trăire lumească, care este doar un derivat al activităţii umane. Drept consecinţă, îl face pe om să uite cele două dimensiuni supreme, divine: vederea înţeleaptă a tuturor lucrurilor în Dumnezeu şi simplitatea infinită a unei lumi bogate, dar simple, care nu depinde în întregime de noi. Este uşor să faci aşa ceva astăzi? Nicidecum, nu este uşor, întrucât am învăţat şi îi deprindem pe oameni să închidă ochii la multe realităţi. Apoi suntem surprinşi că oamenii nu le mai văd.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Fragment din cartea "Crestinul ortodox in lumea de astazi", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Crestinul ortodox in lumea de astazi"
-
Echilibrul - arta de a trai frumos
Publicat in : Credinta -
Multumiti-va cu daruri mici
Publicat in : Credinta -
Botezul si Cununia - Chemarea femeii
Publicat in : Morala -
Pasapoarte edenice
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.