Egoismul aduce intotdeauna tristete si neliniste

Egoismul aduce intotdeauna tristete si neliniste Mareste imaginea.

Părintele Paisie ne spune: „Egoismul aduce întotdeauna tristeţea şi angoasă", „cel viclean doreşte să ne vadă întristaţi şi să se veselească, Aghiuţă nu vrea ca nimeni să se bucure".

Egoismul conduce la tristeţe, la acea tristeţe care nu este după Dumnezeu. Conduce la tristeţea adâncă, nemângâiată, care la rândul ei, deseori, duce la deznădejde, disperare, chiar şi la sinucidere.

Dimpotrivă, tristeţea după Dumnezeu conduce la pocăinţă. Pocăinţa aduce bucurie adevărată în om, care este urmarea restabilirii comuniunii cu Dumnezeu şi a lucrării Sfântului Duh. Sfântul Duh îşi arată în omul pocăit roadele Sale, care sunt „iubirea, bucuria, pacea etc."

Egoistul, deci cel nepocăit, este mereu întristat. Egoismul deschide uşa lui Aghiuţă, care-l şi influenţează pe om, aruncându-l în tristeţea-depresie şi în aşa-numitele „probleme psihologice".

Rolul determinant în apariţia egoismului şi al depresiei îl joacă purtarea cea rea, de care suferă toţi oamenii, de regulă când părinţii lor sunt neduhovniceşti şi necuraţi. Se demonstrează cele spuse mai sus: de mici creştem cu o educaţie greşită.

Educaţia celor mai mulţi implică sădirea unui duh egoist de când sunt mici. Dorinţa puternică pentru afirmare, pentru laudă, pentru a crea impresie şi pentru ocuparea primului loc se naşte devreme. Se zămisleşte dintr-un interes exagerat pentru îmbrăcăminte, împodobire şi aplecare asupra lucrurilor lipsite de importanţă.

Egoismul exagerat conduce la competiţie, la lepădarea celorlalţi, la folosirea exceselor, a minciunilor şi a ocărilor. Unii ajung să slujească şi ceea ce este urât şi rău doar ca să se impună în faţa celorlalţi. Dintr-o astfel de percepţie şi viziune, ce poate ieşi bun?

Foarte des, deoarece lucrurile nu se întâmplă aşa cum dorim, ne tulburăm deîndatâ, ne chinuim, suntem cuprinşi de angoasă, cădem în deznădejde şi ne închidem în noi înşine. îşi face apariţia în- lăuntrul nostru o tristeţe adâncă pentru faptul că ceilalţi nu ne iau în seamă, că nu ne iubesc pe cât dorim, că nu ne recunosc valoarea şi nu ne apreciază calităţile şi posibilităţile noastre.

Prin urmare, o nerecunoaştere, o lipsă de observaţie, o mustrare ne mânie, ne ruşinează, ne răzvrăteşte, ne zdrobeşte sufleteşte. Aceasta se întâmplă pentru că a fost atins egoismul nostru, pentru că a fost răsturnată părerea cea frumoasă care exista înăuntru despre noi, pe care dorim s-o aibă neapărat şi ceilalţi. Sunt vrednici de mult plâns oamenii tineri care ajung la acest păcat cumplit al sinuciderii din cauza faptului că nu rabdă un eşec, o decepţie, o subapreciere, o jignire, o sărăcire bruscă.

Un om smerit, un creştin adevărat, înfruntă toate aceste evenimente amare cu sânge rece, mai optimist, mai răbdător şi mai plin de speranţă. Deseori întâmplările de acest fel pot să devină pretexte puternice ale maturizării duhovniceşti şi ale educaţiei sufleteşti. O nelinişte prelungită aduce tristeţe, şi aceasta la rândul ei o depresie înfricoşătoare, care astăzi îi macină pe mulţi.

Depresia poate să-l lenevească pe om într-un chip istovitor. Ea are ca pricină obişnuită egoismul exagerat. Omul smerit are „anticorpi" puternici, nu se lasă lesne stăpânit de depresie. In final, credem că egoismul exagerat este o nesăbuinţă clară, în timp ce smerenia autentică: alegerea unui câştig duhovnicesc înalt.

Egoistul este mereu nesătul, nesatisfăcut, nesigur şi neliniştit. Dimpotrivă, omul smerit este liniştit, satisfăcut, mulţumit şi fără teamă.

Egoistul suferă să afle cum îl privesc, cum îl preţuiesc şi în ce măsură îl admiră ceilalţi. In acest fel este continuu neliniştit. Ceilalţi însă au problemele lor şi nu se preocupă atât de el.

Autochinuindu-se şi neliniştindu-se din pricina poftelor bolnave, a închipuirilor şi a ideilor, omul egoist se îndurerează mult.

Lipsa unei îmbrăţişări smerite a tradiţiei sfinte a Bisericii noastre de către părinţi înveşniceşte problema şi conduce la formarea noilor generaţii de copii tot mai problematici, plini de egoism.

Sfântul Părinte Porfirie ne spune: „Principala cauză în depresie şi în toate celelalte stări pe care Ie numim încercări, ispitiri satanice, aşa cum este moliciunea, akedia, lenea, care apar împreună cu celelalte probleme psihologice, adică cu lucrurile ispititoare, este egoismul mare pe care oamenii îl au înlăuntrul lor".

Ieromonah Sava Aghioritul

Patimi si depresie, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Patimi si depresie"

Pe aceeaşi temă

17 August 2018

Vizualizari: 684

Voteaza:

Egoismul aduce intotdeauna tristete si neliniste 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE