Oamenii au cu toţii una şi aceeaşi natură care, prin caracteristicile ei proprii, îi deosebeşte pe i toţi în chip identic de natura fiinţelor care aparţin altor genuri şi altor specii. Natura este ceea ce oamenii au în comun şi, potrivit acestei naturi, ei sunt cu toţii asemănători, ca cei care au o esenţă identică. Oamenii sunt însă în acelaşi timp şi ipostase sau persoane distincte şi diferite.

Ca ipostas, fiecare făptură umană este dotată cu o existenţă independentă de a altor făpturi de aceeaşi natură şi cu caractere proprii (sau idiomuri) care o disting de acestea. Ca ipostas sau persoană, fiecare om îşi asumă natura umană, care este comună tuturor, în chip singular, altfel spus este om într-un fel care-i este propriu doar lui, şi este deci absolut unic. Potrivit naturii lor, toate fiinţele omeneşti sunt dotate cu raţiune, memorie, imaginaţie, au senzaţii (plăcere, durere), emoţii, sentimente, voinţă şi liber arbitru. Ca ipostase sau persoane, ele au raţiune, memorie şi imaginaţie în grade diferite, se folosesc de ele în chip diferit, fiecare dintre ele resimte în felul său plăcerea şi durerea, se emoţionează în felul său propriu, iubeşte într-un anume fel, se foloseşte într-un fel unic de libertatea sa, îşi urmăreşte propriile ţeluri, face propriile sale alegeri şi voieşte cu mai multă sau mai puţină tărie să le înfăptuiască.

Cu alte cuvinte, în fiecare persoană, natura, păstrând ceea ce-i este caracteristic pentru esenţa ei şi care-i conferă specificitatea - ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte logos-ul naturii -, primeşte un mod (tropos) de existenţă singular. Sfântul Ioan Damaschin insistă îndeosebi asupra independenţei, ca şi asupra singularităţii şi unităţii ipostasului. „Fiecare ipostas are ceva special şi particular, adică este deosebit în sine de celelalte ipostase. Ipostasele sunt depărtate în spaţiu, se despart în timp, se deosebesc în felul de a gândi, în putere, în formă, adică în înfăţişare, în capacitate, în temperament [...], adică în toate însuşirile caracteristice. Dar mai presus de toate, în aceea că ipostasele nu sunt unele în altele, ci despărţite.

Pe când natura unei fiinţe umane corespunde cu ceea ce este ea (desemnat printr-un substantiv comun: un om), ipostasul ei sau persoana sa corespunde cu cine este ea (desemnat printr-un prenume sau un nume propriu).

Personalitatea (ceea ce exprimă, caracterizează şi distinge persoana în chip exterior şi permite identificarea ei) se deosebeşte de caracter, care nu corespunde decât unei particularităţi a naturii pe plan psihologic: putem deosebi tipuri de caracter, multe persoane putând să aibă acelaşi caracter, în timp ce personalitatea este absolut unică.

Personeitatea (faptul de a fi o persoană) se deosebeşte, de asemenea, de individualitate (faptul de a fi un individ). Individualitatea este, pe de o parte, o categorie naturală, mai precis biologică, şi rezultă dintr-o subdiviziune a naturii, potrivit genului şi speciei. Pe de altă parte, ea este o categorie sociologică; pe acest plan, indivizii sunt distincţi unul de altul, dar interşanjabili în cadrul categoriei sociale căreia îi aparţin, tot aşa cum în plan biologic indivizii sunt distincţi şi diferiţi - fiecare dintre ei fiind chiar unic -, însă potrivit unor caracteristici pur fizice. Din punct de vedere biologic, noţiunea de individualitate este aplicabilă nu numai omului, ci şi animalelor şi plantelor.

Termenul de persoană, în schimb, nu poate fi aplicat decât fiinţelor spirituale (oamenilor, îngerilor, Persoanelor divine), dotate, chiar dacă în forme şi grade diferite, cu inteligenţă, voinţă şi libertate (astfel, Părinţii au văzut în spirit, care este izvorul lor, „sediul" persoanei)

Aceste ultime atribute sunt o dovadă a faptului că persoana are drept caracteristici independenţa şi autonomia, nu numai în mod obiectiv, prin faptul că posedă o existenţă proprie şi singulară, care o distinge de celelalte fiinţe de aceeaşi natură, ci şi, fiind dotată cu liber arbitru, prin capacitatea ei de a se determina pe sine în în mod conştient şi voit, şi de a alege un anume mod de viaţă, raportat la anumite valori.

In virtutea unor asemenea însuşiri, persoana posedă capacitatea de a nu fi supusă determinărilor şi condiţionărilor care privesc natura sa, pe plan biologic, psihologic şi social, fiind capabilă să le depăşească. Tot prin ele, şi prin spirit, persoana are posibilitatea de a se înălţa spre Dumnezeu şi de a se uni cu El într-o relaţie personală, primind în ea energia supranaturală a harului Său, prin care natura sa se poate ridica la un mod de existenţă supranatural.

Dumnezeu întreţine cu persoana o legătură intimă din momentul venirii ei la existenţă şi chiar mai înainte de crearea lumii. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiecare persoană este purtătoare a logos-ului naturii ei, dar şi a unui logos care o caracterizează în unicitatea ei („logosul ipostasului propriu,,) şi-i conferă o valoare şi un destin proprii în raport cu Dumnezeu, un loc anume în casa Tatălui (cf. In. 14, 2). Şi potrivit acestui logos, care corespunde unei idei, unei voinţe şi unei intenţii ale Lui, care sunt la El din veşnicie, Dumnezeu aduce la existenţă fiecare persoană la un moment dat al timpului pe care El îl socoteşte potrivit, o menţine în existenţă, o păzeşte şi o îndrumă prin Pronia Sa, asigurându-i un destin veşnic şi manifestându-Şi faţă de ea o iubire nestinsă, ca cea a tatălui faţă de fiul său cel prea iubii.

Cugetarea creştină referitoare la noţiunea de persoană umană se arată a fi deosebit de bogată şi profundă, pentru că ea a beneficiat de marile dezbateri teologice referitoare, în secolul al IV-lea, la cele trei Persoane dumnezeieşti, iar în secolele al V-lea şi al VII-lea, la persoana lui Hristos.

Tot ceea ce am afirmat despre persoană arată că valoarea ei absolută se întemeiază, pentru gândirea şi experienţa creştină, pe mai mulţi factori, şi anume: 1) caracterul său cu totul unic, care face ca ea să nu poată fi schimbată, nici înlocuită cu alta, ocupând în existenţă un loc pe care nici o altă persoană n-ar putea să-l ocupe, pierderea ei în această lume fiind ireparabilă, iar dacă ar fi împiedicată să vină la existenţă, locul ei ar rămâne pe vecie gol; 2) autonomia ei funciară, ca cea care are o existenţă independentă şi este dotată cu liber arbitru; 3) transcendenţa sa - dată de dimensiunea ei spirituală -, pe de o parte în raport cu fiinţele de alt gen şi specie, pe de alta în raport cu determinările şi condiţionările naturii, în general; 4) deschiderea ei spre infinitul lumii dumnezeieşti şi capacitatea ei de a ajunge, prin har, la un mod de existenţă supranatural; 5) destinul spiritual singular la care este chemată şi pe care poate să-l împlinească în orice moment; 6) relaţia ei intrinsecă şi obiectivă cu Dumnezeu, ca şi capacitatea de a participa ca subiect, în chip conştient, cu voia sa şi în deplină libertate la această relaţie; 7) atenţia şi iubirea, particulare şi veşnice, pe care Dumnezeu le are faţă de ea.

Jean Claude Larchet

Fragment din cartea "ETICA PROCREAŢIEI ÎN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI", Editura Sophia

• Despre natura credintei
  Publicat in : Dogma
• Raportul dintre natura si har
  Publicat in : Sfantul Duh
• Teorii catolice despre raportul intre natura si har
  Publicat in : Dogma
• Despre adevarata natura a iubirii
  Publicat in : Editoriale
• Natura omului in Cabbala si in Ortodoxie
  Publicat in : Religii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: