Despre rugăciune - SFÂNTUL SOFRONIE SAHAROV 1
„Intrece-te zilnic în credinţa cea bună; căci zilnica întrecere trupească e puţin folositoare, dar credinţa cea bună e folositoare întru totul, având ea făgăduinţă vieţii de acum şi a celei viitoare. Vrednic de crezare e cuvântul şi de toată primirea; fiindcă spre aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4, 7-10).
Urmarea acestei învăţături a apostolului ne conduce pe calea cea mai adevărată către cele căutate. Nu ne gândim la mijloacele tehnice pentru a dobândi îndumnezeirea, ci credem că Dumnezeu a venit pe pământ, şi ne-a descoperit taina păcatului, şi ne-a dat darul pocăinţei, pentru care ne rugăm: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, cu nădejdea iertării şi împăcării în numele Lui. Cuvintele „miluieşte-mă pe mine, păcătosul” nu le părăsim toată viaţa. Biruinţa deplină asupra păcatului nu este posibilă decât prin sălăşluirea în noi a lui Dumnezeu însuşi, ceea ce înseamnă îndumnezeirea noastră, în virtutea căreia devine cu putinţă contemplarea nemijlocită a lui Dumnezeu „aşa cum este El”.
[...] Lucrarea acestei rugăciuni este strâns legată de teologia numelui dumnezeiesc, are adânci rădăcini dogmatice şi, în chip armonios, însoţeşte conştiinţa dogmatică. In câteva dintre formulele ei, ea devine cu adevărat foc arzător de patimi (cf. Evrei 12, 29). In ea se ascunde puterea dumnezeiască ce îi reînnoieşte pe cei morţi în păcate; care le luminează mintea dându-le posibilitatea să observe puterile ce acţionează „în cosmos”; de asemenea ne învredniceşte să contemplăm cele ce se săvârşesc înlăuntrul inimii şi minţii noastre: „...pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinică este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12).
Lucrarea cucernică a acestei rugăciuni îl aduce pe om la întâlnirea cu multe energii care lucrează împotrivă şi sunt ascunse în văzduh. Adusă în stare de adâncă pocăinţă, ea pătrunde într-o zonă ce se află dincolo de hotarele „înţelepciunii înţelepţilor şi a ştiinţei celor învăţaţi” (1 Corinteni 1, 19). In cele mai intense manifestări ea cere fie o mare experienţă, fie un îndrumător. Toţi, fără excepţie, trebuie să manifeste o grijă vigilentă, frică de Dumnezeu, răbdare. Atunci ea devine o putere care uneşte duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu Care ne dă sentimentul prezenţei vii a veşniciei înlăuntrul nostru.
Este necesar să ne rugăm ani de-a rândul. Să citim puţin şi numai ceea ce se găseşte în atingere cu rugăciunea. Prin practicarea ei îndelungată, rugăciunea devine însăsi natura fiinţei noastre, o reacţie firească la orice fenomen din sfera duhovnicească.
A dobândi Rugăciunea numelui lui Iisus înseamnă să dobândeşti veşnicia. In cele mai grele clipe ale descompunerii organismului nostru fizic, rugăciunea „Iisuse Hristoase” devine veşmânt pentru suflet; când activitatea creierului încetează şi toate celelalte rugăciuni devin imposibile pentru memorie şi rostire, atunci vederea luminii lui Dumnezeu izvorâtă din numele lui Iisus devine organică duhului nostru. După ce am văzut sfârşitul părinţilor noştri, adormiţi în rugăciune, nădejdea noastră rămâne puternic încredinţată că pacea cerească, ce covârşeşte toată mintea, ne va îmbrăţişa pe vecie.
Când ne rugăm într-un loc liniştit şî singuratic, atunci nu arareori tot felul de gânduri nefolositoare se adună în jurul minţii, împrăştiindu-i atenţia de la inimă. Rugăciunea pare neroditoare pentru că mintea nu participă la chemarea numelui lui Iisus, ci numai buzele repetă cuvintele în mod mecanic. Când însă rugăciunea se termină, de obicei gândurile se îndepărtează, lăsându-ne în pace. In acest fenomen de golire există un sens: prin chemarea numelui lui Dumnezeu noi punem în mişcare ceea ce este tainic, ce se ascunde înlăuntrul nostru; rugăciunea se aseamănă snopului de raze de lumină aruncat într-un loc întunecos al vieţii noastre interioare şi ne dezvăluie ce patimi sau alipiri se cuibăresc înlăuntrul nostru. In astfel de situaţii, trebuie să rostim cu tărie numele sfânt, pentru ca simţământul de pocăinţă să crească în suflet.
Numele lui Iisus Hristos, pentru credincioşi, este asemenea unui zid înalt de cetate. Nu îi este uşor duşmanului ca prin înşelăciune să pătrundă înăuntru prin porţile de fier, dacă atenţia noastră nu se împrăştie asupra lucrurilor exterioare. Rugăciunea numelui lui Iisus dă putere sufletului nu numai să se împotrivească influentelor nefaste din afară, ci încă mai mult, îi dă posibilitatea să influenţeze mediul în care trăim. Pacea şi iubirea care se înmulţesc devin un izvor de rugăciune fierbinte pentru întreaga lume. Duhul lui Hristos ne scoate pe noi la lărgimile iubirii care îmbrăţişează toată zidirea. Sufletul în astfel de împrejurări se roagă: „Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, mântuieşte-te pe noi şi lumea Ta!”
In rugăciunea noastră noi năzuim să ne înfăţişăm în unitatea şi integritatea fiinţei noastre - înainte de toate în unirea minţii cu inima. Pentru a atinge această unire fericită a celor două importante puteri ale persoanei noastre, noi nu alergăm la nici un fel de mijloace artificiale (psihotehnice). La început, noi obişnuim mintea să stea cu atenţie la rugăciune, aşa cum ne învaţă Părinţii, adică să rostim cu atentie numele lui Iisus Hristos şi celelalte cuvinte ale rugăciunii. Chemarea atentă a numelui lui Dumnezeu si silinţa zilnică de a trăi în duhul poruncilor Evangheliei duc la unirea firească a mintii si a inimii într-o unică lucrare.
In lupta noastră niciodată nu trebuie să ne grăbim. Trebuie să înlăturăm ideea de a realiza cât mai mult într-un timp cât mai scurt. Experienţa de veacuri ne arată că unirea dobândită prin metode psihotehnice nu este de lungă durată şi, ceea ce este mai important, nu uneşte duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu Celui Viu; iar noi avem de realizat mântuirea veşnică în sensul cel mai profund. Pentru aceasta, întreaga noastră fire trebuie să renască, din trupească să devină duhovnicească. Atunci când Dumnezeu ne consideră capabili să dobândim harul Lui, nu va întârzia să vină la noi, răspunzând la smerita noastră chemare. Venirea Lui, uneori, este atât de absorbitoare, încât inima si mintea, în întregime, sunt ocupate numai de El. Această lume văzută cedează locul unei alte realităţi, de Sus. Mintea încetează să mai gândească discursiv, ea este în întregime numai atenţie. Inima intră şi ea într-o stare cu neputinţă de descris - este plină de frică, dar de o frică cucernică, făcătoare de viaţă. Respiraţia devine reţinută, Dumnezeu se vede şi înăuntru, şi în afară. El umple totul, şi omul în întregime - duhul, mintea, inima, simţirile şi chiar trupul - nu trăieşte decât în şi prin Dumnezeu.
Numele lui Dumnezeu dezvăluit oamenilor a slujit ca legătură între noi şi El. Cu numele lui Dumnezeu - mai bine zis, cu toate numele lui Dumnezeu - se săvârşesc în Biserică Sfintele Taine. In numele lui Dumnezeu trebuie să se facă orice lucru. Prin chemarea numelui Celui Preaînalt, prezenţa Lui devine vie şi permanent simţită. Astfel, prin rugăciune se face un control interior neobosit asupra fiecărei mişcări a duhului nostru- nici un gând, nici un cuvânt nu i se pot sustrage. Această urmare a rugăciunii neîncetate ne permite să reducem păcatele noastre până la un minimum posibil.
Pentru ca lucrarea rugăciunii să ducă la acele rezultate despre care vorbesc cu căldură Părinţii şi învăţătorii noştri, este necesar să le urmăm învăţătura. Prima condiţie - credinţa în Hristos ca Dumnezeu Mântuitor; a doua - conştiinţa că suntem pierduţi prin păcatele noastre. Această conştiinţă poate atinge o asemenea profunzime, încât omul se simte mai păcătos decât toţi ceilalţi, nu în sensul unor acte păcătoase exterioare, ci ca pe o vedere a îndepărtării sale de Dumnezeu, ca pe un potenţial purtător al răului.
Cu cât ne smerim mai mult întru pocăinţă, cu atât mai repede rugăciunea noastră îl dobândeşte pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acţiunea în noi a mândriei, judecarea fraţilor, vrăjmăşia faţă de aproapele ne aruncă departe de Dumnezeu.
La Dumnezeu trebuie să venim ca cei din urmă păcătoşi şi să ne osândim sincer şi în toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutăm nimic, în afară de iertare si miluire. Aceasta trebuie să fie starea noastră interioară permanent. Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu mâhnim Duhul Sfânt cu patimile noastre mârşave. Să nu pricinuim nici un rău aproapelui nostru. Noi ne rugăm să dobândim adevăratul sens al poruncilor lui Hristos şi să vieţuim în raport cu ele. Noi îl chemăm: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta! Dumnezeu ne aude şi mântuirea vine la noi. „Şi cel care va chema numele Domnului se va mântui” (Ioil 3,5)
Anii mulţi de rugăciune transformă în aşa fel firea noastră căzută, încât ea devine capabilă să-şi însuşească Adevărul Cel fără de început, Care ni S-a descoperit. Iar aceasta, înainte de a părăsi noi această lume (cf. Ioan 17, 17).
Chemarea numelui Domnului treptat ne uneşte cu El. Aceasta se întâmplă în parte chiar şi atunci când cel ce se roagă încă nu pricepe „Cine este Acesta” (Matei 21, 10) şi încă neclar se simte puterea sfinţitoare ce izvorăşte din nume. Atunci noi, cu energie maximă, chemăm minunatul nume: „Iisuse, Mântuitorul meu, miluieşte-mă!”
Despre Rugăciunea numelui lui Iisus Hristos se poate vorbi în termenii Scripturii şi ai scrierilor Sfinţilor Părinţi: „că este foc mistuitor” (Evrei 12, 29), că este lumină, că luminează mintea noastră capabilă să vadă tot ce se săvârşeşte înlăuntrul nostru. Se poate vorbi cu vrednicie despre ea în cuvintele Epistolei către Evrei: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi duh, dintre încheieturi şi măduvă şi este judecător al simţirilor şi cugetelor inimii. Şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite” prin lumina Lui (Evrei 4, 12-13).
A chema numele lui Iisus cu deplină conştiinţă că ne duce spre Dânsul înseamnă să fim într-o unitate reală cu Sfânta şi Dumnezeiasca Treime. Acest Dumnezeu ni S-a descoperit în relaţia Sa nouă cu omul - deja nu ca Ziditor, ci ca Mântuitor al lumii, ca Lumina Adevărului şi a adevăratei veşnicii.
Teologia numelui şi teologia icoanei au trăsături comune. Privind la icoana lui Hristos, noi intrăm cu duhul în contact personal cu El. Noi mărturisim existenţa Sa în trup. El este şi Dumnezeu, şi om. Noi mergem dincolo de culori şi linii, în lumea minţii, în lumea duhovnicească. Aşa se întâmplă şi la invocarea numelui - noi nu ne oprim la sunete, noi trăim sensul. Sunetele se pot schimba în funcţie de limbă, dar conţinutul - cunoaşterea care se cuprinde în nume - rămâne neschimbat: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi!”
Numai o invocare sonoră a numelui dumnezeiesc nu este suficientă: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni, şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 21-23). Nu ne este uşor să auzim astfel de cuvinte. înfricoşată este judecata lui Dumnezeu!
Recunoscându-ne filiaţia noastră prin Hristos, să proslăvim pe Ziditorul nostru. Chemând numele lui Iisus Hristos, Acesta să Se vădească în noi cu puterea şi mărirea Sa firească, să ne facă pe noi părtaşi slavei Sale şi prin acest nume să se sălăşluiască pacea Lui în noi, care covârşeşte toată mintea (cf. Ioan 1, 14-24; Filipeni 4, 7). După mulţi ani de rugăciune întru acest nume să ne dea Dumnezeu să înţelegem plinătatea descoperirii cuprinsă într-însul: „Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Părintele veacului ce va să fie, Domn al păcii, Domnul Savaot” (Isaia 9, 6; 8, 18).
Calea arătată de Părinţii noştri cere o credinţă puternică şi îndelungă-răbdare, în contradicţie cu contemporanii noştri, care încearcă să apuce toate darurile duhovniceşti, inclusiv contemplarea nemijlocită a Dumnezeului Absolut, prin forţă şi într-un timp foarte scurt. Nu rareori aceştia sunt predispuşi să traseze o paralelă între Rugăciunea numelui lui Iisus şi yoga sau meditaţia transcendentală etc.
Consider că este absolut necesar să atrag atenţia asupra primejdiei unei astfel de rătăciri - primejdia de a confunda rugăciunea cu un simplu şi facil mijloc tehnic, care duce la unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Vreau să subliniez în mod categoric deosebirea radicală dintre Rugăciunea lui Iisus şi toate celelalte teorii ascetice. Se rătăcesc toţi cei ce tind să se abată cu mintea de la tot ce este trecător şi relativ, pentru ca astfel să păşească peste un oarecare prag nevăzut pentru a-şi înţelege identitatea cu Izvorul a toată
fiinţa, pentru a se întoarce la El, pentru a se uni cu El, cu Absolutul, unanim şi transpersonal, pentru a-şi dizolva în oceanul cel mai presus de minte propria personalitate, amestecând-o pe aceasta cu forma individualizată a existenţei naturale.
Eforturile ascetice de acest gen au dat unora posibilitatea de a se ridica până la contemplarea supra-raţională a fiinţei, să trăiască un oarecare fior mistic, să cunoască starea de tăcere a minţii prin işirea acesteia din hotarele dimensiunilor temporale şi spaţiale. Prin astfel de experienţe omul poate simţi liniştea eliberării de fenomenele, în permanentă schimbare, ale lumii văzute, îşi poate descoperi libertatea duhului şi poate contempla frumuseţea minţii.
Dezvoltarea ulterioară a acestui gen de ascetica impersonală a dus pe mulţi la a vedea principiul dumnezeiesc în însăşi natura umană, la tendinţa de autoadorare, care stă la temelia marii căderi, i-a făcut să zărească în sine un oarecare „absolut”, care în esenţă nu este altceva decât reflectarea Absolutului dumnezeiesc în cel zidit după chipul Său, să simtă dorinţa de a reveni la această stare de pace în care se crede că s-ar fi aflat persoana mai înainte de ivirea ei pe această lume. Această mişcare spre adâncurile propriei fiinţe nu este altceva decât o atracţie către neantul din care am fost scoşi prin voinţa Creatorului...
Eu nu doresc să enumăr toate varietăţile intuiţiilor mintale, dar afirm din proprie experienţă că Dumnezeul Adevărat, Cel Viu, adică Cel Ce este, în toate acestea nu există. Acesta este geniul firesc al duhului omenesc, în mişcările lui sublime către Absolut. Toate contemplaţiile obţinute pe această cale sunt o autocontemplare, iar nu contemplarea lui Dumnezeu. In aceste stări noi descoperim prin noi înşine o frumuseţe care aparţine încă zidirii, iar nu Existenţei Iniţiale. Prin toate acestea omul nu-şi poate câştiga mântuirea.
Inceputul mântuirii autentice stă în primirea sinceră şi totală a Descoperirii [lui Iisus Hristos] care spune: „Eu sunt Cel Ce sunt”... „Eu sunt Alfa şi Omega”, „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Apocalipsa 1, 8, 17). Dumnezeu este Absolutul Personal, Treimea una în fiinţă şi nedespărţită - pe această revelaţie se înalţă întreaga noastră viată creştină. Acest Dumnezeu ne-a chemat pe noi din nefiinţă la această viaţă. Cunoaşterea acestui Dumnezeu Viu şi pătrunderea în taina creaţiei ne eliberează de întunericul propriilor noastre idei despre Absolut, ne salvează de atracţia inconştientă şi distrugătoare de a ieşi din robia oricărei forme de existentă. Am fost creaţi pentru a ne împărtăşi de Fiinţa dumnezeiască. Hristos ne-a arătat acest drum adevărat: „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” (Matei 7, 14).
Atingând adâncurile înţelepciunii Ziditorului, noi primim suferinţele prin care se dobândeşte veşnicia dumnezeiască. Şi, când ne va străluci lumina Sa, atunci noi vom îmbina în persoana noastră contemplarea a două extremităţi ale abisului: de o parte - întunericul iadului, iar de cealaltă parte - triumful biruinţei. Intrăm în mod fiinţial în împărăţia Vieţii dumnezeieşti necreate. Şi iadul îşi pierde puterea asupra noastră. Nouă ni s-a dat harul de a trăi starea Cuvântului întrupat - a lui Hristos, Care S-a coborât la iad ca un Biruitor. Atunci noi, cu puterea iubirii Sale, îmbrăţişăm toată zidirea în rugăciunea „Iisuse, Stăpâne Atotputernic şi bun, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta!”.
Părinţii noştri ne învaţă să ne rugăm în numele lui Iisus fără să schimbăm prea des formula. Dar, pe de altă parte, lucrul acesta este uneori necesar pentru reînnoirea atenţiei, pentru întărirea rugăciunii atunci când mintea se înalţă la contemplări teologice sau când inima se lărgeşte pentru a cuprinde întreaga lume. Astfel, prin numele lui Iisus Hristos, putem cuprinde orice ni se întâmplă lăuntric sau din afară, şi această preaminunată rugăciune devine atotcuprinzătoare, universală, cosmică.
Jean-Claude Larchet
Nota: 1 Extrase din Arhimandritrul Sofronie, Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici, pp. 131-160.
Fragment din cartea "MICA FILOCALIE ATHONITĂ CONTEMPORANĂ", Editura Sophia
Cumpara cartea "MICA FILOCALIE ATHONITĂ CONTEMPORANĂ"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.